Da, umorul reprezintă o imensă calitate individuală. În lipsa lui, viața s-ar trăi mai tristă, mai urâtă, mai săracă. Poate fi un sprijin (cam așa... ca un drog), dar nicidecum o soluție de viață. Un catalizator necesar în cunoașterea realității înconjurătoare, poate un adjuvant - dar nu o soluție.
Printr-o asemenea prismă am privit, am înțeles și mi-a plăcut umorul grupului Divertis, explodat imediat după ieșirea din comunism. Știam de băieții ăștia de la Iași, de prin 1983, când îmi povestise despre ei, entuziasmat, Octavian Cotescu. Îi descoperise la un Festival al brigăzilor artistice de agitație studențești cuprins, firește, în Cântarea României, și le punea în circulație poantele - și atunci, corozive, dar abile, de tremurau cenzorii în sală și se prăpădeau spectatorii de râs. Erau atât de curajoși, dar și de subtili și inteligenți, încât nici Partidul, nici Securitatea, nu-i prindeau; deși, cu siguranță, nu-i agreau deloc.
În 1990, am făcut un interviu cu ei, pentru revista Cinema (noul!). Erau acolo Vali Gora, Toni Grecu, Doru Pârcălabu și Cristi Grețcu. Le-am admirat, dincolo de haz, înțelepciunea; cea care înglobează cultura, inteligența și bunul simț. Întrebările pregătite de mine au fost repede depășite, grație unei excelente comunicări. În valul de vulgaritate gâlgâitoare ce-și revărsa nestingherit (la liber, nu?) zoaiele tot mai pestilențiale, tinerii ăștia îmi arătau maturitate și umor, respect și responsabilitate. Se vedea, pentru cine știa să le citească momentele, că nu se bucură de ceea ce iau la țintă; prin intermediul situațiilor și personajelor preluate din realitatea imediată, poantele lor îți serveau un amestec de năduf și jale. Nu doar sterilul "asta-i situația!", ci cu subtextul "asta e... și proastă, și urâtă și veșnică". Năduful lor coroziv izvora, nestăpânit, din străfundurile întâmplărilor preluate din viața de zi cu zi și lovea în articulațiile ce le făceau să funcționeze; de fapt, direct în fondul mentalităților național-comuniste, având la loc de frunte minciuna, fuduleala, bășcălia și alte câteva "daruri" prețioase. Căci, ați constatat că, în popor, și beția este un dar: cel al beției e ceva respectat, chiar admirat. Peste toate, în momentele lor găseai o pornire irepresibilă, dar măsurată și atent gradată, împotriva prostiei multilateral dezvoltate. "Cât poate acoperi râsul din peisajul românesc?", i-am întrebat. Răspunsul lor: mult; imens de mult. N-avem noi atâta haz cât ar fi necesar pentru asanarea moralei naționale. Există vreo opreliște, o limită? Da, mi-a răspuns, parcă, Toni Grecu: Eminescu. De el nu se poate râde. Mi-a plăcut să discut cu ei, împărtășeam aceleași valori fundamentale. Ei, grație talentului, puteau să pulverizeze, prin haz, impostura și toate non-valorile. În 1996, au avut un rol imens în prăbușirea de la putere a PDSR-ului și a lui Iliescu. "La noi sunt codri verzi de brad / Și-ncă vreo doi mesteceni. / Mai au un pic, și ăștia cad/ Ai grijă cum îi legeni! // Cornute nu-s, da-s mulți văcari / Paradoxal, vei spune. / Așa-i la noi: cei mici sunt mari / Și cele rele - bune" (un oarecare Vasile Văcaru era mare șef pe la Senat, iar Nicolae Văcăroiu - ditai prim-ministrul!)
Acea discuție mi-a relevat (prin confidența făcută), cum se dezvoltau minunatele lor scene(te): prin improvizație. Nefiind actori profesioniști, deci neavând mijloacele tehnice de reluare / interpretare, trebuiau să fie spontani; repetarea poantelor le-ar fi afectat hazul, autenticitatea aia colosală care uluia publicul. Ei bine, băieții ăștia își stabileau un punctaj de probleme, schițau câteva situații, apoi le dezvoltau, cum se spune, la inspirație. De aceea, luat adesea prin surprindere de reacțiile / replicile lor de pe scenă, intervieveurul Toni Grecu bufnea, nestăpânit, în cel mai sincer și irepresibil râs. Și azi ascult, cu aceeași încântare, momente precum Vameșul bulgar
sau Animale mici fără frontiere
Hazul lor (bineînțeles că de necaz) este unul dens, profund, mergând până la substanța fenomenului satirizat, căruia îi etalează, cu dichis mecanismele constitutive... dacă nu chiar constituționale: dreptul la prostie, la lichelism, la ignoranță cu glanț sau șmecherie. Spre deosebire de umorul vitriolant, care face praf subiectul țintit, la ei rămâne o doză inefabilă de îngăduință, poate chiar de milă, pornită din convingerea "Nu te pune cu prostul, că tot n-ai ce-i face". Pe aceeași linie a mers (și merge în continuare, de mai bine de trei decenii) superba emisiune de pe TVR 2, D-ale lui Mitică.
Pe minunatul Gyuri Pascu l-am cunoscut tot în aceeași perioadă. O acțiune culturală din Nordul Bucovinei ne-a îngrozit pe amândoi: toate satele deveniseră terne, cenușii, cu acoperișurile făcute dintr-un material ondulat, ceva de azbest gri, în locul celor tradiționale, din țiglă roșie. Gardurile erau și ele cârpite, florile din ferestre parcă păliseră; de înflorit și crescut reușiseră doar gropile din drumuri. Moștenirea socialismului. Dar se întrevedea ceva și mai nasol: eternizarea la putere a FDSN-ului. Nu ne mai rămânea decât râsul. Măcar să-i enervăm...
Atunci, după cele 3 zile în care ne umplusem de obidă, i-am spus așa: "Măi Gyuri, uite... este liber locul de Comic național. Ăla pe care-l deținuseră, pe rând, Constantin Tănase, Mircea Crișan, Toma Caragiu și Amza Pellea - ultimii trei sub cenzură, supraveghere, amenințări". El ar fi fost, fără discuție, cel mai potrivit să ducă mai departe respectiva instituție națională: spontan, inteligent, cu un haz devastator și un farmec inegalabil. A căzut, puțin, pe gânduri, apoi mi-a răspuns cu năduf: "O fi, bădie... Oi fi având ceva dreptate, nu zic, dar... nu mă bag. Nu pot. Lasă-mă-n boalele mele. Mie-mi place să cânt, ăsta-i drumul meu". A fost... strălucitor, dar prea scurt, din nenorocire. Prestațiile lui actoricești s-au dovedit de mare valoare; și asta pe registre cât se poate de diferite: un personaj a jucat în Occident-ul lui Mungiu, și cu totul altceva în O vară de neuitat, al lui Pintilie.
De aceeași plurivalență artistică (la cote înalte) se poate vorbi și în cazul altui interpret: Alexandru Andrieș. Cu studii de arhitectură, Alexe câștigase, în 1990, un premiu de 50 mii dolari pe un proiect participant la un concurs internațional, organizat de Țiriac. Un an mai târziu, Teatrul Național din Cluj îi pusese în scenă un spectacol fabulos: umor, fantezie, inventivitate... toate debordante. Dar, și lui, inima i-a rămas la cântat. O muzică nu foarte elaborată (nu scria șlagăre, armoniile sale fiind într-o notă de vag folk), însă pe texte de o subtilitate și un umor nebun, majoritatea axate pe situații cotidiene, persiflate încântător. Îmi amintesc celebra "Astăzi iar / la Telejurnal / Am văzut cașcaval" (din anii '80!) sau Presa liberă, mereu tinere și actuale, pagini de mică istorie, parcurse melodie după melodie.
Artistic, părea prea devreme, poate, ca Europa să fie cucerită de creatorii români. Nu aveau ei așa un Trahanache, dar cereau, gomos și prudent, "puțintică răbdare". Da, Caramitru a deschis niște uși, grație relațiilor și farmecului său personal. Excelent vorbitor de engleză, m-am nimerit pe o gradenă în fața lui și a dlui Cohen Stork, pe atunci ambasadorul Olandei, la Festivalul filmului de la Costinești. Pelicula De ce trag clopotele, Mitică? nu avea subtitrare, așa că actorul român i-a făcut o extraordinară traducere simultană simpaticului diplomat, că râdea Excelența Sa, de parcă ar fi trăit toată viața lui la Fierbinți sau Băilești. Apropo de acest film - pe care-l consider îngrozitor de românesc - în anii '80 tânjeam după o vizionare pe șest, căci era sub lacăt, în biroul directorilor succesivi de la Casa de Filme 1: Ion Bucheru, Marin Theodorescu și Marin Vladimir; asta pentru că, din când îl când (ori că se vorbea la Europa Liberă, ori că se mai înfoia Pintilie la ei) mai apăreau niscai culturnici să-l vadă, să se indigneze și să ordone... încă un zăvor de siguranță asupra lui. N-am izbutit deloc, chiar dacă mă aranjasem cu proiecționistul Nichita, să-mi ofere un discret azil politic la geamlâcul din cabina lui. Ei bine, prima vizionare (din cele peste vreo 20, câte am adunat mai apoi) s-a produs în 6 ianuarie 1990, într-una din sălile de proiecție de la România Film. Cei trei oameni aflați în sală (critichesa de filme Magda Mihăilescu, criticul literar Nicolae Manolescu și, cu voia dv, ultimul pe listă...) am rămas realmente șocați. Deși eram un nimeni în raport cu tovarășii de uluială, mi-am permis să spun că, după tot ce se întâmplase în decembrie, acest film părea, pur și simplu depășit, pe fond; i se putea aplica celebrul slogan interdicționist "Acum nu e momentul!". Mi-au dat dreptate: ni se părea că poporul roman se purificase, prin ceea ce izbutise să facă în zilele Revoluției televizate. De data asta, speranța a fost scurtă și a murit prima: în 28 ianuarie - mineri; în 14-15 iunie - aceiași mineri... și tot așa. IMGB făcea ordine, nemurindu-l în brutalitatea oarbă și primitivă pe Pampon; ipistații au ajuns miniștri de interne; Iordache - din calfă, ministru penal al sănătății; Mița Baston șoșocește sprintenă și irepresibilă, în timp ce Crăcănel nu știe, neam, ce căuta Udrea-n Bulgaria.
Anul 1992 venise cu speranța alegerilor în urma cărora să ne lepădăm de Iliescu și FDSN (așa se rebotezaseră dromaderii iliescieni rupți din FSN-ul cațavencian al debarcatului Petre Roman). Nu-mi făceam cine știe ce iluzii, urmărind prestația politicienilor zis "democrați". Liberalii găsiseră de cuviință să se auto-scufunde (sau, pentru cine preferă, să-și dea foc la valiză) trimițând o delegație la Versoix, spre a-l convinge pe bătrânul Rege să se compromită definitiv, candidând la alegerile prezidențiale. Noroc că nu apăruse, încă, Ginerică... altfel l-am fi văzut, te pomenești, într-o campanile electorală sui generis. (Până la urmă năzdrăvănia asta a prins; dar nu la noi, ci la bulgari. Acolo, fostul Rege a candidat în fruntea unei liste de partid și a obținut gradul de prim ministru). În lipsă de valori recunoscute și credibile, partidele zis democratice (PNȚCD, UDMR și parcă ceva ecologiști de pripas), apelaseră la un ridicol profesoraș universitar, care se remarcase în perioada Pieței Universității, atunci când - în calitate de rector - făcuse un mare gest de curaj și atașament față de cauza lor: le dăduse cheia cu care s-a descuiat celebrul balcon. De unde și, pentru cine-și mai amintește, aceeași cheie ca emblemă electorală a adunăturii numită Convenția Democratică din România.
Un alt gir politic i l-a dat fantoșei cu barbișon și fițe de operetă Petre Mihai Băcanu, aureolat cu faima de deținut politic: fuseseră vecini de cartier, în Pajura; era, mă-ntzeledzi Nene Nae "de-al nostru din popor". Eu, mai al dracului și mai norocos, aflasem și altceva, de la un fost student de la Facultatea de Geologie: prin anii '80 se făcuse acolo o instruire de partid la care activistul răspunzător pe linie de Centru Universitar București le trăsese o săpuneală cu clăbuci la gură și le trasase o sarcină capitală tuturor celor din Universitate: a doua zi, să apară tunși corespunzător și să-și radă, și mai corespunzător, bărbi, mustăți.... să radem totul, tovarăși! De unde...? Studenții și-au expus și mai provocator părul care le rodea ficații tovarășilor cu cravată și tovarășelor ornate cu coc sau, pentru diversitate, cu "permanent". Unul singur dintre participanți își suprimase, prompt și disciplinat, țăcălia: un asistent cu voce de greieraș castrat, pripășit pe la facultatea de geologie, după ce absolvise și "Dreptul". Vorba Caragialelui: "Unul, doctor de bătături în Italia care face și vopsea de păr". Ghici cum îl chema?
Dar, în fine... asta era marfa. Calitate inferioară, preț de solduri. Mai încolo, după primul eșec electoral, aveau să-i găsească și o pereche... curat pe măsură: un sindicalist ridicol, pisălog și total ineficient, chiar dacă ieșise șef de promoție, de tocilar ce era. Că de mai mult chiar nu s-a dovedit în stare.
Încă redactor (pardon, senior editor, pe aceeași cracă cu fosta dactilografă) la Noul vechi Cinema, mă cam prinsesem în bâlciul presei politice, firește că pe partea anti-FDSN-istă. Mă pețeau diverse publicații. Și, în loc să-mi văd de treaba mea și să scriu la excelentul supliment literar-artistic LA&I făcut pe lângă Cotidianul de fascinantul Dan C. Mihăilescu, m-a pus dracul să mă strădui să plivesc straturile de impostură isterică și să fac puțină descâlceală în jurnalele ce adunaseră, totuși, niște condeie și minți mai acătării. Așa am ajuns - nici nu mai știu bine cum - pentru o luare de contact, în redacția oficiosului PNTCD, Dreptatea. Când am văzut persoana care stătea (și făcea cuvenitele zâmbre) de-a dreapta șefului Ilie Păunescu (una care bătea Occidentul în delegații oficiale și însoțea străinii prin România), am realizat instantaneu că erau bine penetrați. Așa cum curvele bătrâne care se bucură de câte un client mai tinerel... mă rog, dl Păunescu era nu doar Redactor Șef, dar și Șeful campaniei electorale a CDR. Din această calitate, prima și singura întrebare (de baraj) pe care mi-a adresat-o a fost: "Dumneata ești monarhist?". Probabil că mutra mea stupefiată l-a făcut să creadă că, înainte de a-i răspunde, trebuie să-mi pună răspicat, în față, scopul luptei electorale pe care (vorbă vine) o conducea acolo, la butoanele CDR. Așa că a urmat, avântat, imprudent, penibil: "Că noi de asta ne luptăm să câștigăm alegerile: să-l readucem pe tron pe Majestatea Sa, Regele Mihai!". Pam-pam! Mă mir că nu-și scriseseră și pe zidurile partidului; de altfel, pentru oricine se pricepea, cât de cât, la bizantinismul politichiei dâmbovițene și la lipsa de realism a acestor bătrâni, ăsta era secretul lui Poly și Nelu, cum se "iesprimase", cult, un opozant al vremii. Am bâguit ceva despre "respectul" față de dimensiunea istorică a personajului și m-am retras, crucindu-mă cât de ridicoli, imprudenți și impotenți politici erau dumnealor, "motorul Convenției".
În timp real, aflasem "pe surse" sigure, un amănunt interesant și - mai ales - verificabil, căci era în plină desfășurare: pe la sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie 1992, scriitorul Augustin Buzura (fost aproape dizident, apoi bine eșuat în brațele lui Iliescu și Măgureanu, apoi ale Antenei 3) tocmai ce fusese trimis într-o călătorie culturală. la Washington. Pe lângă valiză, mai ducea de mână (sau invers?) și o domina buona din zona Fundației Culturale Române, pe care o prezida. Scopul real al voiajului îl reprezenta o întrevedere la Departamentul de Stat. De unde se aștepta (da, da... chiar și dl Măgureanu cu ai săi băieți, unul mai patriot ca altul) un OK pentru a-l propulsa în calitate de candidat al FDSN la alegerile prezidențiale din toamna lui '92. Pricepuseră și ei în ce izolare catastrofală se înfundase România post-minerească și visau la un alt președinte - nepătat, previzibil și ușor de controlat. Numai că... drumul lung, emoțiile sau alte alea... ce mai, își băgase dracul coada și făcuse "Bătrânul Gusti" așa un infarct, că a ajuns direct la spital. Acolo unde nu aveau specialiștii cei mai potriviți pentru analizarea capacităților sale eventual prezidențiale. Că emoțiile... că doamna îi purtase ghinion... că farmecele Mamei Omida... fapt e că s-a prăbușit bunătate de proiect politic. Așa-i când e să se aleagă praful, ce mai...
Dar lumea de la mitingurile cu "Cheia" (de gât și în cap, între care mă număram, chiar fără speranță, și eu) spera că personajul cu sau fără țăcălie (pentru inamici: "Țapul") va da lovitura și-l va bate pe Iliescu, în timp ce PNTCD - scăpat de chinga mai jegos-pragmatică a liberalilor, loviți de puseul independenței pe liste proprii - ar fi izbutit să-i pună cu botul pe labe pe văcarii ce pășteau turma de rinoceri patrioți, punând economia pe butuci și conștiințele pe funie tricoloră, la uscat. Aveam doi prieteni, medici (soț și soție) care activau entuziast pe la cabinetele lor, chestionând pacienții, într-o anamneză nu tocmai "cusher", cu cine au dumnealor de gând să voteze; răspunsurile erau trecute, scrofulos, într-un tabel nu tocmai medical, dar ținut, cu încântare, la zi. Ăștia (imaturi politic, dar entuziaști și plini de toate certitudinile) erau în culmea fericirii: acolo, în scriptele lor, rezultatul pre(a)zis era fulminant: "Le-o tragem exemplar!", se umfla în pene dom' doctor-agent-electoral. Când s-a ales praful de prognozele lor și de alegeri, iar grupul Iliescu a ieșit chiar întărit cu socialiștii lui Verdeț și Păunescu, cu România Mare și vadimistă și cu PDAR-ul nutrit de peste Prut - jale mare! Uluiala lor a fost prima spulberată (ce-i drept, după speranțele cu care se drogaseră): au aflat că dragii de pacienți știau ce dorește să audă domnul / doamna doctor, așa că - pentru un concediu medical, o rețetă mai consistentă sau ceva atenție în plus - la întrebarea cu pricina, răspundeau automat și neverificabil: Emil Constantinescu și Convenția Democrată.
Neplăcută "surpriză". Întotdeauna cei care se mint singuri (sau cer să fie mințiți frumos, de să le meargă la inimă) sfârșesc prin a acuza mincinoșii respective că nu au cuvânt, onoare, bla-blaaa...
(va urma)