Surprize... surprize...

13 aprilie - ziua de naștere a mult stimatului și iubitului Sergiu Nicolaescu: inginer, regizor, istoric, revoluționar, senator... unul mai ceva ca altul. La rubrica Fotografia comentată (aceea inaugurată cu Umbra lui Iliescu la Elias), i-am scris o felicitare, intitulată șugubăț Senatorul trandafirilor. Legam primul lui film, intitulat Memoria trandafirului de restul... A plăcut la multă lume. Inclusiv lui!

Era, deci, începutul lui 1997. După 2-3 zile mă trezesc căutat de regizorul Mircea Daneliuc. Care, după ce mă complimentează, acru bine-dispus (căci nu-l suporta pe "senatorul trandafirilor", el era ăla cu melcii), îmi comunică faptul că m-a desemnat în Consiliul de administrație al Companiei de stat CineRom - o structură care se ocupa de coordonarea organizatorico-financiară a producției de filme de ficțiune. Nu încăpea, mă-nțeledzi, puicușorule, refuz; doar îl ajutasem și la lansarea cu tam-tam a filmului său Patul conjugal; m-a crezut fan - adică admirator / supus necondiționat. Așa am devenit eu al cinsprezecemiilea-unu specialist al CDR-ului guvernant. Nu-mi dorisem, nu cerusem nimic... Cred că Ana Blandiana și cu mine fuseserăm cam singurii care nu pretinseseră răsplăți bugetare de la statul cucerit democratic de Convenția aia... și mai democratică.

Acolo, la CineRom, situația era dramatică: inflația, decapitalizarea, nepriceperea, probabil și, "altele" goliseră sacul. Obsesia noului director era să-l învinovățească și să-l înfunde pe predecesorul său, Nicolaescu... doar că nu găsea nimic penal. Consiliul de administrație era format din directorul M.D. ca președinte, membri fiind Eugenia Vodă, Marin Theodorescu^[i] și cu mine. Genua era ocupată "teverist & profesionist" și apărea, fulgurantă, când și când, fredonând ca o privighetoare melodia aia trahanachiană "scurt, stimabile, dacă mă iubești". Marin, fie iertat, suferea de un sindrom cardio-renal grav, era deja legat la pat, în spital, unde avea să și moară, după câteva luni de suferință. N-a participat niciodată - asta-i mai lipsea, bietul...

Cu tot dezastrul, Daneliuc se lupta, "precum leul în turbare" să bage în producție un film - întâmplător chiar un proiect personal, Ovidiu, - despre care sunt convins că ar fi ieșit ceva cel puțin interesant. Dar... de unde bani? Din fabulosul lui volum de memorialistică Pisica ruptă, am aflat ulterior că, lăsând la o parte rangul, morga și altele din dotarea personală, se milogise pentru sponsorizare pe la mai mulți proaspăt îmbogățiți. Extrem de comică a fost - povestită de el - întâlnirea cu miliardarul de carton Ilie Alexandru (ăla cu ranch-ul Dallas de la Slobozia, combinat cu un butaforic mini-Tour Eiffel). Evident că s-a ales doar cu un fel de umilință demnă - pentru ăla, cultură însemna cu totul altceva; până a ajuns la pușcărie, apoi a scăpătat și, neavând altceva mai bun de făcut, a murit. Odihnească-se în... Dallas-ul lui de Ialomița.

Așadar, nu erau bani, dar pregătirile mergeau, mai mult optimist decât realist, înainte. Ca orice nativ din Berbec, Daneliuc nu ceda ușor... Mai încolo vreme, avea să se joace și de-a candidatura de primar al Bucureștiului. Dar, până atunci... praful de pe tobă nu reprezenta cea mai bună finanțare. Funcționarii instituției, săracii de ei, nu-și mai primiseră lefurile de luni de zile, era jale mare. Pe acest fundal, mă trezesc convocat la o ședință de Consiliu de administrație... în tête-à-tête: eu și el. Nu mă prevenise înainte; măcar, aduceam și tablele, să mai înseninăm atmosfera sumbră. Singurul punct pe ordinea de zi: aprobarea de către C.A. a plății sumei de 800 milioane lei (vechi), ca onorarii în avans pentru o parte din echipa de realizare a improbabilului film - să nu intrăm în amănunte de genul cine, cât...? (E ușor de bănuit). Pen'ce atâta grabă, n-am priceput. Și de unde atâta bănet? Cu ce se mai strângea... poate ieșea și un credit... Argumente peste argumente, rostite cu glas aspru, dar neconvingător pentru unul ca mine. Am refuzat ferm să semnez, era o aventură pe care capul meu pătrat considera că nu e normal să fie asumată. Drept pentru care, mi-am dat demisia, spre marea supărare a managerului care voia, domnule, să construiască ceva, nu să se lamenteze - ca mine - birocratic și prudent, chiar dacă absolut legal. Am avut dreptate: în câteva luni, s-a declarat falimentul firmei, s-a pus și lacătul pe ușă... Afacerea a avut, însă, și un post-scriptum ce merită pomenit: scriind, într-un articol, despre toată povestea (inclusiv atitudinea cam prea optimistă a lui Daneliuc), acesta s-a simțit vexat. Ca leul de la Metro-Goldwyn-Mayer, s-a înființat la Băcanu, cerându-i vehement să mă dea afară; pe mine nu m-a chemat la confruntare, dar am toate motivele să cred că m-au "cântat" pe două voci; îmi și imaginez duetul... Nu știu de ce ăla n-a făcut-o, mulțumindu-se doar să urle la mine, indignat că mă "descoperise" acolo, la CineRom, fără știrea și aprobarea lui! Uite că ceva scăpase controlului său... Ca să se răcorească petentul, i-am propus ca acesta să mă dea în judecată pentru defăimare, calomnie. Reclamantul n-a făcut-o; prietenii știu de ce. În schimb, șefului, pare să-i fi încolțit o idee, despre care aveam să aflu cât de curând, de la juristul redacției.

Altă prețioasă indicație primită de la conducere: să scriu un articol demolator la adresa MISA - asta era organizația zisă Mișcarea de Integrare Spirituală în Absolut, înființată și condusă de guru-ul condamnat penal & transfug, Gregorian Bivolaru - cel cu libertatea sexuală nemărginită și cu băutul urinei. Organizația lui, aveam să mă conving, devenise o structură de aservire și manipulare, foarte interesant concepută și dezvoltată; cred că un experiment care punea în aceeași ciorbă, depravarea sexuală, un fel de naționalism mistic și alte câteva ciudățenii - pe care le regăsesc, azi, la anumite grupări extremiste. Ce făceau ăia? Păi... toate "ciudățeniile"... nonconformiști cu spume. Și aveau o dambla: cum scria unul din presă ceva nu prea tandru despre ei - pac, la tribunal: insultă și calomnie, pedepsite chiar penal. Printre membrii lor cei absolut integrați se aflau și o serie de avocați, ba chiar judecători, așa că acțiunea de chemare în instanță intra pe rol a doua zi de la apariția articolului considerat, de ei, incriminator și jignitor. Din capul locului, oferta era o capcană - trebuia să fiu atent, dar subiectul era sulfuros, cu multe necunoscute și... mă atrăgea. Drept pentru care, m-am dus să vorbesc cu ei, la sediul din Ferentari. Intrarea în absolut se făcea printr-o ușă înzestrată cu clanță doar pe dinăuntru, la parterul unui bloc ceaușist. De cum pătrundeai, trebuia să te descalți; lucru pe care l-am refuzat... și mi-a mers. Absoluții de rând erau tineri și foarte tineri, picați parcă într-un fel de transă. Mirosea cam urât înăuntru - mdeh, spălatul ciorapilor nu cred că era o prioritate absolută. Dacă te gândeai și la pârdalnica de urino-terapie... aveai de ce să strâmbi, la propriu, din nas. Deși, pe aia (m-au asigurat ei) - cică o practicau doar cei evoluați... tot în absolut, firește. I-am păcălit, prefăcându-mă interesat și chiar captivat de tezele lor, altfel mult hulite de publicul prost, retrograd, neînregimentat. Au fost așa de fraieri și de încântați, încât mi-au făcut oferta de a lucra, pe specialitatea mea cinematografică, cu ei: cică aveau un studiou (secret) unde se făceau filme. Știam, cineva îmi spusese că mișcarea ar fi controlat producția unor filme XXX, difuzate pe niscai posturi TV private, după miezul nopții. Ce șansă nesperată pentru un jurnalist de investigație: să pătrund, să verific și să scot la lumină afacerea! Ce mai încolo și încoace, mă invitau să mă integrez; pardon, să mă infiltrez. Încântat de perspectiva publicistică, inițial am scris un material șiret, aproape amical, care să le mențină încrederea și să-mi permită accesul în universul lor ascuns. Orice ziar din lume ar fi fost încântat de așa o performanță și ar fi exploatat-o corespunzător. Nu și Băcănia zisă liberă. Furios, Mustăcel mi l-a rupt în față, cerându-mi imperios să fac altul și să dau tare în ei. Cu regret, am scris ceva... dar atât de abil în ironia sarcastică, încât ăia n-au avut de ce lega, ca să mă dea în judecată, ca pe toți ceilalți care-și permiseseră să-i ia în tărbacă. Am auzit, apoi, că "greii" redacției așteptaseră, bieții de ei, zile întregi, cu sufletul la gură, anunțul cu plângerea penală. N-a apărut. Chestie care, pe unii, i-a înfuriat teribil. Băcanu însuși se mira, plin de indignare: "Cum să am eu, mă, peste 100 procese la tribunal, și ăsta - nici unul?!" Așa că... Peste puțin timp aveam să aflu toată mașinația din spatele acestei sarcini redacționale. Aveți puțintică răbdare... vine ea, pe larg, în episodul următor.

Anchetele în care mă băgam erau destul de complicate, dar le duceam cu bine la capăt. Într-o zi, vine același PMB furios la redacție, că-i tăiase calea, în trafic, fostul primar liberal al Capitalei, Crin Halaicu - pe care mulți l-au bănuit a se fi îmbogățit nepermis de pe urma funcției de Burg Meister, și care - apoi - dispăruse. Așa că sunt trimis să dau peste el. Unde? În București, pe dreapta... sau pe stânga; trebuia să mă descurc cum 'oi ști. Urma i-am luat-o simplu: m-am dus la fosta nevastă, pe care o lăsase, dar într-un apartament formidabil din zona Kiseleff: numai în living puteai să întorci un microbuz; dormitorul, băile sau bucătăria nu era frumos să cer să le vizitez - cine știe cum s-ar mai fi putut interpreta de doamna văduvă prin divorț? Ah, ziariștii ăștia nesimțiți... am stat cuminte, iar ea mi-a oferit cu drăgălășenie adresa unde rubicondul cu mustăcioară de fante își avea grupul de firme - o vilă imensă, în spatele Pieței Rosetti, vecin cu palatul PNȚCD și cu cafegeria lui Gheorghe Cristescu, răsfățatul domnului Liiceanu (Humanitas îi publicase o carte cu amintiri ignobile, unde nea Ghiță se lăuda cu mafia lor alimentară din anii socialismului; etică și echitate capitalistă). Era o imensă casă boierească, acolo unde funcționase sediul de campanile al PNL - exact locul (blestemat) în care îi oferisem lui Radu Boroianu idea cu Constantinescu = Cuza, și unde Bogdan Teodorescu plănuia, încă de pe atunci, colaborarea PNL - PSD).

Dom' Halaicu m-a primit senin și sfidător: se retrăsese din viața publică, dar câștiga mult din grupul lui de firme, toate raportate cu zero activitate (la fisc!). Sarcina primită era să-l calc în picioare, dar... de aia îi eram eu antipatic mini-führerului din Casa Scînteii: nu voiam să-i fac ascultare. Am conceput un material coroziv, dar fără istericale, jigniri și - cu atât mai puțin - minciuni. Se poate scrie și despre nimic (vorba vine...) dacă o faci cu îndemânare și umor. Doar la sfârșit - ca să nu se umfle ăla-n pene că m-a dus - am adăugat o concluzie, care susținea că "tot ce-i bun și frumos pe lumea asta e ori ilegal, ori imoral, ori îngrașă... câteodată toate trei la un loc. Dar pe dl Halaicu l-am putut încadra, cu certitudine, doar în ultima". Fotografia explica ceea ce mai trebuia, ca să fie înțeles. Ăla n-a reacționat, cred că era mulțumit că scăpase numai cu atât, fără să pomenesc de ceva procurori.

Un alt client "predat cu ordin" a fost Constantin Boștină. Ăsta fusese mare ștab pe la pionieri și tineret, Revoluția prinzându-l ca șef de cabinet al lui Ceaușescu. Îl știam din tinerețe când, după vizionarea politică a unor scurtmetraje studențești, la Institut, criticase (cu blândețe) doar faptul că macaragiul filmat mânca pâine neagră! Dar nu făcuse tărăboi, plecase liniștit... și se întorsese după 50 de pași... ca să dea mâna, tovărășește-democratic, cu fiecare din cei aflați acolo, în sala de proiecție. Acum, în 1997, firmele lui nu prea mai aveau acces la creditele de stat și nu era în cele mai fericite momente de capitalist pe stil nou. Dar omul a fost ponderat și politicos, m-a servit cu nectar din producția fabricii sale de la Târgoviște. Ba chiar a zâmbit când l-am întrebat dacă orașul fusese ales de dor sau doar în amintirea ex-șefului său. În textul publicat, nu lipsea - ca de obicei - ironia, ba chiar ceva acreală - așa, cam ca oțetul de mere; însă nimic contondent, doar pișcături. În ziua când a apărut articolul, omul m-a sunat la redacție să-mi mulțumească pentru că fusesem corect: nu mințisem și nu exagerasem; adică nu-l făcusem în tuș, cum se spunea în presă. Nu cred că, la nivelul conducerii redacției, am stârnit prea mult entuziasm, dar cititorii - și cei mai mulți dintre colegi - apreciau stilul meu.

Într-o zi, apare pe pagina întâi, cu trimitere în interior, o "anchetă" rea, lipsită de onestitate în cea mai mare parte, asupra unor personalități culturale care locuiau în case naționalizate. Toată lumea m-a înjurat pe mine, punându-mi-l în cârcă. Cum asta? Păi semnătura, cu corp foarte mic de literă, și înghesuită hoțește între două paranteze, era B. Brăileanu! Nu exista cineva cu acest nume ales cu dichis. Însă, ca să mă compromită și să-mi mai feștelească puțin firma, găsiseră curvăsăria asta. Am aflat cine era colegul care se voia brăilean - un oarecare Alexandru Grigoriev, prea mediocru și limitat ca să-l ducă capul la o asemenea jegoșenie. Când mi-a argumentat că și Băcanu semna (spre a nu fi recunoscut) B. Prahoveanu, m-am lămurit de unde venise cartușul cu miros de "hidrogen sulfurat". Partea proastă a fost că, pe chestia asta, s-a supărat pe mine Mihaela Tonitza - care îmi fusese asistentă în facultate și cu care eram, până atunci, prieten. N-ajungea că ea era (nu complet inexplicabil) în jurul României Mari și vadimiste, anumite indicii delicate mă făceau să îi înțeleg, parțial, unele din motive. Astea, ca astea... nu era singura în ipostaza respectivă; Romulus și Ileana Vulpescu fiind, de asemenea, scufundați în cocina respectivă. Am mai povestit eu, în dreapta și-n stânga, că nu-mi aparținea poltroneria dar... știți cum e: nici măcar o dezmințire sau erată nu mai spală prima impresie emoțională.

De altfel, ca să îngreuneze identificarea atunci când se ajungea în instanță cu afirmațiile anumitor articole, subtilitatea foc de inteligentă a lui Băcanu inventase un inexistent jurnalist, botezat J. Rică , ridicat apoi la rangul de SRIcă. Când se cocea vreo porcărie de neasumat, era semnată cu acest "nume de cod".

Chestia asta a produs și victime. O tânără colegă, Irina Pop, a fost pusă să scrie, la mare grabă (și, firește, la comandă) un articol denigrator și neadevărat împotriva unui magistrat din Timișoara, cu care "redacția" avea ceva de împărțit. Ăla a dat-o în judecată pe semnatară, și... nu avea cum să-i fie moale; era ca și condamnată, căci nu avea cum să probeze nimic din invențiile puse pe hârtie. Irina era fix cu un an mai mare ca fiică-mea și o ocroteam, căci era și cam temperamentală și fără experiență - altfel, era deșteaptă, cinstită și știa să culeagă informații utile de prin hățișurile pe care le investigam. Mergând cu ea la împricinat, ca să dregem busuiocul, o întreb, în tren, de unde naiba preluase afirmația cu bucluc: "Din ziar, de la SRIcă!" - asta-i puseseră în brațe, fără să clipească. Dar, despre alte avatare ale bietei ziariste, voi reveni într-un episod ulterior, când scandalul a fost mult mai mare.

Cum chestiile urâte începuseră să se înmulțească pe toată plaja umplută de oamenii Convenției Democratice, mă revoltam tot mai des. Ca să nu urlu în gol, mă mai duceam la colegul Nae Prelipceanu, pe atunci vicepreședinte al Alianței Civice (și la fel de băcăniste), să-l trag de mânecă... să facă naibii ceva, să spună, să avertizeze, să protesteze. În discuțiile între patru ochi, îl atenționam că, la cum mergeau lucrurile, se duce dracului toată încrederea electoratului și în Alianță, și în Convenție. Și că, în atari condiții, la alegerile viitoare va fi prăpăd. Credeam că, măcar între ei, acolo, mai discută realist și cinstit din maldărul de aspecte tot mai grave care se acumulau. Ți-ai găsit... Dom' Nae avea și el, mi s-a spus, acțiuni la Societatea R, deci viitorul nu suna atât de rău... dacă-și ținea gura și nu fluiera în biserica la fel de liberă. Din toate, am reușit doar să mă fac (și lui) antipatic, mai ales că avea să se dovedească că am avut dreptate. Să doară, oare, anumite lașități? Ceva probleme de conștiință?!... Cred că, pe unii, mai curând îi irită și sunt gata să taie capul aducătorului de vești rele.