Politică fără delicatese

Din scandalul redacțional cu operația lui Iliescu (bila, săracul...) s-a născut, totuși, ceva bun: în lipsă de fotografii, colegul Andriușa Dumitru l-a pozat pe primul bolnăvior al țării... de pe ecranul televizorului, prezidentul liniștindu-și fanii, în direct și la o oră de vârf, cum că să stea liniștiți, la locurile lor, că el nu are cancer - zvon prostesc, inventat de către unul dintre talibanii fecunzi de la România Liberă; probabil specialistul în "oncologie folclorică", creatorul oribilului slogan cu "Iliescu, du-te-te-acasă / că te-așteapt-o canceroasă". De altfel, departamentul foto răspundea de colecția lui de instantanee-bune-la-orice. Când venea comanda, de la tejgheaua jupânului ("Ia dați-mi un Iliescu cu degetu-n nas") se căuta o poză cât mai strâmbă, mai ridicolă, mai... Erau grosolănii ieftine, bune doar pentru deliciul galeriei, la care un ziar de ținută n-ar fi trebuit să se preteze. Adică... să se a-preteze, nu-i așa? Probabil că-l enervau pe preopinent - singurul afront concret pe care asemenea gen de jurnalism de gang îl putea provoca. Deci, în ipostaza spitalicească, aveam o poză execrabilă sub aspect tehnic - niște pete albe și gri, în care se distingeau câteva mai mici și mai negre - ochii, gura. I-au dat cu ea în cap bietului Andriușa. Trebuia să intre, el știa cum, și să-i fure una de la fața locului - căci Absurdistanul era românesc, de-și mai zicea și liber. Colegul a venit, enervat, la noi în secție, cu captura lui refuzată. Am luat-o, i-am adăugat câteva explicații seci, dar decente, și am băgat-o pagină, însoțită doar de un titlu mai șugubăț: "Umbra lui Iliescu. La Elias". Au râs (dar mult și bine), puținii ziariști care aflaseră de poezia lui Alexandrescu Umbra lui Mircea. La Cozia. Restul au taxat-o drept prostie... până le-a "tradus-o" unul mai intelectual. Asta era mustăria... pardon, băcănia. Dar năzdrăvănia a generat o rubrică permanentă de fotografie comentată. Secretul era să ai poza și umorul, dar și concizia necesară, spre a o explica în 3-4 rânduri. Știu că, alături de rubrica Dus-Întors a lui Tudor Octavian și de caricatura lui Ion Barbu, era dintre cele mai gustate din toată gazeta.

Relațiile mele cu oamenii angajați în departamentul de presă de la Instituția Prezidențială erau, totuși, cordiale. Cât trebuiau ei să fie de iliesciști, iar eu de anti, știau să aprecieze diferența dintre mine și alți colegi - cei veniți cu toroipanul. Ba chiar se amuzau, câteodată, de poantele mele.

Era acolo o cucoană drăguță, Mioara Pometcu, pe care am surprins-o încercând să citească, peste umărul meu, ceea ce scriam după încheierea conferinței de presă cu Chebeleu - dar, firește, pionezele sau săgețile îl vizau pe Patron. Am întors capul, măgulit de așa un interes. Ea s-a înroșit toată... I-am zâmbit cordial, promițându-i că, după ce transmit materialul prin fax, îi țin manuscrisul la dispoziție. "Chiar... vorbiți serios?!". "Desigur, doamnă. De oprit nu-l mai puteți opri, iar Președintele e bine să fie pregătit... Dacă vreți, vă dau și un calmant pentru el". Ha, ha, ha... hi, hi, hi.

Dar, în deplasările externe, nu luau pe nimeni de la ziar. Măcar atunci să răsufle mai ușurați. La nivelul conducerii, nu era frustrare, ci de-a dreptul oftică. Așa se face că, după o "solie de pace, comerț și prietenie", ce bătuse toată America de Sud, ditai delegația de politruci și oameni de afaceri revenea în țară (chiar că cu degetul ăla... în locul respectiv). Pe la 11 dimineața, mă cheamă Băcanu -nu i se întâmpla foarte des - și-mi spune că a aflat că, în avion, s-ar fi aflat și celebrul Urzică^[i] - patronul prăvăliilor Coleus - cel care avea ceva probleme de integritate, parcă și niscai datorii pe la stat. Și că musai să verific imediat, să-l "dăm pe-ntâia". Hm... de unde naiba să scoți așa un secret, atât de bine păzit până în acel moment? M-am dus la Președinție, m-am cerut la dl Dobrescu - șeful cu comunicarea - și l-am luat la miau-miau: "Domnu' Dobrescu, nu știu ce idiot din redacție i-a suflat lui Băcanu, care nu e chiar așa de idiot, doar credul că, în avion cu dl Președinte, s-ar fi aflat, ca official businessman, și Fane Spoitoru" (ăsta era un celebru afacerist de etnie rromă, interlop la greu). Respectivul Dobrescu s-a arătat revoltat: "Haide, domnule Burileanu, cum puteți crede o asemenea tâmpenie?!". Plin de compasiune și jenă față de asemenea zvonistică ingrată, chiar dăunătoare, l-am asigurat că nici eu nu cred... că e o aiureală... dar că șeful cel mare... și că, atunci, ca să o infirmăm (eu împreună cu amploiatul cotrocean, ne găsisem pe aceeași cracă), îl rog să-mi dea el o listă cu membrii reali ai delegației de stat. Perfect! A scos-o și mi-a înmânat-o, recunoscător pentru efortul și corectitudinea mea în aflarea adevărului. Acolo, pe cine găsesc eu? Taman pe dl Urzică - Coleus! (în latinește, coleus înseamnă testicul). Îi "făcusem" ca la alba-neagra... Mă întorc la redacție, mă arunc pe prima mașină de scris (căci sosea avionul, se închidea a-ntâia!) și bag un titlu de efect: "Și-a luat coleusul la plimbare!". Restul înțepăturilor nici nu mai contau. Băcanului i-a plăcut așa mult încât, fără nici o jenă, i-a scos din colțul dreapta-jos, foiletonul zilnic al lui Tudor Octavian și a băgat prostia mea. Mi-a fost rușine față de colegul astfel "ras", dar el era obișnuit cu manierele respective.

Unul dintre privilegiile acoliților lui Băcanu era - am uitat să amintesc - practicarea unei reclame mascate, pentru anumite firme sau produse care, în schimb, plăteau gras condeierului angajat pentru asemenea mici mârșăvii. Anton Uncu (altfel, un bun ziarist, cu care m-am înțeles foarte bine) a publicat o pagină întreagă de ziar cu binefacerile multilateral dezvoltate ale crătiților & oalelor Zepter. Tocmai revenise dintr-o excursie, oferită de ăia, în Italia; se pare că "ospeția" fusese atât de grozavă, încât a expandat-o corespunzător. Vorba unei fete din secție, citind osanalele care nu se mai terminau: "Bă, dar a venit ăsta cu o sută de tigăi în spinare și le varsă pe toate în ziar?"

Un alt client răsfățat cu asemenea dedulciri era Bogdan Ficeac. De la bun / rău început, l-am perceput ca pe un ins atent, șiret, perseverent în satisfacerea dorințelor și a intereselor sale... ca un crocodil care-și pândește prada. Făcuse facultatea de fizică. Nu știu dacă pe bază de plan înclinat, a unor vase comunicante sau poate chiar a legii lui Arhimede, ajunsese în redacție (sau primise repartiție?) după Revoluție. Pe față, era prieten cu Eugen Șerbănescu, chit că se bârfeau prin spate, fiind însă solidari în diversele mașinații ale ziarului, unde era cu "s-a făcut Șefu', să trăiți!". Tot redactor șef adjunct, bun la tras sforile și apărat interesele cui trebuie, funcție de care uza și, uneori, abuza zelos. Un exemplu: avea de rezolvat (dar nu pe numele lui) o problemă domestică contra vecinilor maică-sii, de la Pitești. M-a luat cu el până acolo, să fac poze și să scriu. Partea bună a afacerii: trecând noi prin fața unei prăpădite de agenții de turism a BTT, s-a oprit nostalgic și mi-a povestit cum ajunsese el, pe la sfârșitul anilor '80, taman până-n America. Cică, în vitrina cu pricina, văzuse un anunț că se fac excursii pentru tineri în Statele Unite. A intrat, a întrebat, s-a înscris și... uite, domn'e, ce simplu era! Trebuia doar să fi piteștean, băiat bun - că SUA și pașapoartele se dădeau la liber, nu doar pentru tovarăși de mare încredere și importanță de stat. Las cititorii să aprecieze norocul ficeac(h)ian, dar parcursul lui pe la Antena 3, după plecarea de la România Liberă, mă trimitea cu gândul spre anumite chestii... Scria cenușiu, pentru unii chiar plicticos. Cu puterea funcției de la ziar ("Du-te bă și scrie-i o cronică ăluia. Dar vezi, să fie bună!" - a încercat odată să mă folosească) a intrat în combinație cu Șerban Marinescu (regizor de serie B), a făcut și vreo 2-3 filme, mediocre după gustul și competențele mele în materie de cinema. Dar, la spartul târgului și vânzarea băcăniei, omul a plecat cu o sumă consistentă, de pe urma acțiunilor vândute către nemții de la WAZZ. Văd că azi s-a recalificat ca analist, chiar teoretician politic, exhibându-se pe la televiziunile de știri, dar și în volume la care sumarul surselor citate te cam înghesuie spre denumirea de compilație. Da, știu... cărțile din cărți se scriu, dar... parcă ar trebui și ceva mai multă contribuție personală.

Într-o vară, se plimbase seraficul Ficeac parcă prin toate insulele grecești - mai mult plecat era. Iar reportajele de pe urma acelor călătorii excelau doar prin dimensiunea cantitativă (lungi și dese, cheia marilor succese) cu mai multe fotografii pentru care își lua, musai, adjunctăreala la purtare și, pe baza ei, pagină color; măcar cu asta să iasă în evidență. Într-o bună zi mă cheamă la el în birou, ofticat dar, totuși, temător: scrisesem o notiță în care dădeam de asvârlita cu niște practici incorecte ale unei agenții de turism. Vaaiii... cum mi-am permis? Păi, uite-așa. Trosc: amenințarea cu datul în judecată - coșmarul oricărui ziarist. Să mă dea, dacă nu le convine, căci le aduc în instanță toate matrapazlâcurile. "Lasă, bă... și tu... ce te bagi?". Ce, eu mă plimbasem moca? Și, nici una, nici două, îmi trasează sarcina să stau lângă el și să scriu eu, în numele ălora, un drept la replică în care să-mi dau cu firma-n cap! L-am îndemnat să-și rezolve singur asemenea afaceri, nu cu mâna mea... că nu eu făcusem pe Odiseu-blatistul. Dar m-am minunat de îndrăzneala lui; în fond, dacă îl scria el, nici dracul n-ar fi știut și toată chestia s-ar fi mușamalizat. Știu că le-am povestit toată tărășenia colegilor de încredere, care m-au acuzat de atentat la persoana fizică a împricinatului: "Ce, vrei să slăbească omul de atâta muncă?".

Cu altă ocazie, când scrisesem un material împotriva unui megamagazin care otrăvise o clientă cu ceva pește toxic, de ajunsese aia la reanimare - nu au mai încercat să mă folosească așa. L-au trimis direct pe Traian Dobre (zis și Dobermanul sau T-ul; ăsta era strămoșul mopului), șeful de la Social, să scrie invers! Adică, molfăia ăla de zor, nu ar fi fost "chiar botulism, ci doar toxină botulinică", iar "Michișor se simte acum mult mai bine, a ieșit de la reanimare". Da... nu chiar ca un șofer sau o femeie de serviciu, dar nici cu mult mai elevat. Iar Dobermanul ăsta, mereu zâmbărețo-lingușitor, în preajma ălora mai sus decât el, devenea dur, intransigent când venea vorba de colegii inferiori ierarhic lui... și parcă... (I)anus, nu?

Adevărul e că mă implicam nu doar în mizeria politică, ci oriunde mi se părea ceva interesant de semnalat. O anchetă de la Cimitirul Bellu, despre mafia locurilor de veci și sindicatele cerșetorilor, făcuse vâlvă și dăduse dureri de cap șefilor din zonă. De asemenea, aveam bune relații cu colegii de la Cultură, acolo unde Nae Prelipceanu, om de spirit (vicepreședinte al Alianței Civice!) mă găzduia - până la un punct - cu plăcere și încredere. Profitam de pe urma lor, căci primeau cărți de la edituri, pe care le împrumutam spre citire (salariul nu-mi permitea decât arareori să le cumpăr), aducându-le întotdeauna înapoi.

Dar tot blestemata de politică (vorba Tipătescului) reprezenta baza publicisticii mele - norma redacțională, cum ar veni. Se apropia campania electorală din 1996. CDR-ul mergea iarăși pe mâna bleagă a lui Emil Constantinescu, căruia niciun om lucid nu-i dădea vreo șansă reală împotriva repetabilului Iliescu. Atunci, am avut o a doua idee... nu proastă, ci dezastruoasă (după cea cu păstrarea lui Mircea Badea în presă). Într-o discuție cu Radu Boroianu, lider al PNL-ului reunificat între timp, îi propun soluția de salvare: "Domnule, hai să-l schimbăm!" "Nu se poate, n-avem altul". "Știu. Dar îl schimbăm: din Țapul îl facem Cuza! Poate că prinde la prostime, cum îi place lui Băcanu să zică". Omului, care era regizor de teatru la bază, i-a surâs ideea (chestie care i-a adus, apoi, funcția de ministru, după care a urmat cea de ambasador la Berna). Și așa s-a reconstruit falitul prezidențial din 1992. Mai discutasem cu ei (pe lângă Boroianu, staful îi mai cuprindea pe foștii jurnaliști Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu, deveniți trucker-i politici de ocazie, dar foarte bine plătiți și răs-plătiți) despre o strategie specială de comunicare, care să diversifice mesajele în raport cu mediile distincte cărora le erau adresate și de canalul de comunicare: presă scrisă, radio, televiziune. O atenție specială trebuia să se acorde flyer-elor distribuite în locuri de așteptare: gări, stații de tramvai, policlinici, circumscripții financiare - unde coada oferea o audiență nemulțumită și având timp să consume informațiile pe care i le ofeream. Totul gândit spre a reorienta sau măcar îndoi populația captivă de la PDSR-ismul ei înverșunat. Când... ce aud de la strategii liberali?! "Nu... nu dăm în PDSR, că o să guvernăm cu ei". Ei nu sperau să strângă atâtea voturi cât să scoată mamutul politic din fruntea bucatelor, și atunci (ca și acum, nu?) liberalii - cărora le-am întors spatele, renunțând la banii promiși pentru campania electorală - erau nu cutre sau jigodii, ci doar pragmatici. Dacă ați citit, cumva, pramatii, nu sunteți foarte departe de realitate. Așa că, azi, putem constata că îmbrățișarea strânsă dintre PSD și PNL era pusă, de mult, la borcan. La urma urmei, mă și mir cum de nu s-au înțeles mai demult să împartă și să fure țara așa, frățește: una mie, una ție... Primii 25 de ani s-a preferat formula "cu rândul"; falsa alternanță la putere genera jocul / joaca politic(ă), adică ne prefăceam că am fi un stat democratic. Acum, că a venit o criză economică fără precedent în ultimii 90 de ani (cu inflația aferentă și imprevizibilă), nu mai e timp de așteptat, în opoziție, timp de 4 ani. Așa că dăm mână cu mână... stăm turcește într-o mare mlaștină / coaliție, asigurăm stabilitatea prin aceea că nu ne mai asmuțim demonstranții împotriva celorlalți. Nu vedeți ce liniște e pe stradă?

Or, atunci, în 1996, situația devenise incandescentă. Alegerile locale din vară urmau să ia pulsul realității. La București, CDR-ul venea cu Victor Ciorbea - un sindicalist complet necarismatic și sub aspect fizic, și sub cel al discursului (lent, gângăvit, cu un conținut rarefiat). Mai mult de-atât: o prietenă (fosta noastră secretară de la Casa de Filme), mă întreabă, îndoită, ce știu despre el. Ea aflase, de la altă secretară, care lucrase cu el la sindicate, că este steril, pisălog și incapabil să ia o decizie; ședințele lui cu subordonații durau ore în șir, pentru ca, la urmă, să ceară alt timp, pentru o "mai bună cumpănire". Dar bucureștenii se săturaseră de șmecheriile "liberale" ale lui Crin Halaicu și, oricum, ar fi votat candidatul Convenției, chiar dacă acesta ar fi fost un... frigider.

PDSR-ul știa că nu are om care să câștige (celălalt sindicalist, Miron Mitrea, singurul care ar fi putut convinge întrucâtva, prin aspectul lui gospodăros și discursul bărbătesc-mitocănesc, avea ambiții personale mult mai mari, de la ministru în sus), și-a stabilit o tactică specială: să câștige, pe listele de partid, majoritatea consilierilor locali. Și Sfântul Petru dacă ieșea primar, ar fi fost legat de mâini și de picioare de votul telecomandat al ăstora. Or, printre diverși pițifelnici de partid, pe cine descopăr eu, bine pitit, pe listele acelea? Pe însuși artistul poporului, Radu Beligan!

Notorietatea lui ar fi adus, desigur, destule voturi partidului. Iar trecutul său politic (membru în CC al PCR, deputat în Marea Adunare Națională, director al Teatrului Național) îl făcea un Dandanache perfect. Doar jucase personajul, fiind chiar cea mai bună întruchipare a acestuia, din toată istoria teatrului românesc. I-am tras un articol "contras", nici măcar foarte indignat, dar sigur batjocoritor. Cum să te amesteci tu, artist incontestabil, om de spirit și rafinament cultural, cu toate păcatele tale din trecut, printre alde Giugula ("îți scade factura", zicea sloganul personal), Miriței sau Forlănescu? Știu că actorul era, pe cât de mare, pe atât de econom, iar acum veniturile îi scăzuseră simțitor. Așa că, pentru o oră de ședință și ridicarea mâinii la comanda PDSR, indemnizația de ședință - mică, dar zglobie - nu era de lepădat. Pe atunci, nici nu se știa despre turnătoria ordinară din anii '80, când se plângea direct la Securitate că TVR difuzase excelenta versiune a Scrisorii pierdute pusă în scenă de Liviu Ciulei "cel care și-a părăsit țara și preferă să locuiască și să lucreze în Occident". (minciună la fel de infamă: Ciulei fusese alungat din România, argumentul amenințător fiind arestarea politică și condamnarea ca deținut de drept comun a lui Emil Riman - urmașul său la conducerea teatrului, după 1971). Așa că, iertată să-mi fie intervenția: merita el iertat, când l-am prins cu partidu-n gură? A trimis un drept la replică, în care o lălăia cu dragostea lui pentru teatru, singurul pe care l-ar fi slujit cu adevărat, bla-bla... Conducerea mi-a pus-o pe masă, "vezi ce faci cu asta". Am asezonat-o cu încă vreo două ghionturi morale (păstram întotdeauna în rezervă argumente suplimentare, pentru eventuala revenire) și i-am publicat-o. Dar, totul, pe un ton civilizat, în care aluziile subtextuale sau câte un cuvânt cu două înțelesuri întăreau nota polemică și usturau. A înghițit-o, bietul maestru, ce putea să facă? A, da... și s-a retras de pe listele cele păcătoase. Peste câțiva ani, colega Adriana Vasilescu (îi scăpase probabil episodul, deși era o admiratoare declarată a mea) a avut (ne)buna intenție să mă prezinte marelui actor, la o acțiune protocolară. El a făcut fețe-fețe, dar totuși mi-a întins mâna. Nu am ratat ocazia să-i spun colegei că dl Beligan mă cunoștea, de peste 30 de ani, și că-i admir, talentul, eleganța și... lipsa de ranchiună.