În redacția României tot mai puțin libere, cinismul luase locul gargarei de pe vremea perioadei de opoziție. Se vânau și se găseau ponturi, oameni vulnerabili care puteau fi, în noile condiții, "aduși să voteze cu noi", vorba lui Trahanache. Și să decarteze, firește. Nu-ți (adică nu le) trebuiau, pentru datul pe brazdă, decât câteva informații compromițătoare despre ei. La început, respectivii erau, parcă, puțin mai speriați de justiția cea nouă. Și știau cum se scapă de ea: plăteai. Adică, deveneai util și solvabil. Safteaua fusese făcută în chiar perioada pre-electorală, atunci când proiectul acela hoțomănesc, de dezincriminare a bancrutei frauduloase, le oferea luminița certă de la capătului tunelului penitenciar. Ei au plătit - legea s-a votat cu grăbire.. deci, se puteau face aceleași afaceri și cu ăștia. Așa a ajuns mega-escrocul Sorin Ovidiu Vântu să fie ocrotit și garantat pentru FNI de către ditai CEC-ul, condusă de un țărănist. Le promisese că le cumpără un post de televiziune, cică Tele 7 abc, dar când l-au îmboldit să treacă de la vorbă la faptă, jagardeaua penală, cu vila ca o cazemată de pe str. Paris, le-a râs în nas: "M-am săturat să investesc în faliți!". Episoadele banditești cu iertarea lui Puzdrea și întoarcerea hotelului Lido înapoi la Păunești demonstrau fără putință de tăgadă ce culoare avea "gustul și aroma fericirii democrate". Odată, Băcanu mă trimisese la Borsec unde - așa cum îi susurase protejatul său, fostul secretar de partid al APEMIN - trebuia musai înjumătățită valoarea patrimonială a societății, pentru a fi cumpărată și mai pe nimic. Cum? Păi, ziarul ar fi trebuit să scrie, iar ministrul de interne Dejeu să reacționeze la semnalele presei și să ia măsuri pentru scoaterea din patrimoniul vânat a căii ferate lungă de vreo 12 km, care - fiind obiectiv strategic - aparținea Ministerului de Interne. (După ce a zburat din funcție, același Dejeu m-a rugat să mă duc să anchetez mega țeapa pe care baronul de Sibiu, ulterior pușcăriașul Vasile Cărăbulea, o trăsese Arhiepiscopiei Sibiului, înșfăcându-i o parte din averea imobiliară. Care, așa am aflat atunci, nu fusese niciodată naționalizată de regimul comunist, grație prieteniei dintre Mitropolitul Ardealului, IPS Bălan și Petru Groza).
Ce mai... erau și nesimțiți, și hoți, și proști. "Normalitatea" lor duhnea a hoit în descompunere. Ajuns la această concluzie imposibil de edulcorat sau de combătut, nu aveam altceva mai bun de făcut decât o... nevroză. Partea proastă era că nu se putea trata prin terapie medicală de specialitate - asta merge doar când, bolnav fiind, ți se năzare și vezi totul mai negru decât e în realitate. Nici vorbă: asta a mea era una existențială, ce nu are leac până nu înlături cauza care a provocat-o. Ceea ce... Mulți au plecat din țară; eu nu am avut niciodată curajul să mă smulg din rădăcini. Știu, e un defect pe care mi-l port în spate. Și, atunci...? M-am defulat scriind un roman de usturătoare actualitate: A treia dimensiune (de citit gratuit pe LiterNet aici -. https://editura.liternet.ro/carte/188/Bogdan-Burileanu/A-treia-dimensiune.html). Am lucrat la el vreo 3 ani, refăcând și chiar rescriind, atunci când dischetele de calculator îmi făceau figuri. După ultima variantă, eram epuizat; mă înecasem cu el, mi se părea rușinos de prost. Așa că l-am abandonat pe nefericitele de dischete - voi relata într-un alt episod cum am ajuns să-l scot la lumină, ca și calvarul publicării.
Subiectul (partea rurală a acestuia) îl preluasem printr-un fel de autoplagiere extinsă, sau îmbogățită: un reportaj provocat de niște prieteni, elvețieni, în Bârca Doljului - sat devenit celebru pentru că era considerat (inexact) ca fiind locul de obârșie al lui Adrian Păunescu. Ca să nu lungesc vorba, materialul rezultat rămâne, cred nu numai eu, unul dintre cele mai izbutite din toată cariera mea gazetărească. Cine vrea să se convingă și, eventual, să mă contrazică, poftim:
Ce-au oltenii cu elvetienii? / Nepotrivire de caracter
De la Bârca la Geneva. Si retur
Undeva, in sudul Campiei Bailestilor. Azi. Aproape de granita dintre milenii. Drumul cenusiu si prafos coboara catre Dunare - si ea, odata, granita. De imperiu! Dincolo: bulgarii, turcii... Levantul. Suntem aici ("De doua mii de ani"), unde totul se ia in usor (apud Raymond Poincare) sau la misto (dupa calamburul lui Baranga). Poate de aceea - senzatia ca timpul nu are nesfarsita rabdare morometiana ci, mai degraba, o buimaceala ancestrala.
Campurile sunt intinse si pline de vegetatie. A plouat mult anul acesta, buruiana e imbelsugata, coplesind graul si orzul. Oamenii nu se vad mai deloc. Alaltaieri a fost sarbatoare, iar maine vine inca una. Ce sa se mai complice? Inainte vreme, aparea presedintele CAP sa le bata la porti, chemandu-i la munca. Acum sunt liberi sa faca - sau sa nu faca - ce vor. O stare de inertie fals angoasata, de scepticism arhaic si de sictir atotcuprinzator bantuie prin aer si pe pamant. Case maruntele, fara pretentii, fara confort si fara sperante, se ascund apatice in spatele unor garduri de care pana si proverbiala cioara s-a saturat, mutandu-si cuibul unde a vazut cu ochii. O regasesti, croncanind impasibila si parca emblematic, pe un schelet metalic, ruginit si inutil. Fostul "arc de triumf" pe sub care treceai la intrarea - si, desigur, la iesirea - din comuna Barca.
Treci si azi, doar ca nu mai ai de suportat deasupra capului tembela lozinca a "epocii de aur", aia care incepea cu "Traiasca...". Acum e mort, dar i-au supravietuit bine merci naravurile, nostalgiile si laudatorii. Unuia dintre acestia i se datoreaza tocmai iesirea din anonimat a satului.
Repetabila mizerie
L-a cantat, falindu-se cu el. Si atat. Umbra poetului este ca aceea a nucului: deasa, doar ca sub ea nu creste mai nimic. Lumea il stie, dar nu il iubeste. Un fel de admiratie, exprimata ambiguu prin formula "E otz!" Nu le-a dat nimic. Nici inainte de 1990, nici dupa. Mai interesati, mai generosi si mai de isprava s-au dovedit, in schimb, niste elvetieni. Locuitorii comunei Carouge, o suburbie a Genevei, au gasit Barca Doljului pe lista de la "Operation Villages Roumains" si, in entuziasmul momentului post-revolutionar, le-au trimis o depesa de infratire. Si, fireste, de sprijin. Aceasta a ajuns repede si a zacut mult pe la primarie, printre alte hartoage - adeziuni la FSN, cereri de restituire a pamanturilor, plangeri de tot felul. La insistentele lui Ion Mitu, profesor de matematica si directorul liceului, mai marii comunei, agasati si aglomerati, au acceptat sa trimita - chiar daca destul de in dorul lelii - raspunsul. Un fel de "da, va primim". Imediat, o delegatie de consilieri locali, condusa de dl. arhitect Pierre Hiltpold, primarul Carouge- ului, s-a pornit spre fratii lor, barcenii (care, in treacat fie spus, isi spun "berceni", ca suna mai bucuresteneste). Dar asta nu era treaba elvetienilor. Ei au mers de la Geneva la Zurich si de la Zurich la Otopeni cu avionul, iar de aici pana in satul-frate, cu masina. Si au repetat aceasta calatorie de zeci de ori, aducand de fiecare data ajutoare: medicamente, masini de scris, faxuri, telefoane. Au vazut ce inseamna mizeria locala, au pus-o pe seama comunismului proaspat raposat si au oferit sprijinul lor dezinteresat pentru ca lucrurile sa se urneasca pe calea cea buna.
Cand totul e (pe) degeaba
Au pornit de la starea jalnica de sanatate. Din 4.700 de locuitori, mai mult de jumatate sunt bolnavi. Predomina afectiunile cardio-vasculare, cauza prioritara a unui indice foarte inalt de mortalitate; dar si TBC -ul este in floare: 18 cazuri aflate in evidenta si, oarecum, in tratament. Saptezeci de mii de dolari (bani proveniti din bugetul comunal al Carouge-ului, adica din buzunarul contribuabilului elvetian) au costat lucrarile de renovare a cladirii paraginite, unde fusese sediul CAP-ului, si de dotare completa a noului dispensar. Zidarie, instalatii, mobilier, instrumentar - totul, de la clante si intrerupatoare pana la linoleum, tensiometre si sterilizator- este "made in Switzerland", constituind mandria justificata a doamnei doctor Eugenia Deca, medicul coordonator al noului asezamant. Este, indiscutabil meritul intregului personal sanitar de a fi reusit sa pastreze in aceeasi stare dispensarul, poate cel mai civilizat din Romania. Ce folos, insa, daca pacientii continua sa se poarte neigienic, sa manance prost, sa se spele putin si sa bea mult? Mentalitatile nu se schimba cu una, cu doua, iar barcenii (alias "bercenii") au taria opiniunilor, traind asa cum au apucat. Adica putin si prost.
Ultramusafiri
Vazand cum stau lucrurile, elvetienii s-au gandit sa le arate pe viu fratilor olteni cum e pe la ei, prin Elvetia. An de an, notabilitatile satului au fost invitate la Geneva. Li s-a platit drumul, cazarea, tot. De fiecare data, s-au bucurat de atentia, de generozitatea si delicatetea gazdelor. La un moment dat, cand musafirii din Romania au ales sa se deplaseze cu masinile proprii, intarzierea de peste 5 ore a fost inghitita fara repros de consilierii din Carouge. Programul stabilit initial - receptie festiva, sedinta comuna, banchet - a fost amanat corespunzator, fiind respectat punct cu punct, chiar daca a inceput la miezul noptii. Vazura oltenii nostri si se minunara de ce gasira pe acolo. La intoarcerea acasa, entuziasmul lor tinu - ca orice minune - fix 3 zile. "De fiecare data cand veneam inapoi, ziceam ca ma apuc si eu sa fac ce-am vazut pe acolo, macar la mine acasa" recunoaste, cu naduf si resemnare, primarul Marin Gadar. Dar... asa-i romanul: ii trece repede. Si se lasa pagubas.
Closet pentru mileniul trei
"Cu ce sa va mai ajutam?", i-au intrebat elvetienii cand au vazut ca nimic nu prea misca. In afara de niste obiecte aduse de ei in precedentele vizite (telefoane, walkie-talkies, un frigider) care disparusera fara urma, desi fusesera oferite obstii... Barcenii au oftat gales, aproape patriotic, si au privit cu jind - daca nu chiar cu subinteles - la blocul din centrul comunei, alaturi de care stau si acum fundatiile pentru restul cvartalului. Dar fratilor carougeni nu le pica fisa. Sau, in fine... se gandira la ideea de confort, de civilizatie, de igiena. I-au admirat pe copiii de la gradinita si de la scoala, care le oferisera un induiosator program artistic, dar s-au ingrozit cand au vazut cum arata... locul din fundul curtii - motiv pentru care scoala (construita in anul 1925 de catre invatatorul Marin Paunescu, bunicul poetului de larga cunoastere nationala) nu avea autorizatie sanitara de functionare. Asa ca au mai scos din bugetul de intrajutorare alti 45 mii de dolari, construind o minune de anexa cu chiuvete, dusuri, cabine de wc, lumina electrica, hartie igienica, gresie pe jos si faianta pe pereti. In plus, au dotat comuna cu inca un urias rezervor de apa curenta, a carui capacitate asigura necesitatile in materie ale scolii si ale primariei, pe langa cel destinat dispensarului.
Toate bune si chiar frumoase (patriotismul a mers pana acolo ca a vopsit tevile in tricolorul national), doar ca aceasta veritabila minune functioneaza nu ca WC, ci ca... muzeu. Adica incuiat cu grija, pretioasa cheie stand la adapost in biroul directorial. El poate fi admirat fara opreliste de vizitatori, nu si folosit. Caci - fatalitate - apa din celebrul rezervor anexa ajunge numai la privata primariei. Ca si cotidianul elvetian Les Temps, sosit in baza unui generos abonament. Sa fie barcenii atat de ahtiati dupa lectura, incat sa nu se desparta de presa nici macar in incinta cu pricina? Sau...
Deocamdata... sa mai asteptam
Biblioteca din comuna are cam 15 mii de volume si 200 fise de cititori. Majoritatea elevi, iar solicitarile cele mai frecvente sunt pentru "dragoste" si "aventura". Plus povestile si bibliografia scolara. Consumul cultural se limiteaza la programele televiziunii nationale si la cele 258 abonamente pentru presa: Tribuna invatamantului, Adevarul, Curierul national si Gazeta de Sud. Atat. Antene parabolice au numai doi locuitori: Gigea si Pascu. Statisticile comunale mai numara 450 posturi telefonice, 2.700 pensii lunare si 5.700 cupoane agricole, dintre care unele zac, si acum, neridicate de la posta, iar altele luate, dar nefolosite. Prin cele patru carciumi ale satului se mai platesc, uneori, cu ajutorul acestei monede alternative, datoriile acumulate la bautura.
Caminul cultural, botezat pompos "Casa de cultura", are geamurile sparte, dar usile din fata ferecate. Pe din dos, patrunzi nestingherit in sala de spectacol / bal / sedinte - pe scurt: polivalenta - unde nu a mai fost nici o actiune de cateva luni de zile. De atunci ard si cele doua becuri chioare de pe scena, poate in compensatie cu intreruperile frecvente de curent de care se bucura modernul dispensar.
Umbra lui Paunescu. La Barca
Poetul nu se bucura, printre consatenii lui, de cine stie ce consideratie. Toti cei intrebati pe ulita stiu de el (dar nimeni n-a auzit despre elvetienii din Carouge), fiind perceput cam ca un OZN. "'Otzia" cu care e des (si dis)creditat are in ea ceva pizmas-alternativ. I se reproseaza, pe drept cuvant, faptul ca nu a donat, nici macar la cerere, nimic bibliotecii. Ajunge, probabil, dorinta exprimata patetic, dupa mazilirea suferita de el in 1985, de a fi lasat sa ajunga... o carte in raftul respectivei institutii. C-asa-i romanul: nu demagog, ci doar poet. Memoria publica mai retine doua prezente paunesciene in locurile natale: o data cu cenaclul ex-Flacara, rebotezat "Totusi iubirea", cand s-au dat cupoanele de privatizare, in 1992. Apoi, la urmatoarea campanie electorala, in 1996, cand Bardul le-a promis, tunator cum ii e felul, ca - daca il voteaza pe el, cu PSM cu tot - le va face tramvai pana la Craiova, cale de 51 kilometri! Nu s-a ales, iar tramvaiul numit nu dorinta, ci de-a dreptul trombon, a ramas incremenit in stadiul de licenta poetica. Sau politica.
Pacientii iluziei
Tot poetul le-a mai dat pe la nas consatenilor sai cu o promisiune. Le facura astia, capitalistii, dispensar nou? Mare branza. Vin ei, socialistii verdetieni ai muncii si le toarna ceva si mai si: un centru de sanatate ce n-a vazut Geneva. A dat mana cu mana PSM-ul cu PDSR-ul (in persoana ex-consilierului cotrocean Marius Guran, si el barcean de bastina) si au pus pietricica de temelie a stabilimentului. Unde? In localul fostului SMT. La ordin, spitalul din Segarcea a disponibilizat provizoriu, detasand la obiectivul de cucerit vreo doua scaune, un stetoscop si cateva seringi. Ferecate si pazite ca pe voturi, au asteptat apoi rezultatul urnelor. Cand l-au aflat, toata afacerea a facut "stanga-mprejur" si s-a intors la baza din Segarcea. C-asa-i romanul: se orienteaza.
Iubiti-va pe ulite!
Urmele civilizatiei occidentale sunt putine si destul de palide in sat. In fata la camin (cultural) este instalat un punct de incarcare a buteliilor de aragaz Shell. Pasul este mic pentru omenire, dar mare pentru localnici, chinuiti pana acum de grija sa prinda si sa "unga" camionul care ducea tanjitele si pretioasele recipiente undeva, in alta parte. Din carciuma centrala (fostul MAT) se preling in afara mirosuri oarecum culinare si o muzica obosita, peste care se suprapun niste vocalize aducand a strigaturi. Scandal? Nu. Doar o nunta. Desigur, ca-n povesti, caci e pornita de trei zile si tot mai misca, desi e luni in amiaza mare. De muncit, munceste numai preotul, caci are de rezolvat doua inmormantari. Clopotul bate alene, fara nici o sansa sa tulbure linistea amortita a comunei. Nici macar roiul de muste din pragul carciumii nu se arata conturbat de evenimentul amiezii, si cu atat mai putin cei vreo 7-8 barceni (pardon: berceni!) tolaniti la umbra, pe maidanul-scuar din centrul civic, unii in asteptarea autobuzului, altii - mai rabdatori - a viitorului luminos, care sa le aduca bunastarea materiala si spirituala promisa sub diverse forme.
Ii intreb daca stiu ce este cu steagul care flutura, cam decolorat, ce-i drept, alaturi de drapelul national, pe cladirea primariei. Nimeni nu are habar si nici nu se arata interesat. "Falfaie si dansul acolo, daca tot bate vantul. Da' de ce intrebati, e vreo problema?". Localitatea infratita, Carouge, nu le spune nimic. Mai curand cuvantul "ajutoare", dar nimeni nu recunoaste ca ar fi primit ceva in acest sens. Problemele obstii sunt lasate in seama altora, sa le rezolve ei, cum or sti. Mai activi din punct de vedere civic se arata un grup de tigani, strans uniti in jurul unei sticle. Aparatul de fotografiat le inspira incredere si limbarita. Nici ei n-au habar de infratirea cu elvetienii si nici de foloasele ce au decurs de aici. Scoala... sa nu mai vorbim, iar dispensarul e tratat cu suveran dispret. Dumnealor prefera - si chiar reusesc - sa o ia pe scurtatura, ajungand direct la cimitir. Dar, daca acum e rost de ceva pomana, se vaita ca e drumul prost, prafos si denivelat. Sa intervenim noi, la Bucuresti, sa se ocupe (alt)cineva si de asta, ca prea-i zdruncina, ii polueaza, ii streseaza.
Sa facem totul!
"Sa facem lumea de la inceput / Cu ochi mai multi si gura mai putina(...) / Si fara protocol si deputati / Fara spitale, fara primarie / din roua si durere si nesat / si din noroiul din copilarie". Acesta pare a fi idealul (un fel de Mein Kampf oltenesc) din opera PP-ului (adica Poetul Politician). Dl primar Gadar, precum si consilierii Popa Marin si Cioroianu Petrica nu par deloc a impartasi aceasta chemare la lupta. Isi amintesc cu placere - ba chiar si cu o bruma de incantare - de numeroasele sosiri ale fratilor din Carouge, dar si de vizitele pe care unii dintre demnitarii comunei le-au intors, an de an. Dincolo de darnicia elvetienilor, si de bunavointa lor, se asterne insa, suprem si autohton, sentimentul mioritic al lui "nu se poate". La noi... sunt codri verzi de brad, desigur; dar poezia e una, iar viata - cu totul altceva. Cand i-au scos pe binefacatorii lor in natura, catre Dunare, acestia s-au aratat impresionati de abundenta unei vegetatii neobisnuite. Florile de laur i-au incantat si s-au interesat ce cultura nemaipomenita este. "Ne-a fost rusine sa le spunem ca-i buruiana... doar se intindea cat vedeai cu ochii", recunoaste primarul nostru. S-au descurcat (onorabil - zic ei) ca de fiecare data (cred eu): le-au spus ca ar fi o planta medicinala cu multiple efecte benefice asupra organismului. Adica medicamente... dispensar... avem si noi cate ceva. Doar ca oaspetii, incantati si interesati, au dorit sa duca si la dansii acasa ceva din aceasta minune. Numai notabilitatile barcene stiu - dar nu mai intra in detalii - cum au izbutit sa o lase incurcata. Era chestie de mandrie locala, daca nu chiar de patriotism.
Da, mai raman
Problemele curente raman multe si aproape imposibil de rezolvat: media de viata scade, indicele de morbiditate creste. Saracie cat cuprinde, oamenii au pamant, dar e greu... n-au aia, n-au ailalta. Sperante putine, perspective - in special pentru tineret - reduse. Inainte plecau la oras, ii angaja la fabrica, macar ca paznici sau portari. Acum... pana si CAP-ul este regretat de unii - mai furai cate ceva, sa-ti duci zilele baremi.
Toti cer cate ceva, dar nimeni nu da nimic de la el. Cu ceva timp in urma, cand o comuna din apropiere a fost lovita de calamitati, preotul le-a solicitat barcenilor sa stranga mana de la mana, sa-i ajute si ei pe vecinii aflati la nevoie. Modelul elvetian n-a functionat insa. N-a dat nimeni nimic. Munca cu omul - vorba alora dinainte - e o munca frumoasa, dar a dracului de grea. Scepticismul ramane pentru toti o boala nationala, care nu se poate trata nici cu medicamente, nici cu alt gen de ajutoare materiale. Alaturi de fatalism si de alte "isme", reprezinta un blestem, parca fara sfarsit. Plecand de la Barca, treci inca o data pe sub magaoaia metalica din capul satului - arc de triumf, decazut parca intr-un mod simbolic - si iti amintesti vrand, nevrand, de concluziile "Claunului" paunescian: "Veniti, lume! Circu-i mare, de la broasca la gorila / Scheunatul, versul, vantul se platesc la fel de bine, / In treptata vindecare plange silnica multime, / Ei de ea ii este jale, ei de ea ii este sila".
Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor, inexistente, la vremea aceea, pe mașina mea computerizată, altfel Made in Swiss!
Două momente mai speciale au fost, legate de acest reportaj. Fiind întins pe o pagină de ziar, inter-titlurile le preluasem, telle quelle, chiar din poeziile lui Păunescu. Habar n-aveam că tocmai apăruse legea drepturilor de autor, care-i și adusese Bardului de la Bârca 50 mii de dolari (la mica înțelegere) de la o mare firmă de produse electronice, care-i călcase în operă, fără învoire. Eeiii... și fiind vorba despre o pagină întreagă de ziar, publicarea s-a amânat de vreo 3-4 ori, căci dacă venea publicitate... te dădeai, cuminte, la o parte. Doar întâmplarea norocoasă face să aflu, într-o discuție, despre pățania proaspăt aducătoare de profit păunescian. Hait! M-am albit la față. Era seară, am sunat disperat la redacție întrebând dacă nu cumva, tocmai în ziua aceea... Din fericire, nici în ziua aceea! Eram salvat și eu, și ziarul, căci ne-ar fi costat, probabil, imens. A doua zi, dis de dimineață, m-am dus și am modificat citatele, parodiindu-le - așa cum cunoscătorii poeziei păunesciene și-au dat seama. M-am așteptat la o reacție violentă din partea bârceanului șef; surprinzător, dar n-a suflat, deși avea o emisiune TV la Antena 1, unde putea să mă porcăiască cum i-ar fi venit la gură. "L-ai urzicat rău! Îl ustură..." mi-a spus, încântat-admirativ prietenul Radu Cosașu. Să-i închizi gura unuia ca Păunescu, era o performanță. Epilogul s-a consumat după aproape 1 an, când dau de el (destul de dezumflat în pene) în librăria Sadoveanu. Avusese o întâlnire cu cititori care - mi-a spus amica mea, șefa de unitate - abia dacă mai adunase o mână de rătăciți. M-am îndreptat către el (ne cunoșteam) și i-am spus: "Domnule Păunescu, eram gata să vă felicit pentru anunțul dv. cum că vă retrageți din politică". S-a luminat, era - credea el - totuși rost de o lingușeală. "Și... de ce n-o faci, domnule Burileanu?". Am tăcut preț de o secundă, i-am măsurat statura herculeană: avea o masivitate copleșitoare, amplificată atunci când începea să peroreze; alături de el, te simțeai ca lângă un perete de stâncă... gata să se prăvălească peste tine. Apoi, i-am explicat la cerere: "Pentru că mi-am dat seama care este adevăratul motiv care v-ar împinge înapoi". Hopaaa!... ochii lui verzi s-au aprins, ceva între curiozitate și ferocitate: "Care domn'e? Ce dracu' vrei să spui?". "Vreau să spun că dv sunteți un poet mult superior asociatului dv Vadim Tudor...". Reacție de încântare. Dacă tot lăsase garda jos, am continuat: "Dar, în politică, stați atârnat la remorca lui. Și nu vă place". Auu!... a sărit balena, ca un delfin. Din potopul de vorbe, reieșea că sunt un nemernic... că nici n-aș ști ce vorbesc... chestie care a fost evidentă din "articolul ăla nesimțit despre satul meu, unde bagi numai tâmpenii". "L-ați citit?". O clipă... nu de sinceritate, ci doar de descumpănire. "Nu citesc eu așa ceva!". Atunci, de unde știți, dacă nu sunt indiscret?". "Mi s-a spus, ajunge". Adică nu... el nu se coborâse să-l citească, vezi Doamne. Pe unul ca mine? Dar era limpede că se otrăvise cu el și - sunt sigur - căutase zadarnic de unde să mă apuce... măcar să mă dea pe gura lui Vadim. Cum a continuat să se victimizeze, ca un îngeraș atacat mișelește de diavolul care eram eu, i-am tăiat-o: "Suferiți de mania persecuției și...". N-am mai avut loc să continui. Poetul politician s-a oprit brusc, m-a fulgerat cu privirea și mi-a spus șoptit, printre dinți: "Știi ce? Eu te bag în pizda mă-tii!". Se enervase și mă amuza. L-am întrebat: "Dacă chestia asta o spune poetul din dv... trebuie să rămână în operele complete, spre a vă defini și nemuri nivelul. Dacă, însă, o spune politicianul - atunci vă somez să treceți de la vorbă la faptă. Altfel, vă acuz de demagogie..." A rămas perplex, cred că nu-i venea să-și creadă urechilor. I-am întors spatele, aruncându-i peste umăr: "Fără nici o stimă", la care el - ca să aibă, totuși, ultimul cuvânt, a răspuns "Nici eu!"
(va urma)