Eu, ca "ambasador al României Libere la Cotroceni" m-am bucurat de privilegiul de a fi invitat / acceptat, în alaiurile care îl însoțeau pe "Neica" prin țară. Eram rău, dar politicos, iar "dușmanul" aprecia, fie și numai chestia asta. La una dintre vizitele de lucru-electoral, urma să se viziteze Combinatul chimic din Orașul Victoria, ce stătea în râna pre-falimentului și avea nevoie de ceva compătimiri și cuvenitele promisiuni. Ca de obicei, Ion Iliescu refuza să folosească elicopterul (prea picaseră mulți dușmani de-ai lui; de ce să riște?), așa că s-a transportat cu trenul special, care a înnoptat în gara Ucea; dimineața oaspetele s-a pogorât din vagon pe pământ și a fost dus să ia micul dejun la... Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Caravana de presă avea un microbuz, plasat în urma convoiului oficial, chiar după ambulanța aia de... doamne ferește (după unii: dă, Doamne!). Firește că am ajuns la combinat înaintea lui, arzând gazul în așteptare. Totul vopsit, lustruit, măturat... doar producție, aproape niet. Privind la copacii împodobiți cu vrăbii, văd o tăbliță indicatoare (între altele..) "Spre secția de curățat ioni". Hopa! Fiindcă aproape înghețasem, hai să mai înghețe și alții, pe lângă mine: mă duc la colonelul Văduva (paznicul șef de la SPP) și-i atrag atenția. Ăla nu pricepe. Așa că-i adaug, grijuliu: "Păi, rostul dv este să nu-l curețe nimeni pe Ion...". Umorul lui era, undeva sub șapcă, dacă nu chiar la unitate. Așa că m-a luat în serios, s-a dus și a acționat pre(a)ventiv: în 5 minute, au apărut doi, cu o scară și unelte necesare, de-au dat jos pârdalnica de plăcuță. Știu că, de acolo, s-a mers în Sibiul pre-Iohannis-ian, unde ne-a fost servit dejunul (delegației prezidențiale îmbuibate cu atâta pâine și sare, dar și presarilor lihniți) la un azil de bătrâni al comunității săsești. Era acolo o civilizație, chiar un lux...! Iliescu privea cu jind și s-a pus bine cu ei. Nu știi niciodată când ajungi să le ceri azil politic.
La plecarea spre București, s-a făcut și o haltă la Bran. Nu la inima Reginei, ci la gaterul capitalistului local Gârbacea. Evident, se mai scoteau și din lemnele ăluia niște bani pentru afișe. La plecarea spre București, singurul loc rămas liber în microbuz era cel de lângă mine. Apare juna Floriana Jucan, se pune pe el și jumătate pe(ste) mine, întrebându-mă galeș: "Nu te superi dacă mă culc și eu în brațele tale?". Microbuzul... mic, replica nu fusese tocmai șoptită, stârnind hazul colegilor - aproape toți mai tineri. Ce să-i spun? "Nici un pericol, Floriana dragă. Nu sunt destul de ambasador și nici suficient de bătrân pentru baremul tău". Când am povestit-o colegilor la redacție, unii mi-au zis că am fost prost. Altul, mai copt și mai înțelept (Corneliu Antim, parcă) a fost de părere că, dacă eram băiat bun și mergeam pe (vorba vine) mâna ei, probabil că m-aș fi ales cu o noapte de tandrețe, la ea acasă... dar și cu ceva înregistrări video care să-mi domolească zelul publicistic anti.
Tot în acea campanie, s-a vizitat și Moldova. Curat bancul cinematografic, apropos de filmul istoric al lui Vitanidis: "Vizita de lucru a tovarășului Ștefan cel Mare în județele Neamț și Vaslui". Parcă așa am și dat titlul primei corespondențe de la fața locului, înlocuindu-l pe cel și Sfânt, cu cel Liber cugetător. Pe drum, la una dintre escalele cerute de tinerii colegi (care căutau WC pentru a elimina berea băută la precedentul și cumpărată pe mai departe), patroana era fan Petre Roman, și avea un poster electoral grozav, pus în vitrină. Am convins-o să mi-l cedeze și, în timp ce colegii se ocupau de berile lor, l-am instalat pe parbrizul din spate al microbuzului, în dosul unei perdele care, astfel, îl făcea vizibil doar din exterior. "Votăm Petre Roman!" în încheierea convoiului electoral al lui Iliescu! A rezistat până seara, la Vaslui, unde vigilența SPP-istă a făcut ordine. De altfel, am mai găsit și pe drum manifestări anti: cum circulația era oprită ca să trecem noi (cu el în frunte și cu noi în coadă), unii îi aruncau monede spre mașină, iar altul s-a poziționat, drepți, pe marginea șoselei, ținând în mână o foaie dublă de caiet, pe care scrisese (probabil cu rujul nevesti-sii) "Jos Iliescu!"
La Vaslui fusese cel mai tare fief electoral; cu patru ani înainte, omul strânsese de acolo peste 90% din voturile (prea) liber exprimate. Baștanul local Adrian Porumboiu, proprietarul (și al) celui mai mare hotel din oraș, a făcut cinste și ne-a oferit cina pe gratis. L-am întâlnit - și lăsat la masă, în cârciuma arbitrului devenit mare proprietar de pământuri - pe agrarianul în lichidare politică, Victor Surdu. Acolo l-am părăsit seara, târziu, tot acolo l-am găsit și dimineața: la aceeași masă, același costum, aceeași cămeșă. Doar că mai "cântăreț". Mdeh, i-o fi fost dor de nevestică.
Vizitele pregătite prin incintele economice au fost... cum au fost. Dar seara, la mitingul electoral din Piața Centrală, plină ochi... nu l-au lăsat, pur și simplu, să vorbească. Mări - Doamne, ce se inflamaseră blegii de moldoveni... Huiduielile continue erau violente, exprimând o frustrare colectivă de temut. N-a fost chip să deschidă gura, în pofida chemărilor la unitate și patriotism. În cele din urmă, l-a scos SPP-ul printr-o ieșire laterală de lângă scenă. Până și acolo îl așteptau unii, care l-au luat la întrebări (fără răspuns) și apostrofări (fără menajamente). Norocul meu că m-am aflat acolo, iar discuția deloc amicală cu unul dintre revoltați -un ping-pong de acuzații dure contra bâlbâieli tactice - am înregistrat-o pe reportofon. Îmi era clar: Vasluiul pierdut, însemna și Moldova, adică toată țara. Moralul meu a crescut brusc, de parcă l-aș fi stropit cu apă vie.
A doua zi, pe drumul de costișă ce ducea spre Iași, mă nimeresc pe scaun lângă Lia Bejan. O ciclobulă de fată - minionă, cu o voce fragilă, dar dulcică și cu niște superbi ochi albaștri, pe care o simpatizam de când avusesem reporter în echipa de la Radio Total, și care acum lucra la Adevărul. Îi pun banda... ascultă și spune, tânjind: "Ce noroc ați avut!". Mă uit la ea și o întreb: "O vrei tu?". Ochii cei albaștri au început să se mărească și să clipească, precum ai copiilor, atunci când le arăți o acadea. Nici n-a îndrăznit să zică da, însă mutra ei spunea totul. Când i-am dat caseta, nu pricepea cum cedez eu concurenței o asemenea exclusivitate. I-am explicat de ce o fac: cititorii României Libere nu mai trebuiau convinși să nu-l voteze. Pe când cei ai Adevărului... Încă i-am transmis și salutări CTP-ului, care s-a mirat, dar n-a găsit de cuviință să-mi spună un mulțumesc telefonic. Era ocupat... Omul, nu telefonul. Dar, de publicat, au publicat-o pe prima pagină. Să fi știut angajatorul meu, cel mic și cu mustață ce trădare am comis...
Uneori interviurile - mai ales cele politice - sunt ca niște mine anti-personal: le plantezi dar, apoi, ești și tu obligat să treci printre ele, cu interlocutorul de braț. Prima încercare de acest gen o făcusem la Cluj, cu primarul de tristă amintire Gheorghe Funar - în prezent dacopat fără frontiere psihiatrice. Am nimerit în oraș, taman când el, baricadat în fortăreața-birou, nu primea nici un pârdalnic de jurnalist, căci instalase în centru o altă aberație de-a lui: parcă băncile și coșurile de gunoi vopsite roșu-galben-albastru; adică te așezai cu, pardon, curul, pe sfântul tricolor; și, hai, dacă erai roman... dar concitadinii unguri aveau același drepturi și obligații. Am trecut peste interdicție, anunțându-i adjunctul vigilent că nu mă interesează problema și nu o voi aduce în niciuna dintre întrebări. A mers... 10 minute mai târziu, mă aflam față în față cu acei ochi sticloși, plasați între o frunte îngustă și un maxilar de prădător. I-am răsucit atât de abil întrebările (scurtate, apoi, pe pagina tipărită), încât i-am erectat convingerea că aș fi fost un admirator. Nu mai țin minte tot materialul, dar știu că - între altele - l-am înghesuit cu o mică problemuță: în prima campanie electorală prezidențială la care participase, în calitate de candidat (1992), declarase cu emfază de neam prost (și infatuare de neam și mai prost), că va câștiga din primul tur, cu 80% din voturi. Spre sfârșitul interviului, când am ajuns la ea, nici n-a clipit, chiar dacă obținuse, până la urmă, doar vreo 3-4%, de pe la vătrașii lui din Mănăștur și ceva sate moțești. Mi-a răspuns, imperturbabil, că asta fusese o tactică electorală. Clar... omul era cu desăvârșire imun la ridicol, chestie ce pare să i se fi întărit, de atunci încolo.
Feedback-ul a venit nu de la el, ci de la prefectul PSDR-ist (sau FDSN-ist, naiba îi mai știe ce uniformă purtau), Grigore Zanc, despre care am aflat că făcuse un haz nebun de felul în care îl ridiculizasem pe inamicul lui, Ghiță Călușarul (că-și tot exhiba pamblica aia tricoloră, cred că o punea și peste pijama). Eeiii... dacă i-a plăcut, hai să-i fac și celuilalt o bucurie! M-am "cerut" în audiență de presă, cu mențiunea că aș dori să fac un interviu, pornind de la cărțile domniei sale. Înainte de 1990, tânărul activist Grigore Zanc - un aparatcik mai luminat, de tip gorbaciovist, de la Comitetul Județean PCR, publicase un roman mai "kuki" (cu chip uman, adică), intitulat Cădere liberă, pe care i-l ecranizaseră repede și nefericit în filmul Probleme personale. Aprobat, programat... pentru seara la 8, după terminarea programului de șef. Civilizat, am ajuns cu vreo 10 minute înainte, fiind invitat să aștept pe un fotoliu din antecameră, plasat în spatele ușii capitonate. Aproape imediat ce m-am așezat, amfitrionul a scos căpușorul pe ea, întrebând-o, impacient, pe secretară: "Dar ziaristul ăla de la București oare mai vine?" Eu am râs, el a răsuflat ușurat... am scos reportofonul și... șo pă el! Știu că l-am învârtit bine, pe zonele unde îl simțeam că vrea să vopsească cioara; că, vorba-ceea... păsărele, mii! Cel mai roșu-galben s-a făcut la față atunci când l-am întrebat despre o călătorie cu cântec (dans și voie bună, plus alte "ingrediente" specifice) din campania electorală, pe care o făcuse în jud Sălaj, împreună cu Iliescu, Virgil Măgureanu, Augustin Buzura și... Dorel Vișan (le trebuia și un actor, căci bietul Călin Nemeș se spânzurase, între timp, de disperare). Detaliile indiscrete, unele chiar picante, mi le povestise prietena mea, Monica Gheț, jurnalistă de ocazie, pe vremea aceea (ca și mine de altfel) dar în primul rând om de cultură, apoi cadru universitar, apoi expatriată și iar repatriată azi Tocmai pe ea îi pusese dracul să o invite cu ei, ca să fie cu procentul de femei la zi; ce numai don Pedro cel frumos...? Și avea Monica un ochi critic! Nimic din ipocrizia, ridicolul și șturlubăreala politică nu-i scăpaseră. Cu asemenea surse, interviul nu cred că i-a oferit prea multe motive de încântare personajului de largă recunoaștere județeană, și împopoțonat cu titlul sub care s-a publicat: "Mai mult ca prefectul". De atunci, formula a fost intens preluată de cei din presă, dar a te plagia alții e mai mult o mândrie, nu? Nu chiar patriotică, dar orișicât...
Un alt interviu cu cântec a fost cel cu directorul SRI, Virgil Măgureanu, la care am ajuns prin amicul meu, Niculae Ulieriu. S-a lăsat el greu, dar... până la urmă, a(u) acceptat. Cu două condiții sine qua non: întrebările urmau să fie trimise înainte; iar textul final era obligatoriu să fie aprobat în prealabil de ei. Nici o problemă. Întrebarea-cheie, ceva în legătură cu mișcările asiguratorii pe care Măgureanu le făcea prin spatele lui Iliescu, uneori chiar împotriva lui, nu am băgat-o în setul fax-uit înainte la SRI. Așa că am mers la sediul lor, am băut liniștit cafeaua oferită (doar de-al dracului am schimbat, ostentativ, cana cu a lui Ulieriu). A mers totul strună... până la ultima interogație scrisă. Și, când tocmai se relaxase domnul directorul, că e totul curat... jap, fitilul cu pricina. Luat pe neașteptate, s-a bâlbâit (nu mai ținea minte, probabil, dacă era sau nu pe lista aprobată) și a bâguit ceva, suficient pentru subtextul în care fusese formulată. La câteva zile, când m-am dus cu materialul așezat pe hârtie, s-a mirat sincer și zâmbitor, ce curat ieșise (din punctul lui de vedere). Nu ironii... cu trunchieri sau alte chestii ieftine. Doar când a ajuns la ultima întrebare (aia cu schepsisul) a încercat să o elimine cu totul... că "e mai bine așa". O fi fost, pentru el, pe moment. Dar, i-am replicat eu amical: "Domnule Director, eu consider că e mai bine așa, chiar pentru dv... căci scripta manent! Eu, ca ziaristul - gură slobodă. Nu vă pot garanta că nu o să pomenesc, cuiva, de ea și... tot află Vodă, ba încă pe sistemul, mai dubios, al telefonului fără fir. Și abia atunci intră la ideile alea la care nu vreți dumneavoastră să intre. Așa că lăsați-o cum a căzut. Nu vă dă afară din atâta lucru". Au râs, au acceptat. Ce-i drept, ajuns cu textul aprobat la ziar, am făcut o trebușoară ce revine exclusiv redacției: am segmentat interviul cu subtitlurile mele; cele care nu intraseră în înțelegerea inițială. Nu spun că erau otrăvite (că nu era vinul de care se temuse, degeaba, dl Liiceanu), doar așa... mai hazoase, de genul "Primul giurteleștean al Hododului", "Cu musa pe acoperișul vilei personale", "Imparțial, ca tot românul" sau "Cu ochiul, cu timpanul și cu legea". Cel puțin pe față, nu s-au supărat pe mine. Prevala faptul că Directorul SRI câștigase o pagină întreagă cu care își atingea ținta de a ajunge la cititorii României Libere.
Aproximativ în aceeași perioadă, făcusem un interviu "de serviciu" (adică, comandat de redacție) cu Radu Câmpeanu, pe atunci liderul cel neiubit al PNL: infatuat, gongoric, mincinos și lunecos. Nu-l înghesuisem foarte tare (după criteriile mele) și - în baza acelorași principii de onestitate profesională - i l-am transmis prin fax, când a fost gata. Când colo... "Nu, că n-am zis eu așa!". Era pierdere de timp să-i pun caseta de la reportofon, la care n-ar mai fi avut ce să zică. Plictisit, i-am spus să-și modifice el vorbele acolo, pe hârtie și... să vedem cum rămâne. Ce mai: a schimbat peste jumătate din răspunsurile inițiale. Fără rețineri, fără rușine, fără inhibiții - vorba Janei. La atâta nesimțire, i-am oferit și eu o porție simetrică: mi-am reformulat post festum întrebările, astfel încât spusele lui, așa cum și le boise acolo, picau ca nuca-n perete, ridiculizându-l fără scăpare. Știu că isprava (seulement pour les connaisseurs și pe care colega mea, Dorina, o dezvăluise tânărului liberal Horia Rusu ce avea să-i devină soț) le-a plăcut teribil celor care, cu aripile tinere mai blegite și mintea cea de pe urmă, se întorseseră în partidul mumă și ciumă: Tăriceanu, Patriciu, Boroianu, Cataramă, Chiliman.
(va urma)