Pe partea Convenției Democratice, se jubila tâmp, senil, șmecher. Ultima "calitate" vedea doar o împărțire a puterii între PSDR și CDR, cu eliminarea PD-ului (antipaticul și primejdiosul Petre Roman, versatilul mason Victor Babiuc, spărgătorul de orice Traian Băsescu, perfidul Radu Berceanu). Doar mi-o spuseseră răspicat strategii din traista PNL: Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu. Iar prietenul meu, Radu Boroianu, nu i-a contrazis. Deci...
Pe la țărăniști - alte jubilații și planuri mărețe. Colega de la ziar, Roxana Badralexi (o tipă deșteaptă și bine ancorată printre rubedenii de marcă) era, însă, revoltată, de imbecilitatea alor ei, de la PNȚCD. A venit, odată, furibundă în redacție: tocmai i se confesase un nea Ghiță-țărănistul, care strângea cotizațiile, că el va fi viitorul ministru de finanțe! Ce-i drept, se putea și mai rău... și mai bine: scuzată să-mi fie anticiparea faptelor dar, după câștigarea nesperată a dublului scrutin, aceeași Roxană, cu aceeași pălărie, avea să-l convingă pe bătrânelul cumsecade care era Ion Diaconescu (noul șef al partidului, după moartea lui Coposu), că i-ar fi fost nepoată; calitate în care a fost instalată ca șefă de cabinet a "unchiului", înfipt ca președinte al Camerei Deputaților. Ce făcea, (ce nu făcea?) ea acolo, dar unele voci au început să o acuze de una... și de alta (nu știu dacă pe drept sau pe nedrept). Bătălia pentru prada proaspăt picată era atât de mare, încât SRI-ul devenit țărănist, prin persoana lui Costin Georgescu[i], o pusese sub ascultare telefonică! Aflând acest afront, unchiul l-a sunat pe adjunctul Gheordunescu, cerându-i răspicat să renunțe la acțiunea operativă care, zicea el, l-ar atinge personal, jignindu-l de-a dreptul.
PUNR-ul lui Funar și Gavra (caritașii) simțea că pierde din viteză și umbla la tot soiul de provocări, spre a ridica din nou steagul luptei anti-maghiare, ca nu cumva să ia ungurii Ardealul în spate și să plece cu el. Într-unul dintre momentele fierbinți, pregătit cu o mizerabilă abilitate, "cineva" punea la cale alte confruntări la Tg. Mureș. Cum așa...?
Păi, niște bătrâni rezerviști cu epoleți, ramoliți dar care se făleau cu gloria țărișoarei neatârnate, voiau să amplaseze un bust al Mareșalului Antonescu, musai în centrul orașului, chiar lângă gardul marii unități de tancuri. Primarul UDMR-ist li se opunea, tergiversând aprobarea pentru cei 4 metri pătrați de spațiu stradal - mai puțin decât o tarabă. Iar spiritele se încingeau, perfid și deliberat. M-am deplasat acolo, întrebându-i pe veterani ce avea sula cu subprefectura și Antonescu cu Târgu-Mureșul? Nu se născuse acolo, nu avusese regimentul... "Aaaa, păi Generalul Antonescu a întocmit planurile de Stat Major ale campaniei de la Tisa, din 1919, când Armata Română a cucerit Budapesta!". Și...? "Păi, să țină minte nenorociții ăștia!". În avion, până acolo, îl avusesem pe fotoliul alăturat pe senatorul udemerist Gyorgy Frunda (un oportunist spilcuit, căruia colegii îi spuneau, batjocoritor, Gigi, căci până în 1989 pretindea că el se numește Gheorghe, nu Gyorgy); or, ăsta căuta să mă unsuroșească, pe partea cealaltă, cum că autonomia locală, dreptul constituțional al Consiliului județean, unde ei erau majoritari, cu tot cu primar... bla-bla. Era limpede că nu le-ar fi displăcut deloc, chiar dacă asta s-ar fi lăsat cu alte capete sparte. Deci, cusătură solidă, ce mai... Inspirația m-a făcut să mă interesez și de obiectul răzbelului -bustul în sine. Îl lucrase un amator, om de vreo 70 de ani, fost secretar la o primărie sătească. Dar și artist amator, ba încă unul laureat la Cântarea României cu ciopliturile-i intitulate Bălțata românească și Decebalus per Scorillo! Te pui cu artiștii?! Intimidat când a auzit că-s ziarist, tipul mi-a mărturisit că el nu are nimic cu obiectul istoric devenit artistic, dar că veteranii au venit cu banii într-o bocceluță (puțini, încă nu apăruseră pensiile speciale și retroactive), comandându-i lucrarea. I-au dat, spre documentare, o mulțime de fotografii ale personajului, dar l-au rugat să-l facă să arate bine. Zis și patriotic făcut: nea Ghiță a acționat și cu puțină cosmetică, și chiar ceva chirurgie estetică (după gustul lui): i-a mai scurtat puțin nasul; i-a mai adăugat ceva păr în cap; și l-a mai și rotunjit pe la fălci! Astfel finisat și îmbrobodit artistico-patriotic, rezultatul te trimitea cu gândul mai mult la Petru Groza, decât la Mareșal. Am scris asta, adăugând - pacificator - că, indiferent de eroul pe care-l nemurește, practic, orice statuie are aceeași soartă: i se găinățează păsările în cap și i se "micționează" câinii la picioare. Și, cu asta, tot circul a sucombat.
Tot acolo am auzit furia cu clăbuci a vătrașilor împotriva doctorului Raed Arafat, care lucra acolo în oraș; SMURD-ul lui își avea sediul în incinta unei unități de pompieri. Greu de imaginat atâta nemernicie, xenofobie și ură viscerală, dublată de imbecilitatea fals-patriotardă, de genul: "decât să te salveze unul ca ăsta, mai bine mori liniștit dar curat, în credința ta și vei fi îngropat creștinește în pământul strămoșesc". Imbecilii ăia erau, firește, niște papagali. Dar pe șefii lor îi deranja la culme performanța medicală a doctorului, și planul lui de a asigura o asistență de urgență performantă, la nivel național. De ce? Pentru că mirosiseră halvaua de a o trece la privat, ca să secătuiască bugetul asigurărilor sociale, îmbogățindu-se pe seama suferinței și a dramelor românilor cei mult iubiți. Paranteză: în 2011, tentativa lui Băsescu de a reforma, după sistem american, asistența de sănătate publică, punea pe prim plan profitul celor care vindeau servicii medicale. Altfel spus, cine n-are bani, poate să crape. Atunci, Băsescu l-a atacat public pe dr. Arafat (același pe care-l decorase la începutul primului său mandat), pentru că - imun la aranjamente - acesta le sufla în nenorocita lor de afacere. Deja cumpăraseră ambulanțe și elicoptere magnați precum Elena Udrea & Cocoș, frații Păunescu. Pentru acel tun dezastruos, guralivul președinte-super-jucător încheiase un armistițiu secret până și cu dușmanul său, Dinu Patriciu - banul unește, iar ticăloșii nu au principii, doar interese. Atunci, tenacitatea doctorului sirian și gelozia soluției imorale Dan Voiculescu (furios pe ceilalți, căci i se refuzase locul la împărțirea prăzii), prin Antena 1, aveau să ducă la abandonarea proiectului prin demisia guvernului marionetă Ungureanu.
Dar, acestea au venit mai târziu, ca niște simple și dureroase confirmări. Aflat în oraș, m-am dus să văd Unitatea de urgențe a doctorului Arafat și, dacă se putea, să stau puțin de vorbă cu el. Am ajuns, ne-am întâlnit, dar... n-am apucat să pornesc reportofonul, când a sunat (ca la pompieri, na!) alarma. Omul a sărit ca pe arc, m-a lăsat acolo și a dat fuga la datoria lui admirabilă. Pentru cei care vor să cunoască mai multe despre acest personaj providențial, iată o emisiune cu el, intervievat de Andreea Esca,
precum și rezumatul unei alte întâlniri (absolut întâmplătoare) pe care am avut-o cu el, câțiva ani mai târziu, povestită aici, pe LiterNet. Adevărul este că, după personalitatea doctorului Carol Davila (alt alogen, pe numele său pe numele de naștere Carlo Antonio Francesco d'Avila), cel care a înființat de la zero sistemul public de sănătate, acest mare om, Arafat, a rezistat cu cerbicie tuturor obstacolelor, blocajelor, mârșăviilor propagandistice și birocratice, izbutind să-și edifice opera de importanță națională, să reziste atacurilor abjecte și să salveze, poate, zeci de mii de oameni aflați pe punctul de a se prăpădi.
Ei bine (adică rău), această populație lesne manipulabilă, prin mesaje abjecte, mincinos-negativizante, prea mare parte din ea impregnată cu un naționalism fudul și fanatic, era pețită de politicieni să le acorde, iarăși sau pentru prima oară, încrederea exprimată prin vot democratic. Știam că, prin ceea ce scriam, puteam modela - totuși, în mică măsură - percepția ei. Treaba era cu atât mai greu de făcut la România Liberă, ziar compromis destul de serios prin exagerări și destule minciuni - cele care, reamintesc zisa patronului necontestat, "prind la prostime". Deci, trebuia să mă lupt cu simbriașii lui mediocri, inepți și slugarnici, pe care și-i promovase ca șefi în punctele cheie ale redacției - abili, fricoși și atenți să nu-i iasă din vorbă și să nu-l supere. Istericalele editoriale ale unora dintre favoriții lui au îndepărtat destul cititori. Pe de altă parte, mai era - destul de precar - și materialul clientului: CDR. Nu știu cum (adică, pardon, știu... dar mi-e rușine să recunosc), ăia 15 mii de specialiști promiși erau ori impostori, ori slugarnici, arondați intereselor ascunse, ori lipseau cu desăvârșire. Catindatul Emil Constantinescu participase - ca (...) puneți dv cuvântul - la un miting monarhist la Sala Palatului, acolo unde fluturase cu mânuța lui și cu mult zel drapelul Casei Regale. Fusese, firește, filmat. Și urma să i se dea în cap cu imaginile respective, câteva zile înainte de turul decisiv. La întrebarea deșteaptă "Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?" i s-ar fi răspuns, ceva de genul "Așa cum crezi și dumneata în republică" - și pac, cu imaginile pe televizor. Nici faimosul călugăr Vasile-electoralul nu ar mai fi dres busuiocul feștelit de domnul catindat. Ce puteai să mai faci?! Puteam... dar a trebuit să mint - cred că a fost singura minciună explicită și pregătită la care m-am pretat în activitatea mea jurnalistică. Am inventat (că doar eram în stilul casei, nu?) ceva foarte plauzibil: anume că "oamenii PSDR-ului lucrează în secret, în studiourile TVR, la un trucaj ticălos", menit să-l compromită pe majestatea sa Emil Constantinescu, prezentându-l în mod fals, la un miting regalist și cu steagul Casei Regale în mână - adică exact ceea ce el făcuse, ca (...), în realitate. O mai băgasem în diversiunea mea și pe adoranta lui Iliescu, Rodica Becleanu, una plecată chiar din TVR, astfel încât informația să pară bine documentată. Important e că a prins, iar "ei" au abandonat ciomagul cu care îl puteau termina pe Țapul transformat în Cuza. Așa că, recunosc, după Mircea Badea, mă simt la fel de vinovat pentru că am facilitat ascensiunea la putere a ridicolului ex-președinte, reprofilat acum pe studii levantine, dar cu bani de la stat.
După această ispravă, m-au găsit interesant, adică bun în Campania electorală. Alții primeau multe zeci de milioane de lei vechi pe lună, eu încasam cele vreo 3 de la mărinimosul și prea-cinstitul băcan. Așa că dl Costin Georgescu m-a invitat la sediul CDR, ca să mă cunoască doamna Zoe Petre, șefa de campanie. M-am dus. Cocoana era unsă cu toate alifiile, știa cum să te ia, chipurile pe cale rațională, fără ifose, reclamă sau infatuare. Era fiica istoricului și academicianului comunist Emil Condurachi. Avea un fiu cam "ciudat", pe care și-l priponise (și îl plătea) ca adjunct; tipul era total pe dinafară, dacă nu chiar - mi s-a părut - mai rău de-atât. (Dacă vi se pare asemănător cu personajul din filmul Don't Look Up, e treaba dv!). Poate de aceea, mamițica mi-a spus că, ori de câte ori vin la ea, dacă lipsește și nu pot s-o aștept, să-i las lui mesajele; dar nu era nevoie (adică contraindicat) să discut cu el! Cam în aceeași perioadă (sau, poate imediat după câștigarea alegerilor, când ea a ajuns Cabinetul 2 la Cotroceni) l-a și însurat cu o presupusă "prințesă" Briana Caragea - o șmecheră, altfel plină de farmec și chiar de "vino peste mine" (traducerea neaoșă e englezescului sex-appeal), care rupsese gura târgului pe la niște televiziuni. Tipa avea de recuperat (pe bune sau pe ne-bune, naiba știe) o grămadă de proprietăți și atunci făcea lobby și uz de calitățile de damă bună, devenite vector de comunicare și zestre de măritiș bine țintit. Firește că, după perioada glorioasă de noră a soacrei sale, i-a făcut vânt beizadelei devenită, temporar, și prinț consort. Îi era destul și ei... dar și lui, probabil.
Primul tur al alegerilor (la începutul lui noiembrie 1996) a consemnat înfrângerea clară, dureroasă, a "patrulaterului roșu". PUNR, PDAR și PSM nici n-au rezistat șocului electoral, destrămându-se rapid. Mdeh, fără bani de la buget, fără funcții în aparatul central, poliție și justiție... Nici scorul veleitarului și gerontocratului PNȚCD, ranforsat cu Partidul Alianței Civice și cu ceva ecologiști, nu a fost la nivelul așteptărilor, dar s-a pus mână de la mână, băgând în oala majorității parlamentare și a guvernării voturile partidului lui Petre Roman, ale liberalilor reveniți în alianță și cu tradiționalele 7% ale UDMR (care, din considerente tactice, nu făcuse parte din colhozul Convenției). Societatea a explodat de bucurie, cu urale și artificii trase în Piața Universității. Pițigăiatul Constantinescu ieșise al doilea (la fel ar fi ajuns și dacă concura singur), urmând să mai joace un tur de scrutin cu Ion Iliescu; dar cele 20% voturi ale frumosului Petre Roman îl plasau deasupra Tătucului. În seara de 19 noiembrie, când l-am auzit la TV pe clientul meu, Virgil Măgureanu, directorul SRI, că și el votase schimbarea, era limpede că Iliescu pierduse și că România, săraca, avea nu Crai Nou, ci Țap nou.
La câteva zile de la marea victorie, dau nas în nas cu "amica" Zoe Petre. "Vii cu noi la Cotroceni?". I-am declinat, politicos, oferta, căci știam prea bine cum e marfa și, ca atare, n-aș fi făcut acolo mulți purici, în calitate de conțopist cu pașaport de serviciu și voiajuri oficiale în străinătate. Nici la România Liberă nu voiam, însă, să rămân, am lămurit-o eu, pentru că avea să se transforme, desigur, în "Vocea României Libere", adică guvernamental respectuos cu noua putere. La mirarea ei, mi-am manifestat dorința de a trece să lucrez la TVR. "Nici o problemă, dragă! Îl sun pe Stere (Gulea n.m.) și rezolvăm. Dacă asta dorești...". A fost eficientă: omul lor (ne știam din zona cinematografiei) m-a căutat rapid, s-a mirat de opțiunea mea și m-a întrebat ce vreau să fac acolo, la "el". I-am răspuns că îmi propuneam să schimbăm statutul televiziunii publice de așa natură încât, atunci când ceilalți se vor reîntoarce la putere, să n-o mai poată folosi propagandistic". A tăcut... apoi a zis că mă caută el în scurt timp, ca să aranjăm încadrarea. Știam că nu va reveni, și nu m-am înșelat. Păi ce... asta le trebuia lor? Se credeau, desigur, veșnici la putere.
(va urma)
[i] Costin Georgescu, instalat ca "director de dezvoltare" la Societatea R, era un tip cumsecade, care-mi căuta adesea compania ca să stăm de vorbă, când se plictisea să tot fumeze de unul singur, pe un culoar al redacției, unde nimeni nu-l prea băga în seamă. S-a mai activat puțin când a devenit șeful de campanie al lui Emil Constantinescu - funcție strict administrativă, altfel. Nu trăgea nici cu ochiul, nici cu timpanul și nici cu pistolul. Înainte de revoluție, lucrase la construirea metroului, ca șef de sector pe tronsonul ce trecea tocmai pe lângă blocul meu din Berceni, așa că aveam amintiri și subiecte comune. Nu l-am întrebat niciodată (ar fi fost nedelicat și contra-productiv), dar știam de la un alt inginer (Iordan Iliescu, rudă îndepărtată prin alianță, și el în aceeași situație - construise vilele de la Neptun, Intercontinentalul și Teatrul Național, apoi fusese șef de obiectiv la Casa Poporului), că specialiștii ce răspundeau de obiectivele strategice (Metrou, Canal, construcții de protocol) primeau și grad, fără să fie implicați neapărat în munca informativă. De altfel, comandantul Magistralei 2 de metrou (cel care executase, în 35 de zile și străpungerea pasajului de subtraversare de la Piața Unirii) era tot un general, Constantinescu: el venise cu idea excavării prin dinamitare, care a spart caseta Dâmboviței, permițând "lansarea metroului la apă".