Parcă în compensație, în 1993, apărea pe ecrane E pericoloso sporgersi, primul film semnat de un tânăr și ne-experimentat (în sensul de ne-hârșâit prin intestinele cinematografiei socialiste) regizor: Nae Caranfil. Cunoșteam scenariul de pe la mijlocul anilor '80, atunci când junele, încă nedebutat public, dar suficient de înfipt pe bază de "băiatul tatei", mi l-a oferit spre lectură la Casa de filme, cu un zâmbet pe figură; adică: "nu-i așa că nu vă legați la cap cu o chestie ca asta?". Optimist cum mă știu, mi-am manifestat admirația și speranța că, poate după ce voi fi ieșit eu la pensie, ar putea intra în discuții... dar cu multe foarfeci pe masă.
Și, iată-l acum pe ecrane: viu, deștept, original, cu o formulă epică interesantă (chiar dacă răutăcioșii au reclamat că o mai văzuseră pe la Kurosawa). Era acolo un amestec de situații și destine, de traiectorii circulare care prindeau personajele ca într-un labirint absurd. A fost primul produs cinematografic în care s-au armonizat perfect succesul la critică și cel de public. Un film despre epoca recent depășită, dar relevată și asumată cu multe și nepieritoare cicatrici. Deși a pornit ca din pușcă, Nae Caranfil - altfel un cineast cultivat și cu multe relații în Occident - nu a izbutit să rupă gura târgului european, așa cum aveau să o facă, după el, Mungiu, Jude... chiar Puiu. Destul de inegal și, totuși, bon pour l'Orient, el a alternat călcătura moale cu aia tare. Deși mi-au plăcut mult Filantropica sau Closer to the Moon, succesul inițial bicefal (public / critică) nu s-a mai repetat, iar marile festivaluri și premiile lor i-au lipsit cu desăvârșire. Și când îmi amintesc cât era de convins că își va construi gloria personală pe postamentul unui spectacol în care Nenea Iancu, săracul, trebuia să se mulțumească a sta capră pentru a-l susține pe dom' Nae întru propășire artistică și faimă personală cel puțin egale cu ale lui...
Tot pe atunci, Teatrul Național (imediat după ce l-au izgonit pe Andrei Șerban din funcția de director, punându-l în loc pe bahic-iliescistul Fănuș Neagu) a pus în scenă o dramatizare după Numele trandafirului, celebra carte a lui Umberto Eco. Director de scenă era Grigore Gonța - un creator care, din actor oarecare, a ajuns un excelent regizor. Curat vorba unui răutăcios: "Ie-te... al naibii Griguță! Cât stătea acolo, la arlechin, așteptând să intre-n scenă cu tava-n mână, el învăța, pe furatelea, așa o regie!".
Îmi amintesc și acum de spectacolul lui, din anii '80, Harap Alb, dramatizare a altui actor, Răducu Ițcuș, cu imensul Marin Moraru în Roș Împărat... Formidabilă revărsare de spirit ludic, de conștiință civică (cealaltă! nu aia a directorului, pe atunci Radu Beligan) de curaj, subtilitate și inventivitate, totul cu un umor devastator. Spectacolul, chipurile pentru copii, îi încânta parcă și mai abitir pe părinții sau bunicii ce-i însoțeau. Cel puțin când apăreau Gerilă sau Fomilă, în sală era delir, căci era vorba despre frigul și foamea devenite endemice.
Și acest spectacol era de o mare valoare artistică. Doar că... Umberto Eco a aflat de existența lui abia când românii noștri și-au adus aminte să-l invite la premieră. La rândul lui, filosoful le-a amintit că, după eșecul ecranizării făcute de francezi (în regia lui Jean-Jacques Annaud, cu patru scenariști pe afiș), a interzis oficial orice transpunere a textului fără acordul său prealabil. Chestia cu "lasă, că merge și-așa"... n-a mers. Ca atare, după doar trei reprezentații în regim de repetiție generală (adică fără bilete vândute), Numele... a trecut în conservare, unde a stat cuminte vreme de aproape alți 5 ani. De mirare este că Eco a acceptat ulterior o altă invitație în România; așa că ai noștri încercară marea cu degetul, scoțând spectacolul de la naftalină, repetând în grabă, în speranța că - chiar după afrontul înghițit - autorul cărții va accepta măcar să-l vadă. Nu doar că a acceptat, dar i-a și plăcut; astfel că și-a dat acordul să fie jucat. Abia atunci, Gonța, Radu Beligan și tânărul Mihai Călin s-au putut bucura de succesul meritat. În ce-l privește pe acesta din urmă, nu știu câți își mai aduc aminte că, o perioadă, prin 1996-1997, tânărul absolvent al ATF (Academia de Teatru și Film) prezenta întâi emisiunea de dimineață (pentru o scurtă perioadă), apoi două emisiuni concurs celebre în epocă, Știi și câștigi, respectiv Roata norocului, la o televiziune de succes. Rețetă decentă, dar excelentă, pentru a se face cunoscut la nivelul marelui public.
În ce privea cronicăreala mea din Noul Cinema, asta mergea din ce în ce mai prost. Revista se scufunda, triumfător, într-o nimicnicie publicistică tot mai provincială. Colectivul de conducere (adică, mdeh, Adina Darian conducea democratic, nu?) intra tot mai vârtos și mai tembel în materialele mele și ale bietei Irina Coroiu, reducându-le cu nerușinare la nivelul de O floare și doi grădinari al dactilografei și tehnoredactorului vopsit în secretar general de redacție. Inițial, am protestat. Apoi îmi retrăgeam semnătura de sub ele. Ca să-mi merit leafa (mică, dar zglobie), eram trimis să scriu despre cele mai stupide filme. Și, cum scriam repede, restul timpului eram destinat operațiunilor de clasare a fondului foto...
Picătura care mi-a umplut paharul răbdării a fost excursia în India a Șefei. Nu că aș fi vrut să merg eu acolo - Doamne ferește. Dar ea a anunțat, în gura mare, că deplasarea respectivă i-o făcuse cadou soțul ei nelegitim, Cristian Popișteanu. La întoarcere, a mai tras și un material întins pe vreo 3 pagini, cu multe fotografii, de la un festival de film, tot indian. Mă rog... Doar că, nici nu-mi mai amintesc cum, aflu -absolut accidental- că respectiva manifestare avusese loc cu 2-3 luni înainte de vizita ei acolo. Hopa! Măgăria... ca măgărie. Dar am înțeles că, pentru moftul ei costisitor, băgase mâna în banii redacției: o ședință discretă și restrânsă a evanescentului consiliu de administrație și... gata. (O să relatez, mai la vale, prin ce am trecut și eu, tot în zona cinematografică, peste câțiva ani, cu genul acesta de aranjamente financiare oneroase). În calitate de acționar, am cerut accesul cuvenit la acte. "Nu se poate!". Era clar. M-am prefăcut resemnat, până ce madam Darian și-a ridicat toate pânzele sus, spre Festivalul de la Cannes. În lipsa ei, le-am făcut o hârtie oficială în care le ofeream spre cumpărare cele 22% din acțiuni (eram obligat să o fac, dreptul de preempțiune fiind o cerință legală în asemenea situații). Dar, cum legea aia nu spunea și cât anume durează obligația de a le ține la dispoziția SRL-ului cu pricina, le-am oferit, generos, 72 de ore, subliniind că, la expirarea acestora, le voi vinde "altor persoane interesate". Groaza de întoarcerea Ecaterinei Oproiu, călare pe calitatea de (re)acționar a funcționat conform așteptărilor: mi-au dat înapoi banii - tot atâția cât fusese aportul meu cu doi ani și jumătate înainte. Cum trebuie să-i fi picat Adinei restul Festivalului... Cam cum le-a picat și foștilor mei colegi falimentarea ulterioară a șandramalei.
Între timp, Adrian Sârbu își lansase propria revistă PROCINEMA. Era condusă de amica mea, Cristina Corciovescu, împreună cu câțiva tineri colaboratori. Nivelul cultural era ridicat; de aspectul grafic - ce să mai vorbim? Întrebând-o la ce tipografie se editează, am aflat, cu stupoare, că se mergea "din post în post". Două numere prin Germania, altul în Austria, urmase Ungaria și "în felul ăsta, ajungem luna viitoare la tipografiile românești". Cum așa? "Simplu: ăsta nu plătește, și le lasă în urmă, cu buzele umflate și datoriile neachitate". Rețeta succesului. Revista arăta bine și a contribuit - chiar și așa, tipărită hoțește - la scufundarea Noului Cinema. În ce mă privește, am fost rugat să le scriu o cronică la Craii de Curtea Veche, ecranizat de Veroiu după o așteptare de vreo două decenii. Din păcate, nu-i prea ieșise... Și, oricât îl prețuiam ca prieten și cineast, mi-am exprimat, delicat dar ferm, cuvenitele rezerve. Artistul... tot artist: mi-a întors spatele de-a dreptul. Adevărul e că niciodată nu am confundat persoana creatorului cu rezultatul muncii sale. Pe Cărmăzan, care mă călcase pe nervi cu toate ciudățeniile lui zis-cinematografice, m-am dus să-l "termin" când i-a apărut Casa din vis. Nu știu cum, dar acesta este singurul titlu pe care l-am găsit remarcabil sub aspect filmic, după celebrele Țapinarii, Lișca ori Sania albastră; așa că, la ăsta, îl lăudasem fără rezerve. El, care se așteptase să-l fac praf (ne știam din facultate, îmi mai și nenorocise, până la desființare, un scenariu propriu), mi-a telefonat cu mirare: "Mulțumesc pentru cronică dar... eu știam că tu nu mă prea înghiți". Așa era. Dar, i-am răspuns scurt, aici apreciam filmul, nu pe el ca persoană... Doamne ferește!
Și uite-așa, plecat de la Noul Cinema, m-am angajat la România Liberă. Oferta mi-a fost făcută de Eugen Șerbănescu, pe atunci redactor-șef adjunct. Prima surpriză: dintr-un foc, mă trezeam cu o leafă mai mică decât avusesem dincolo! Am protestat și s-a rezolvat: a revenit la loc, deși tradiția este să primești ceva în plus, dacă ești invitat, nu te duci tu cu "ia-mă nene". Dar - fără să anticipez, căci istoriile sunt multe, lungi și complicate - asta a fost cea mai nevinovată porcărie înghițită la Băcănia cică liberă.
Nu aveam (și bine am făcut că n-am avut) nici un pic de încredere în persoana lui P.M. Băcanu. Instinctul meu de respingere a impostorilor a funcționat și în cazul lui. Dar scriau acolo oameni de mare ținută și valoare: o Tia Șerbănescu, o (pe atunci) Gilda Lazăr, Mihai Creangă, Anton Uncu și alți câțiva. Cei care, foarte repede, au fost trași pe linie moartă, unii chiar presați să plece din redacție. Întrebându-l pe Șerbănescu, el mi-a spus că Băcanu se va ocupa numai de partea economică a afacerii, căci societatea R reușise să pună mâna, aproape gratis sau pe credite, pe o mulțime de active. Așa că ar fi urmat să lase redacția în pace, departe de gafele, exagerările, chiar minciunile și alte "delicatese" revărsate, prea din belșug, în perioada 1990-1993, când prindea orice. Hmm... un jurnalist mărunt, specializat pe rubrica de fapt divers, să conducă așa un ziar care, totuși, se făcuse cam singur atunci, în 1990?! Cât despre talentul în afaceri, el se vădise în comerțul cu cumpărat / vândut mașini, pe care i-l puseseră în cârcă (nu era voie să fi deținut politic!) atunci când l-au arestat pentru mișcarea lăudabil-subversivă de lansare a unui ziar liber în conspirativitate anti-comunistă. Ce-i drept, Creangă, Uncu și un anume Ștefan Niculescu Maier, împreună cu tipograful Alexandru Chivoiu fuseseră și ei la fel de complotiști... Dar Băcanu, rămânând ultimul în arestul de la Rahova (până în 22 decembrie p.m.) și-a luat cu el faima de lider, guru / gură mare și restul ingredientelor eroice. Mai târziu, aveam să aflu despre formidabilele acțiuni ale altui tipograf, Valentin Hurduc, care realmente luptase împotriva regimului Ceaușescu, incendiind arcul de triumf și mucava din Piața Scînteii (cel inscripționat cu perla lui Paler: "Epoca Ceaușescu, Epoca de Aur a României Socialiste"), apoi statuia lui Lenin, apoi împrăștiind mii de manifeste prin București. A se vedea aici. Omul ăsta lucrase singur, riscându-și libertatea și viața, reușise și... în ianuarie 1990, când a venit să-și strângă mâna cu cei de la România Liberă, i s-au cerut dovezi că el fusese acela!!? Și, până să le aducă, l-au dat pe ușă-afară.
Adevărul e că erau acolo, în redacție, păstrați în mod suspect niște oameni cel puțin dubioși: despre Eliade Bălan, ajuns secretar general de redacție, cei vechi povesteau cum fusese el vigilent, în a doua jumătate a zilei de 21 și prima jumătate a celei de 22 decembrie 1989. Petru Ignat (vechi politruc, cel care îndemnase activul din cultură, la prelucrarea din 20 decembrie, să apere "cu arma-n mână socialismul românesc împotriva planurilor aventuriste ale domnului Gorbaciov") era turnătorul la urechea șefului a tot ce mișca ori numai se auzea prin redacție. Chiar și despre "amicul" Șerbănescu, colega D.D. pretindea că acesta ar fi fost C.I.-st la Otopeni. Nu a căutat nimeni să-i elucideze statutul; eu, cu atât mai puțin. Ce-i drept, omul absolvise facultatea de construcții aerospațiale, dar fusese angajat la România Liberă taman în 1988, de către faimoasa Maria Costache. Or, se știe că, pe vremea aceea, nu intrai în presă doar așa... că știai să citești ziarul și că tocmai treceai pe-acolo. Talent la scris, însă, avea. Publicase un roman, intitulat Dincolo, pe care mi l-a recomandat Radu Cosașu, și care nu era deloc rău. Dar, dintr-o simplă notație găsită acolo (și confirmată de el, fără să-și dea seama unde ducea conexiunea mea), aveam să descopăr că omul fusese, în cel mai real plan cu putință, ginerele unui general de Securitate!
În redacții, fiecărui jurnalist operativ (adică non-șef / coordonator / adj etc) i se repartizează o "parohie": la Secția Politică, unde am aterizat cu grăbire, cu aplomb și chiar cu ceva speranțe încântate, unii aveau guvernul, alții "externele", "internele", TVR ș.a.m.d. Pe mine m-au dat să răspund de Palatul Cotroceni: adică trebuia să fiu la curent cu tot ce mișca acolo. Cum s-ar spune, Iliescu era "omul meu", nu aveam voie să-mi scape nimic din ce făcea și zicea. La început, am reprezentat o plăcută surpriză pentru cei de la Președinție: materialelor mele le lipseau exagerările și, mai ales, insultele, jignirile cu care Vodă fusese alintat, din greu, până atunci. În locul lor, am preferat precizia, ironia, întrebările încuietoare și afirmațiile malițioase, corozive, dar nu insultătoare. Și, har Domnului, subiectul îmi oferea la greu mingi pentru passing-uri fără retur sau smash-uri dure... drept în pălărie. Nu era vina mea; eu doar eram atent, și le sancționam, fără ură sau răzbunare, dar și fără milă, derapajele stângiste, "diplomatice" (adică șmecherești), dacă nu chiar mincinoase.
(va urma)