08.09.2022
Nu mi-a ieșit chestia cu plecarea de la România Liberă: eram destul de cunoscut și foarte incomod, deci privit cu rezerve și chiar suspiciuni. Singurul unde mi-aș fi dorit să ajung atunci, la începutul lui 1997, ar fi fost Adevărul; dar nu m-au vrut ei. Analizând celelalte oportunități (gazetuțe mărunte, televiziuni pentru vulg, patroni care te plăteau la negru), am fost nevoit să rămân. Dar, pentru mine, schimbarea a însemnat abandonarea politicii. M-am retras (unii ar spune "avântat") în anchete, investigații, reportaje. De fapt, asta înseamnă jurnalismul adevărat, nu clănțănitul ricăventurianist sau datul cu părerea. Scăpam de servitutea grețoasă de a sluji partidul și guvernul ajunse, în sfârșit, la putere.

La câteva zile după victoria totală, toată lumea bună a Capitalei s-a strâns la Sala Palatului, unde avea loc premiera unui film dedicat lui Sergiu Celibidache. Era acolo o stare de fervoare, de relaxare, încântare și optimism - se credea că, în sfârșit, am ajuns cu societatea la liman. Că se va modifica climatul social, că vor fi schimbați din fruntea treburilor publice dromaderii neo-comuniști ai lui Iliescu și înlocuiți cu oameni competenți și onești... cei 15 mii de specialiști. Vise.

Trecuse bine de ora anunțată, iar proiecția nu mai începea. S-a aflat așa, ca un vânticel primăvăratic, că vine și Emil Constantinescu. Și iar se stă... se "convivializează", că sporovăiala nu mai dădea bine. Se evocă, se speră... Și George (pardon, Emil) nu mai vine. Ce să fie, oare? La megafon, vocea de neconfundat a amicului Stere Gulea ne anunță că, din cauza ceții, se circulă greu.... se ajunge și mai greu Hait! Păi tot ceața fusese inventată, în mod tembel, de același TVR, când n-au vrut să transmită un protest anti-FSN. Asta găsise omul pe scaunul său de neo-PDG, asta livra mai departe...

https://youtu.be/I6eLHzK1UaM
Când, în sfârșit, apare și domn Milică, izbucnesc aplauze prelungi, pe care el le străbate, zâmbitor și deloc apăsat de impolitețea cu care tocmai își făcea debutul prezidențial. Se așază, majestuos (ce-i drept, nu în loja oficială) și... atunci, o voce din public spune, destul de tare și de răspicat: "Putea măcar să-și ceară scuze pentru întârziere domnul președinte". Auuu! La fel de rapid ca la Congresul XII, când ilegalistul Pârvulescu îl atacase pe Ceașcă, așa a explodat și sala aceasta: spontan, sincer indignat, fără comandă, uniți în cuget și în muget (cum îi persiflase Patriciu pe FSN-iși) au început să aplaude ritmic și să scandeze "E-mil... Eeee-millll!". Mi s-a întors stomacul pe dos. Ce blazon de Brădet sau Pajura i-ar fi picat dacă s-ar fi ridicat și ar fi spus: "Aveți dreptate, domnule, îmi cer scuze". Dar nuuu... privea încântat disprețuitor la liota de aplaudaci. Mi s-a confirmat imediat neîncrederea fundamentală pe care o nutrisem față de el, de când își făcuse apariția: un veleitar ridicol, infatuat... acum, și mitocan.

Guvernul CDR și l-a pus în frunte pe Victor Ciorbea, fostul sindicalist care câștigase, în vară, Primăria Capitalei, doar pentru că-i aducea țigări lui Coposu și sindicalise de zor și fără spor. Altul mai prost nici că puteau alege, chestie de care și-au dat seama, cât de curând, până și ei. Petre Roman era șef la Senat, Valeriu Stoica - ministrul Justiției, iar Adrian Severin - de Externe. Asupra acestui durduliu grețos și inept se lămurise toată lumea, cu ocazia unei farse făcute de niște ziariști, care chestionau fel de fel de demnitari asupra faptului "de maximă gravitate" că apa din București avea o concentrație de 66% hidrogen. Mulți idioți nu s-au priceput să răspundă că așa e normal (formula chimică fiind H2O). Dar ăsta, monument de prostie lustruită, a înghițit imediat microfonul, băloșindu-l cu indignări de genul "sigur că da, ăsta este un semn fără dubiu al neo-comunismului... ale cripto-bolșevismului, bla-bla...". Noroc că a mai făcut repede niște idioțenii pe acolo, pe la minister, de a trebuit rapid înlocuit cu un om ca Andrei Pleșu. În ultimii ani, același Severin - după o condamnare penală pentru că primise șpagă la Bruxelles, unde făcea pe euro-deputatul, s-a repliat, la datorie, pe platourile Antenei 3, de unde, prin discursul vehement anti-occidental, conspiraționist și anti-vaccinist servește, răspicat și fără nici o jenă, interesele Rusiei putiniste. Or, ăsta fusese cocoțat ca șef al diplomației românești!

Prima lege dată și adoptată imediat de majoritatea CDR-istă și UDMR-istă (chiar în decembrie 1996, cu o zi înainte de vacanța parlamentară) a fost dezincriminarea bancrutei frauduloase. Așa că toți condamnații care devalizaseră miliarde de lei au ieșit, voioși, din pușcării, să-și ia o nouă porție de libertate, tot de Crăciun. Nu am fost de față ca să afirm cu certitudine că, din ce furaseră, plătiseră în avans, dar nenorocita de (fărăde)lege fusese pregătită cu mult timp înainte; desigur, fără să fie trecută nici în programul de guvernare, nici în ăla al primelor 100 de zile. Cum suna, în 2017, sloganul ăla "Noaptea, ca hoții"? Ce-i drept și inutil, după o lună au declarat că efectele ar fi fost nocive și neașteptate, așa că au incriminat-o la loc. Dar hoții erau liberi, spălați și gata să comită noi fapte capitaliste de democrație.

Cea de-a doua lege pusă din timp în stand-by a fost adoptată, de majoritatea parlamentară, imediat după terminarea vacanței parlamentare. Se referea la adopțiile de copii pentru cetățenii străini, afacere cu care se îndeletniciseră - pe șest, dar extrem de bănos - mulți avocați. Inclusiv unii / unele apropiați / apropiate României Libere; să nu dau nume, chiar dacă le cunosc bine, cu încrengături de rubedenii cu tot.. Oameni grijulii, miloși, cică... sensibili la soarta mizerabilă a copiilor din orfelinatele de groază ale României ne-libere. O madamă englezoaică, parlamentar european, devenită celebritate sub numele Baroneasa de Nicholson[i], făcea un tapaj teribil în sprijinul adoptării mecanismului care... nu doar că ușura mult formalitățile, dar mai permitea două lucruri extrem de periculoase: plata unor sume mari de bani către fundații private ce se ocupau cu problema (pardon, afacerea) - deci imposibil de controlat de către stat. Și, ce era și mai grav la această monstruozitate (cum avea să o caracterizeze Papa Ioan Paul II), avea grijă să se piardă cu desăvârșire urma celor dați / vânduți străinilor, a căror identitate și adresă erau șterse din evidențele de adopție. Să nu fi știut cei trei absolvenți ai facultății de drept (Valeriu Stoica-ministru de justiție, Victor Ciorbea - prim ministru și Emil Constantinescu - președintele statului) că deschideau astfel calea unor afaceri oneroase (ulterior aveam să aflu că chiar criminale) pentru rețelele transnaționale de pedofilie? Dacă unii dintre cei implicați s-ar putea grăbi să mă dea în judecată pentru defăimare, îi anunț de pe acum că am o serie de dovezi zdrobitoare, din țară și chiar din străinătate, la care voi reveni în episodul deciziei lui Constantinescu de a nu mai candida, sub justificarea că l-ar fi învins Securitatea. Da, într-un fel, serviciile secrete - inclusiv unele străine - îi făcuseră o bucată de... bucată. Restul și le confecționase singur.

Am mai văzut și cine sunt o parte din cei 15 mii de specialiști anunțați - jale! La Cotroceni, se oploșiseră trucker-ii Dorin Marian și Mugur Ciuvică; da, cel mutat apoi, cu arme și bagaje, la Antena 3, și care declara, prin anul 2000, că el nu știa să expedieze un email! La Primărie, în locul lui Ciorbea, l-au băgat pe Viorel Lis - cât o fi părut el de clovn, dar afacerile alea cu ghilimele (case repartizate discreționar, contracte de tot felul) mergeau strună. Mă rog, poate nu atât de "strună" cum fuseseră ale pre(a)decesorului Crin Halaicu. Dar dacă madam Oana se declară mulțumită...

La guvern, consilier-pe-nu-știu-ce al lui Ciorbea ajunsese unul fără studii, fără meserie - fusese șef secție politică, un no name desăvârșit. Eugen Șerbănescu, amicul meu care mă poftise să lucrez acolo, cu 3 ani înainte, era și el în cărți. M-a chemat (convins că va fi numit purtător de cuvânt la Președinție) să mă descoase despre cum e pe acolo și ce ar trebui să facă spre a lua ochii. Eu auzisem că în cărți era alt Șerbănescu, Ilie - mai bătrân, mai cunoscut, mai hârșâit prin politichie, nu doar de pe margine; și l-am întrebat dacă e sigură promovarea acolo. Replica a fost de o modestie deplină: "Păi, dacă nu eu... cine?!". Avusesem dreptate, l-au luat pe Răzvan Popescu - alt calibru, totuși. Dar cum ăsta, "al meu" se credea hărăzit, l-a băgat Băcanu ca purtător de cuvânt al lui Ciorbea - adică al Guvernului! Mă rog... verba volant. Mai... (spuneți dv cum) a fost că și-a înfipt oamenii lui în fruntea serviciilor secrete: tăcutul și modestul Costin Georgescu la SRI (după ce s-au descotorosit de Măgureanu), iar Cătălin Harnagea (șmecher și descurcăreț, cred că și cu ceva școală specială) la SIE. Pe ăsta din urmă îl cunoșteam mai bine - fusesem colegi la Formula As și, apoi, la România Liberă, unde făcea, totuși, față, la secția Externe - chiar dacă fără să strălucească. Așa, cam ca urmașul lui de mai apoi, Elvis Săftoiu. Acaparând cele două servicii de informații (cele vizibile), Băcanu se și vedea conducând, pe vecie, biata Românie. Se stropșea la câte cineva care nu i se făcea preș în față, amenințându-l, ca la școala primară: "Te spun lu' Constantinescu". Și au început aranjamentele, țepele, uneori tunurile. Multe le vedeam, despre unele mai scriam.

Acolo, la secția Anchete-Investigații, îi exasperam că-mi băgam nasul peste ai lor. Unul dintre junii țărăniști, prins nu cu mâța, ci direct cu o vilă naționalizată în sac, mi-a și declarat, furios: "Te dau în judecată, bă! Chiar șeful tău mi-a spus să te dau, să moară mama!". Uluit de tupeul lor și de apetitul curat-murdar FSN-ist la furat cu lăcomie (dar și cu multă prostie), mai reușeam să-i enervez, cât de cât. La direcția fondului imobiliar DGAFI, se făceau o sumedenie de porcării. Directorul fusese păstrat, doar că acum lucra invers și își atârnase pe perete, deasupra capului, un tablou cu Coposu. Pornind de la sintagma tembelă și celebră a lui Ciorbea-mega-ochelaristul, aia cu "văd luminița de la capătul tunelului", am intitulat o anchetă devastatoare Luminița de la capătul unei mari escrocherii, căci pe cea care conducea și semna o chema Luminița. Altă învârteală groasă o făcuse una, Minodora Ilie, unsă cu toate alifiile, care se lipise, în 1990, de toți puternicii zilei: feseniști, pesemiști, iar acum trecuse, desigur, la țărăniști. O prinsesem cu o șmecherie imobiliară, înșfăcând cu tupeu o vilă din zona Cotroceni, prin adăugarea în acte a numărului "bis", de nu reușeau experții (ce-i drept, nici nu se prea strofocau) să o dovedească și să i-o ia înapoi, cum ar fi trebuit. Corect, m-am anunțat telefonic la ea, pentru documentare (audiatur et altera pars). La ora când am sosit, după o așteptare de câteva minute, am găsit-o tolănită pe un fel de canapea, vorbind ostentativ la telefon cu - se lăuda ea - prietena ei Jenița Diaconescu, nevasta venerabilului țărănist, președintele Camerei Deputaților. "Bine, draga mea, nu mai lungesc conversația, acum, căci mă așteaptă dl Burileanu de la România Liberă să mă ia la întrebări". Am luat-o... am scris. Nu i-a păsat nimănui. Bis-ul ăla de Twin Peaks a trecut prin justiție, ca geamantanul prin gară.

Fiind acolo, aflam multe și din surse cel puțin credibile. Un exemplu: la câteva luni după ce trecuse euforia victoriei politice, ministrul de finanțe țărănist, Mircea Ciumara, l-a sunat pe Adrian Sârbu, cerându-i să-și plătească datoriile de miliarde, către stat, ale trustului Pro. Când a auzit "revoluționarul cu aparatul de filmat"... a izbucnit, spre uluiala martorilor cu care ministruțul se înconjurase ca să fie admirat pentru curaj și fermitate: "Ce, mă...?! F...vă să vă... păi pun ProTv-ul pe voi și-n 2 luni vă dau jos de la putere, nenorociților!". Gata... s-a "amânat", inflația pregătită venea să le micșoreze corespunzător, dacă s-ar fi întâmplat să trebuiască a fi, totuși plătite. Un alt ghimpe (nu mai mult decât "ofticant"... din motive ce vor rezulta imediat) îl reprezenta en gros-ul fostului milițian Puzdrea, din spatele Casei Presei. Nu avea aprobare, nu plătea impozite... Rapid, s-au făcut actele pentru demolare. La ziua stabilită, Băcanu a trimis 3 redactori și 5 fotografi să participe la marea demolare. Buldozerele erau pregătite și duduiau, Lis, ca un comandant de oști, stătea cu laba ridicată să dea semnalul când... ca-n filmele proaste: îi sună mobilul. Îl văd cum se schimbă la față, se moaie brusc, bâguie un slugarnic "Am înțeles, să trăiți" și, după ce e eliberat din convorbire, anunță că acțiunea se suspendă. Apoi adaugă, tâmp sau doar șmecher: "Domnul Ciumara..." fusese la telefon. Ne-a fost clar: Puzdrea plătise. Același domn, alintat cu porecla "Ciuma rea" care, făcând ceva pe lege, declarase recurs în anulare, din partea Ministerului său de Finanțe, la sentința definitivă și irevocabilă prin care frații Păunescu pierduseră Complexul Lido, în favoarea familiei Angelescu, proprietarul de drept. Deși sentința fusese dată în 20 noiembrie 1996 (se speriaseră și judecătorii de victoria în alegeri a CDR), cu drept de apel în 30 de zile, trecuseră mai bine de 6 luni și... ducă-se dracului de legalitate, de justiție, de rușine. Întrebând o amică, ce susținuse PNȚCD-ul cu fervoare, cum i se pare comportamentul ălora, după ce au ajuns la putere, femeia mi-a spus, revoltată: "Ăștia nu sunt țărăniștii mei... sunt țărănoi!".

"Da, dragă, așa e. Sunt tâmpiți, nemernici, hoți... dar măcar mă fură ai mei, nu mitocanii de la FSN", a replicat indignărilor mele încântătoarea Rodica Ojog-Brașoveanu. O cunoscusem pe când lucram la Casa de Filme, unde încercasem să-i ecranizăm una din cărțile ei polițiste: Violeta din safe. O sunasem, atunci, la telefon, i-am spus cine sunt și ce doresc; când a auzit titlul, a început să râdă, cu căldura și umorul ei inconfundabile: "Hă, hăă... umblați după căcaturi". Și m-a întrebat dacă nu ne tentează, mai bine, ciclul Melania. Femeia era un spectacol și o comoară: arătând ca o boieroaică autentică, parcă dirija lumea cu fume-cigarette-ul ei de chihlimbar, vechi de multe generații. Filmul acela nu se mai făcuse, dar rămăsesem prieteni și o vizitam, din timp în timp, în apartamentul ei elegant, tip vintage din strada Poianarul Bordea. Mai încercasem să-i găsesc un producător, pentru altă carte, dar mai bine că inițiativa a eșuat. Când i-a realizat TVR un serial polițist, după un roman liber de sarcini și opreliști, adică scris după 1990, a fost nu dezolată, disperată. Rezultatul nu avea viață, nu avea haz... deși scenariul era absolut fidel cărții. După ce l-am văzut, i-am oferit explicația de consolare: totul era ca-n carte, dar... lipsea modul ei spiritual, original, acut subiectiv în care povestea faptele. La un moment dat, am ajutat-o să-și recupereze banii după o țeapă editorială dată de frații Preda (beizadelele marelui scriitor). Ăia s-au ofuscat, m-au căutat la redacție să mă acuze că mint... eu le-am arătat decizia de la tribunal unde adresa era trecută incomplet (un bloc cu multe apartamente, lipsea interfonul de acces)... pe ei i-a luat gura pe dinainte... mersi, neică! Pentru că am pomenit-o pe această bună, dragă și importantă prietenă, amintesc că mă surprinsese și cu o excepțională nuvelă ne-polițistă, care ar putea figura, oricând, în orice antologie universală de proză scurtă a secolului XX. Se intitulează Balconul și, dacă o găsiți în volumul Grasă și proastă, vă recomand să nu o ratați.

(va urma)


[i] Prin 2001-2002, când același personaj se rățoia la noul guvern român, pe tema că ar fi scăzut numărul de adopții (de fapt, se repartizau altor beneficiari), Adrian Năstase i-a răspuns, public, cu o parșivă obrăznicie: "Parcă și doamna Nicholson are o fundație care se ocupă de adopții". Mă așteptam să-l pună aia la punct, dar a tăcut mâlc - iar subiectul a fost trecut la "discrete", până ce Papa Ioan Paul II, primindu-l pe Năstase, l-a rugat explicit să suspende toată afacerea.

0 comentarii

Publicitate

Sus