Dar, pentru a-i deschide pârtie de audiență păunescului basarabo-bârcean (părinții lui se refugiaseră în Oltenia, odată cu invazia Basarabiei de către sovietici) T-TVR procedase la o mișcare abilă: emisiunea sa fusese promovată pe postul 1, cel cu o audiență incomparabil mai numeroasă. Șmecheria (care i-a scandalizat pe mulți, la vremea aceea) avea să-și dovedească mega-utilitatea puțin mai târziu; atunci când băgatul de bani la escrocheria națională Caritas începuseră să scadă. Vaaaiii! Așa că pun ei de "una mică" (ca o atomică, cum s-ar zice): o panaramă de emisiune transmisă direct de la Cluj, în care osanalele zgomotos-deșănțate la adresa binefăcătorului Ioan Stoica și a nesăbuitei sale șmecherii curgeau în valuri. La pupitrul ostilităților glorificatoare, Mișu dirija, parcă în extaz. Mulți l-au bănuit că a luat un comision pe măsură, dar el susține, candid, că ar fi făcut-o total dezinteresat; doar încântat, cică, de binefacerile pe care - asemeni comunismului oarecum răposat - le revărsa peste țară, pentru binele și fericirea omului. Atunci s-o băgat și bietul Mihăilă Cofariu, cu bănuții lui strânși la nunta fie-sii... și care firește că s-or dus pe apa Sâmbetei. Astfel relansată, afacerea a mai durat un an și ceva, până la prăbușirea iminentă, atrăgând miliarde de lei vechi, care s-au dus "unde trebuia". Toată porcăria fusese nemernic de abil gândită și pregătită: când "justiția" s-a dus să ridice de la Cluj toate bonierele cu chitanțe, acestea au trebuit să fie încărcate într-un TIR cu remorcă! Trebuiau înregistrate, analizate, atestate că erau... în regulă! Abia după aceea, conform procedurilor, ar fi trebuit chemați să depună mărturie cei câteva sute de mii de păgubiți care reclamaseră frauda. Toți! Nu așa... pe alese sau pe sărite. Citare, audiere, consemnare... Pentru a-i epuiza pe toți, completul acela de judecată ar fi avut nevoie de vreo jumătate de secol. Bună socoteală, nu? Singurul care a stat, vreun an, în arest preventiv, a fost "patronul" Stoica - un ins de fațadă, desigur. Restul - adio și-un praz verde, dragi și iubiți compatrioți! Noi ne iubim țărișoara, cu spume la gură și steaguri la tot pasul. Ce, nu v-ajunge?
Recunosc că nu am rezistat ofertei lui Tatulici de a face acel film documentar despre "capetele încoronate" de la Sibiu. Așa am ajuns să particip la niște discuții de lucru cu patronul ProTv, Adrian Sârbu - cel pe care-l cunoșteam de pe vremea când activam la munca de jos, iar el - la cea de sus, ca secretar UTC în Studioul Alexandru Sahia; ne mai intersectaserăm și în 21 decembrie 1989, când el - sahiot cu legitimații și aprobări în regulă - plecase să filmeze ce era pe stradă; o parte din material, dacă nu a mai ajuns la Securitate, se regăsise într-un serial al aceluiași Tatulici, despre Revoluția Română. Țin minte o secvență de acolo, filmată de Tatulici însuși la Spitalul de Urgență Floreasca, unde un rănit grav, în stare inconștientă, era interpelat de - chipurile - un român oarecare: "Ce-ai avut cu noi, mă băiatule? De ce ai ales să fii terorist, să tragi în copiii noștri...?" Muci și lacrimă. La greu. Vocea impetuos indignată, înregistrată ulterior, în studiou, era a regizorului Ioan Cărmăzan - ajuns, și el, mai târziu, un fel de șef(uleț) peste niște cineaști rătăciți. Iar cel interpelat era chiar tânărul care stârnise nedumeriri grave - luptător la TVR, împușcat de teroriști, fiind transportat de ai lui la spital, apoi găsit mort, cu inscripția de "terorist" mâzgălită pe pieptul plini de răni. Dacă în cazul grupului Trosca, crima fusese ordonată de mai marii revoluției, în cazul de față, realitatea, pe care mi-a dezvăluit-o un medic din interior - fusese și mai cumplită: speriate de zvonurile potrivit cărora răniții aceia înviau, rupeau tărgile de care erau legați și ucideau totul în jur, unele asistente medicale găsiseră soluția: le-au injectat doze letale de calmante sau substanțe coagulante, omorându-i și luându-și de-o grijă.
Să nu fi știut amicul Tatulici aceste chestii? El, care era foarte bine informat, chiar fălindu-se cu asta...
Cum filmul despre regii și împărați din Sibiu era blocat, m-a poftit să scriu în săptămânalul lui, Privirea. Arăta bine: divers, cu subiecte interesante, tratate incisiv. Făceam câte un reportaj pe lună, plătit cam cu jumătate din leafa pe care mi-o dădea Băcanu. Nu s-a deranjat că i-am rescris, poate mai detaliat și cu fotografii inedite, materialul făcut la Hodac, cu bietul Cofariu, cel bătut de unguri și de Dumnezeu. Veneam cu ideile mele, pe care el le accepta, îndeobște, fără rețineri.
Odată, îmi comandă un material cât mai amplu despre mastodontul numit Casa Scînteii. Mă documentez, pe lângă cele deja cunoscute. Vizitez (a nu știu câta oară) subsolurile, terasele și alte cotloane mai puțin cunoscute... apoi scriu. Principalele idei, expuse în caseta de debut, erau: "Relicvă, fantomă, sau epavă? / Numele de domnișoară: Casa Scînteii. Numele actual: Casa Presei libere / Nepoata Universității Lomonosov și strămoașa Casei Poporului / O piedică imensă în calea uitării / De la Agerpres la Rompres sau de la Gizella Vass și Suzana Gâdea, până la Andrei Pleșu și Ion Caramitru / Devenit "istoric", fostul birou al lui Ion Iliescu de la Editura Tehnică nu poate fi fotografiat decât cu aprobare specială / "E ușor să transformi un acvariu cu pești într-o ciorbă de pește. Dar invers...?" (Adam Michnik). Începea așa: "O hardughie uriașă străjuiește, falnic, ieșirea din București. Sau intrarea în Europa...
Înghițite, de nevoie, în pântecele ei, sute de instituții mediatice și culturale încearcă să-i confere, dacă nu o fațadă, măcar un interior uman. Zadarnic. Mamutul de beton armat nu doar că nu se lasă dat pe brazda capitalistă, dar devorează implacabil totul, așteptând inert momentul când se va autodistruge. La un trecut "glorios" (import Est) și un prezent buimac, viitorul nu are cum să arate altfel: în față, soclul gol și deteriorat al statuii lui Lenin; în spate, crește și se înmulțește schimbul de mâine: en-gros-ul lui Mitică Puzdrea". Cu o zi înainte de apariția numărului, ce văd pe prima pagină a Evenimentului Zilei (și el, adăpostit la vremea aceea în aceeași clădire)? Un editorial al lui Cornel Nistorescu fix pe același subiect! Ceva nu părea foarte în regulă. Mă duc repejor la Tatulici, întrebându-l ce-i cu "similitudinea". Îmi răspunde, cu un zâmbet malițios spre încurcat, că el aranjase cu Nistorescu succesiunea. Și adaugă, dubios: "Dar al tău e mai bun!". N-am mai stat să dezvolt subiectul. Ori că se lăudase cu ce va publica el în "aia a mea"... ori că îi furase lui Nistorescu ideea. Mi se făcuse scârbă. Ei cu ei... eu... cu mine.
În alt număr, am publicat un material despre nenorocirea Doncăi Mizil, marea iubire din junețe a lui Nicu Ceaușescu. Dată fiind originea semi-semită a fetei (Paul Niculescu Mizil - père era căsătorit cu fata academicianului Alexandru Graur), Ceaușeștii s-au opus căsătoriei. Iar atunci când tânăra a rămas deliberat însărcinată (ca să nu mai aibă ce le face, credeau tinerii) a fost chiuretată cu forța, deși operația îi punea viața în pericol, fata fiind deja în luna a cincea. Relatam scena - aflată dintr-o sursă de încredere - în care Mizil căzuse în genunchi și se rugase plângând de Coana Leana să nu facă așa ceva, promițând că va lua el copilul și-l va crește undeva, într-un colț neștiut de țară. Aia nici n-a vrut s-audă, iar prof. Dan Alexandrescu a primit ordinul și a executat operația care ar fi putut fi fatală. La vreo două zile după apariția articolului, Tatulici m-a rugat să vin la el în birou, căci redacțiile erau în același corp de clădire, așa că-mi era la îndemână. Acolo, s-a sculat de la birou și, plin de un respect uluit, m-a întrebat de unde aveam informația pe care o dezvăluisem. Căci, mi-a spus el, îl sunase un ștab care asistase, și el, la scena respectivă! Și că "domn'e, chiar așa a fost, cum ai descris-o tu acolo!". Apoi mi-a propus să mă transfer la el, ca Redactor Șef! L-am refuzat, cu toate insistențele și promisiunile. Știam cât e de dificil: pisălog și hachițos, dur, crud, uneori chiar sadic. Vedeam oameni ai redacției cum ieșeau plângând de la el din birou, știam mizeriile cu care își bătea joc de ei. Unul dintre exemple: vinerea seara, le dădea peste cap tot sumarul numărului ce trebuia să intre luni în tipar, cerându-le să-l refacă după pohta ce-o pohtea el, Super-Padrone. Printre cele care-și pierdeau cumpătul și izbucneau în plâns era până și faimoasa Laura Vasilescu (managerul lui general) și care - înfiptă ulterior ca șefă la CNA, sub numele de măritată Georgescu - a transferat asemenea blestemății, exersate acum de sus în jos... până ce s-a ales cu condamnare penală pentru afacerile financiare făcute și acolo; ea s-o fi crezut tot printre Sârbu și Tatulici - sau a primit ordine și promisiuni că nu va păți nimic.
Deci, i-am spus (vorba lozincii ceaușiste, aia cu dezarmarea) "un nu hotărât". Inițial, a insistat, a plusat promisiunile la salariu. Tot nu. "Mihai, eu știu că, dacă vrem să meargă lucrurile bine între noi, trebuie să păstrez o distanță... de minimum un etaj, față de tine". S-a enervat; probabil că de mult nu-l mai înfruntase nimeni prin nesupunere. Apoi mi-a aruncat, veninos, o chestie din care reieșea că sunt unii pe lumea asta (adică eu) care nu se pot ridica din nivelul mediocrității, fiind sortiți să rămână acolo, jos, toată viața. Și alții (adică el) cărora le sunt rezervate succesele, banii, puterea, gloria. La asta l-am îndemnat să mai avem, totuși, puțintică răbdare... și iată că timpul mi-a dat dreptate. Atunci, l-am lăsat în furia lui, dar i-am urmărit căderea, până ce s-a dat cu totul la fund - întâmplător (sau nu?) când au început anchetele asupra amicului Sârbu.
Tatulici fiind un bun gazetar, avea idei interesante. M-a îndemnat să documentez și să scot la iveală celebra crimă a anilor '70, când un taximetrist (Gheorghe Samoilescu) fusese acuzat pe nedrept, judecat și condamnat la 25 ani pentru uciderea sadică a unei tinere din Sibiu (celebrul "Dosarul Anca"), venită prin București. Știam ceva despre caz: se petrecuse imediat după prinderea și împușcarea lui Râmaru, celebrul asasin în serie. Zvonistica vremii pusese crimele ăluia în cârca lui Nicu Ceaușescu. Or, când apărea alta, tot în Capitală, după ce criminalul fusese omorât... Tot pe atunci, mai aflasem că Ceaușeasca a urlat, amenințând tot Ministerul de Interne cu mânia ei teribilă dacă nu-i găseau repede autorul adevărat. Un lanț de întâmplări stupide și zelul anchetatorilor l-au inculpat pe acel taximetrist depravat. Pentru asta, aveam să descopăr, se plantaseră probe în garsoniera locuită de părinții acestuia, dar... după ce respectivii tocmai avuseseră grijă să se sinucidă (suspect), în locuri diferite, dar în același timp. Abia aici apăreau indiciile unei duble crime, și mai monstruoase! Pentru a descâlci cazul, am studiat în Arhiva Tribunalului București (găzduită de un subsol insalubru, umed și întunecos, de unde eram rugați să ieșim când aduceau din penitenciare niscai deținuți spre a fi prezentați în instanță) toate cele 52 de dosare ale anchetei. Fabulos și cutremurător... cum puteai să trimiți un om la moarte prin aranjamente de procurori nemernici, mai criminali decât criminalii condamnați. Până la urmă (ca să nu vă las nerezolvați în privința cazului respectiv), în pofida presiunilor de a-l condamna la moarte, judecătoarea i-a dat doar 25 de ani. După scurgerea primilor 4, întâmplarea face să fie prins adevăratul asasin - un psihopat, fiul unui fost gardian de la Canal. L-au împușcat pe ăla, iar lui Samoilescu (vinovatul de ocazie și de serviciu) i-au dat drumul, prin recurs extraordinar, înaintat de un procuror care, după Revoluție, ajunsese chiar Procurorul General al României! Vorba soților Smith: "Ce ciudat! Ce bizar... și ce coincidență!" Iar pentru ca absurdul și grotescul să fie perfecte, made in Romania, fostului taximetrist i s-au plătit retroactiv, la fericita eliberare, toate salariile aferente perioadei de "detenție din greșeală" (firește, cuvântul nu apărea nicăieri în acte). Din care, însă, i-au fost reținute, pentru același interval de timp, contravaloarea hranei și a patului din pușcărie! Dosarul acelei afaceri, alcătuit de mine pe baza actelor păstrate în arhivele oficiale, a făcut mare succes, fiind publicat, succesiv, în 8 episoade. Atunci a crescut și tirajul revistei, care atinsese un prag excepțional pentru perioada aceea: un săptămânal cu 18.000 exemplare, nu se mai pomenise de la prăbușitele (între timp) Expres și Expres Magazin care, totuși, erau altceva. Ambiția și pofta de mărire l-au împins pe Mihai să schimbe formatul de succes, tinzând spre 30.000. Adică a dat-o pe comercial și senzațional. L-am avertizat că nu va reuși... dar cine stă în calea certitudinilor unui patron de succes pe moment? Așa s-a prăbușit, în mai puțin de 6 luni.
O altă idee bună fusese să facă din cazul respectiv, împreună cu ProTV, o docu-dramă, în vreo 10-12 episoade. M-am pus pe muncă și, în câteva zile, l-am "lăsat mască" atunci când i-am depus pe birou sinopsisurile. Firește că i-au plăcut, a și zburat cu ele pentru aprobare la Sârbu. Ăla, însă, a zis pas. Era pre(a)ocupat cu lansarea postului-pupil, botezat Acasă. Când cineva dintre cei adunați pe acolo și-a manifestat îndoiala pentru scontatul succes, Sârbu i-a retezat-o, în stilul caracteristic: "Lasă, bă, că sunt destule coafeze și chiloțărese în țara asta... că doar APACA a dat faliment. Nu tu Kent, nu tu valută... Alea cum...plm să-și omoare timpul?". A avut dreptate. Cu telenovele și alte povești siropoase, postul făcea ceva audiență. În fond, era doar un suport suplimentar pentru a distribui, la greu, publicitatea cea bănoasă. Așa, cam ca articolele României Libere care-i mâncau fostei șefe de falimentară, devenită director economic, agoniseala de pe urma paginilor de mică publicitate.
Ce-aveau în comun Privirea lui Tatulici cu Humanitas-ul lui Liiceanu? Unu: erau două afaceri editoriale. Doi: erau conduse, în calitate de patroni, de două personalități pregnante, cu largă deschidere publică. Trei: își aveau sediul în același corp C al Casei Presei. Așa că...
(va urma)