Aici, clou-ul zilei era descoperirea și darea în vileag a contrabandei cu țigări, făcută cam cu voie de la stăpânire și sub oblăduirea unor gradați din SPP - serviciul personal al Președintelui. Unul - Emil și... mai nu știu cum. Asta chiar era o bombă (de presă), și primele reacții anti-Constantinescu erau amenințătoare. Contrar obiceiului, domnul director mustăcea fals făcând, cumințel, pe niz-nai-ul: "Hmmm... ce-o mai fi și prostia asta?...". Chestia era clară: transporturi cu mii de baxuri aterizau, din fel de fel de avioane, pe Aeroportul Otopeni - baza militară și de protocol; acolo unde paza ar fi trebuit să fie cea mai vigilentă. Așa că omul cu Președinția (urmașul meu, cum ar veni) trebuia să aducă un punct de vedere oficial de la SPP-ul prins cu mâța-n sac; cel ce răspundea de Interne - de la dom' Dejeu, vremelnicul ministru țărănist. Și tot așa... fără săpături incomode și primejdioase. Oricum, le începuseră alții și... cam puțea a diverse complicități. Noi, ăștia de la investigații, am primit un sfat surprinzător de moale: "Vedeți și voi...". Necazul a fost că eu chiar l-am luat în serios: făcând rost de o mașină, mă duc la comandantul adjunct al Aeroportului - cel care fusese de serviciu în noaptea descoperirii - un oarecare Valentin Vasilescu. Tupeul meu și zăpăceala lor (căci erau, deja, sub presiune) m-au ajutat să-l iau, cum se zice, ca din oală, întrebându-l de ce nu raportase și (parcă) nici un înregistrase în documente avionul plin de cartușe... Ori că era slab de înger, ori că sub șapca aia nu era mare lucru... tipul - ca să scape de mine - îmi servește cea mai interesantă informație: "Dar dv aveți aprobare de la domnul ministru Băsescu ca să vorbiți cu mine?". Aha... deci Băsescu - pe atunci ministru al transporturilor civile - era băgat în afacere și controla cine-cum mișcă!?! Nici nu-mi trebuia mai mult: o iau și zbor la redacție, cu bomba-n cioc! La felicitări nu mă așteptam eu, dar nici la totalul dezinteres al conducerii celei avide de adevăr: că nu a apărut pe pagina-ntâia, hai... dar nu s-a văzut nicăieri în ziar. Cum așa? Iaca-așa.
Din ce au scris ceilalți (mai ales cealaltă România - aia Mare), s-a evidențiat cu claritate implicarea cercurilor de la vârful statului: un maior SPP, Truțulescu, a fost trimis (se numește iepure) să fugă prin țară, urmărirea lui fiind transmisă aproape în direct. Așa, ca să ofere proștilor un spectacol plin de suspans polițist: "Îl prinde / l-a prins pe ăla?" devenise obsesia cititorilor de gazete și a tâmpiților care se lăsau mințiți cu televizorul lui Sterică Gulea. Nicăieri nu s-a suflat ceva despre controlul lui Traian Băsescu asupra unor militari implicați, chiar dacă omul "meu" de la Otopeni a acceptat să se lase judecat și condamnat pentru "închisul ochilor"; o făcuse așa de strașnic, încât nu și-a amintit - în instanță - cine prelua marfa de contrabandă și unde se ducea, după aceea, cu ea. (Când a ieșit din pușcărie, tipul - țuști! Direct în brațele lui Vadim, la România Mare, gazetă și partid, de s-a văzut și deputat!) S-a mai aflat că mașini ale Poliției escortau TIR-urile cu țigări venite pe Otopeni sau în Portul Constanța - cine era cel mai constănțean ministru al transporturilor? La FC Dinamo București (echipă controlată de mahări politici precum Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc sau Dan Matei Agaton) s-a făcut și o ședință cerută de jucători; ăia știau că (și) din așa ceva sunt plătiți și au vrut să știe dacă le mai vin banii, sau... Până la urmă, președintele clubului - fostul fotbalist (tot) constănțean Petru Buduru - a stat și el legat, o perioadă de timp, urmându-i celebrului Vasile Ianul, condamnat pentru devalizarea clubului. Ca o paranteză: nici Badea, nici Negoiță, dintre cei care le-au urmat la conducerea lui Dinamo, nu au mai vizitat penitenciarele patriei (dar Borcea a făcut-o). Dar, apropos de Nicolae Badea - ginerele demnitarului ceaușist Ion Dincă și patronul firmei Computerland: cam în aceeași perioadă, s-a aflat că i-a fost furat Mercedesul! N-ar fi fost ceva de mirare, dacă nu s-ar fi întâmplat să i-l salte chiar de sub fundul personal, așa cum aveau să-mi povestească taximetriștii care asistaseră la parodia de hold up. Ăia văzuseră baștanul, parcat lângă ei, în așteptarea respectivilor prieteni. Apoi capul în gură și șutul în testicole, ca răspuns la mâna întinsă... Dar nea Nicu știuse să tacă mâlc: nici măcar plângere la Poliție nu a făcut! Bravo lui, om prudent. Alți suporteri / finanțatori dinamoviști precum Erbașu sau Vasile Turcu fuseseră omorâți: primul "se aruncase" de la etajul vilei personale direct în piscina care, însă, nu avea apă în ea; celălalt se spânzurase așa de zdravăn, că-și rupsese și vreo trei coaste din dotare. Mda... era riscant să bagi anumiți bani la Dinamo...
Deci mă dovedisem prea iscoditor, în raport cu interesele reale ale redacției, față de contrabanda cu țigări. Slavă Domnului, nu m-a călcat nici o mașină, nu am fost nici aruncat în Lacul Herăstrău, pe lângă care treceam în fiecare dimineață când veneam la redacție (deși mi se purta, exagerat cred eu, de grijă și eram sfătuit să evit locurile mai pustii, nu am crezut niciodată în asemenea pericole... cel puțin nu la adresa mea[i])
Cum nu mă pricopsisem nici cu procesul intentat de absoluții bivolarici ai urinei, trebuia să mă pricopsesc, totuși, cu ceva, nu? Așa că primesc (de la adjunctul de Băcanu, Bogdan Ficeac) o altă sarcină redacțională: să "dau tare" în copilul lui Ion Onoriu și Gabi Luncă - un tânăr de mare viitor care, la volanul mașinii personale, omorâse 2 oameni pe trecerea de pietoni! La judecata pe fond, primise o condamnare de 5 ani (din care, efectiv, ar fi stat după gratii mai puțin de 3), însă - făcând apel - dosarul rămăsese îngropat pe undeva, prin tainițele justiției române[ii]. Ce atâta grabă și deranj pentru numai două victime? Mi s-a indicat să dau tare, căci e revoltător - aici chiar aveau dreptate drăguții de șefuleți. Ca atare, îi ard un articol căruia i se dă locul cuvenit, în vârful paginii: Beizadea Onoriu sfidează legile oamenilor și pe cele ale lui Dumnezeu. În fond, actualizam datele unui caz lăsat în adormire, cum zic masonii; cei de care aveam să mă lovesc mai târziu...
Și, în fine, se produce pohta ce-o pohtea Băcanu: îmi vine citația de la Judecătoria sectorului 1. Eram chemat în instanță de partea, cică vătămată, sub acuzațiile de insultă și calomnie. Am râs... prea era lată, părând o glumă proastă sau o formalitate ușor de desființat. N-a fost deloc așa... Ca un făcut, judecătoarea cu care dădeam piept era nimeni alta decât... apărătoarea aceluiași Onoriu în procesul de omor din culpă, de la fond, cel finalizat cu 5 ani de condamnare. Mă duc, liniștit, la primul termen. Acuzația de insultă, pentru termenul "beizadea" am pulverizat-o punându-i madamei sub nas și, de acolo, la dosar, chiar fila din DEX, unde termenul era definit fără echivoc: "beizadeá, (beizadéle), s. f. - Principe. Titlu rezervat în vechime fiilor domnitorilor sau celor care au domnit. - Var. b(e)izdadea, bez(d)adea, be(i)zadea etc. Tc. Begzade". Deci nu-l insultasem, ci îl și ridicasem în grad. Înghițind cu greu prăbușirea primului cap de acuzare, madam jude mă ia, ca un veritabil procuror (mai văzusem asta doar în procesul Ceaușeștilor, de la Târgoviște): cum mi-am permis eu să calomniez un om, zicând că e ucigaș?! M-am ținut tare și i-am argumentat prin sentința de condamnare de la fond - aia în care-și rupsese chiar și ea dinții avocățești. Aaa.... nu! Îmi recită aiureala că o sentință devine validă atunci când rămâne definitivă și irevocabilă. Dar că, până atunci, pre(a)zumtivul se bucură de prezumția de nevinovăție! "De acord, doamna judecător, îi confer și eu prezumția aia de nevinovăție, dacă el sau dv le puteți acorda celor două victime, trimise de el pe lumea cealaltă, prezumția că mai sunt vii". S-a strâmbat acru, mai ales când am cerut să se consemneze. Și iar cu indignarea-n vârful prăjinii... trebuia să aibă ea, musai, ultimul cuvânt. I-am retezat-o cu un tupeu bine documentat, reamintindu-i definiția calomniei din Codul penal: "afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă, disciplinară sau disprețului public". Și adaug, zâmbindu-i drăgălaș: "la o sancțiune penală!". Ea sare în sus, țipând isteric: "Dar nu e definitivă, nu pricepi?" (așa, la perpulis, își ieșise din papuci cocoana). Calm, aproape sadic, îi repet enunțul, subliniind: "Actul normativ nu spune decât sancțiune penală - aia sub care partea, chipurile vătămată, se află deja, cum bine știți. De altfel, am destule motive să cred că dv personal cunoașteți bine... mult prea bine speța respectivă, doamnă judecător...". S-a schimbat la față, a dat în bâlbâială și, după alte două fraze zăpăcite, a declarat că ea se retrage din dosar. O biruisem, am crezut că e gata tot circul. Dar de unde...? M-a dat în grija colegelor. Urmașa ei a continuat, nebătut, procedura, chiar dacă - în urma materialului meu - ăluia i se respinsese apelul și venea în instanță în costum de gală, cu cătușe la mâini și cu gardianul ca înger mai mult decât păzitor. Ba, m-a și întrebat de ce șeful meu nu s-a prezentat la niciunul dintre cele 119 procese pe care le avea pe rol doar acolo, la sectorul 1. Da, după ce le stricasem ploile cu încărcătură mafiotă, mai trebuia să plătesc și niscai oale sparte de viteazul și responsabilul meu șef. Nu ne spunea bine unul dintre colegii de la Cațavencu: "Martorii lui Băcanu"?
La un moment dat, mi-a părut rău că nu acceptasem oferta amicei mele, Paula Iacob (fosta avocată a lui Nicu Ceaușescu) de a mă apăra ea; m-ar fi scutit de prezența la cele vreo 7-8 ședințe de instanță. Dar se lungea, căci Paulette, fie iertată, le tot amâna, căci avea clientelâc mult și ajungea greu la fiecare dosar.
Un alt avertisment m-a pus, totuși, pe jar: montată cum era, judecătoarea ar fi putut să nu-mi acorde clauza "de interes public", o altă șmecherie care lăsa la îndemâna coțcarilor în robă de cioclu posibilitatea de a spune că subiectul n-ar fi de interes public, chiar dacă e real. Da, puteau apela și la așa ceva; gluma se îngroșa. Aici, însă, mi-a sărit Dumnezeu în ajutor: într-o circumstanță fără legătură cu speța mea, o tânără procuroare îmi povestește că "omul meu", Onoriu, fusese prins și adus la ea pentru că, deși nu avea voie, conducea mașina. Deci - pericol public. Dar... cum să folosești ditai argumentul? Mă duc la prim-procurorul de la Capitală, un domn Chiracu (la naiba, cu doar câteva luni în urmă, îi desființasem un rechizitoriu). Intru, mă prezint, îi aduc eu aminte de dăndănaia precedentă și mă lasă să detaliez puțin lucrurile. La sfârșit, cade pe gânduri și îmi replică, franc: "Da, s-ar putea să aveți și dv dreptate". Atunci îi spun despre noul dosar Onoriu și îl întreb dacă pot să primesc acces la el. Răspuns ferm: "Nu". Era în lucru, și nu se cădea... mă rog, să fie scos în lumea largă. Dar - îmi spune tot el, amabil - ziarul poate să-i facă o adresă în care să întrebe dacă numitul e cercetat penal, iar răspunsul va fi unul pozitiv. Ce să mai vorbesc, nu știu din ce motiv, omul m-a ajutat decisiv, deși nu era foarte bine cântat de ziariști. Probabil că a contat, pentru el, curajul de a mă înfățișa și argumentele pe care i le prezentasem, inclusiv în cazul în care o făcuse(ră) lată.
Astfel blindat, am reușit să câștig, după mai bine de un an în care am simțit, pe pielea mea, expresia aia cu "târât prin sălile tribunalului". La recurs (sau apel, nici nu mai știu ce-a fost ăla), condamnatul pentru ucidere din culpă se liberase deja din pușcărie, dar tot mă vroia(u) în locul lui, la mititica. Avocat era un celebru și bătrân avocat, unul Vișinescu. Gras, suflând greu la fiecare pas, cu sarsanalele cu dosare purtate de stagiari umili, a combătut cu spume la gură, acuzându-mă de toate ticăloșiile lumii. Cei trei membri ai complexului de judecată zâmbeau din dosul dosarelor care îi apărau și de inevitabilele (altfel) și abundentele picături de salivă, la cât patos vocal băga moșul. Știu că, în cazuri din astea, imposibil de câștigat, avocații șmecheri vorbesc nu pentru judecător, ci doar ca să impresioneze clientul care i-a plătit. Urâtă meserie, atunci când e făcută amoral - cum, de altfel, se întâmplă foarte des. Un omagiu, pe acest subiect, fostei mele colege de la România Liberă, Ana Maria Vințan. Aceasta, avocat fiind, nu a pledat niciodată într-un dosar în care clientul era vinovat și nici în vreun proces de divorț. Și, har Cerului, nu moare de foame.
(va urma)
[i] Tot în acea perioadă, un tip pe care-l considerasem a fi om cumsecade (Gr. S. ofițer de aviație) a sunat-o la telefon pe biata maică-mea și a sfătuit-o, plin de compasiune, să mă mai domolească, căci, zicea el "doar un fiu aveți și... nu se știe niciodată". Mama nu s-a speriat, dar eu l-am avansat pe respectivul nea Grigore în categoria căreia, mai mult ca sigur, îi aparținea.
[ii] Pe la sfârșitul lui 1997, colega Adriana Vasilescu se chinuia să finalizeze un material despre reforma justiției; trecuse Crăciunul, mai era o zi și trecea și anul, iar ea tot trudea, biata. Ultimul obstacol - nu găsea un titlu adecvat. Băiat bun, i l-am oferit eu: Reforma Justiției - la anul și la mulți ani!. A râs, l-a luat și mi-a mulțumit. Și azi mă pomenește pentru inspirație... că, de adevăr, să nu mai vorbim.