Eu, ca eu... dar căpeteniile regimului Iliescu au reacționat mizerabil: o declarație guvernamentală de genul "nu credem că e bine, dar noi nu comentăm, nu ne băgăm". Iliescu a tăcut mâlc, așteptând următoarele mișcări. Doar semnase, de curând, mizerabilul acord de colaborare și prietenie cu URSS, prin care angaja România să rămână în afara oricăror structuri politico-militare ne-agreate de Moscova. Noroc că toată dăndănaia a ținut (ca orice minune) doar 3 zile, altfel ar fi apucat să le ardă o telegramă de felicitare lui Ianaev și celorlalți C.C-iști (complici comuniști).
Readucerea lui Gorby la Moscova, de către Elțîn, a fost un spectacol. Toată lumea a răsuflat ușurată, norul amenințător trecuse. Dar, din toată atitudinea brutală, vindicativă a lui Elțîn, am bănuit că-l avea cu ceva la mână pe prietenul Mișa; prea îl îndemna, sub ochiul camerelor de luat vederi, să citească o hârtie pe care ăla se codea să o facă. Mulți ani după aceea, Vladimir Bukovski (dizident anti-sovietic) a aruncat primul ideea aranjamentului între liderul de la Kremlin și așa-zișii lui arestători. Deducția lui era simplă: când încerci o lovitură de stat adevărată, o pregătești meticulos. Iar dacă nu le reușește, autorii iau primul avion și fug de mănâncă pământul. Or, ăia de la Moscova (vreo 2-3, câți mai erau treji) s-au urcat în avion, dar s-au dus cu grăbire.... unde? În Crimeea, la cel - chipurile - răsturnat. Ce să-i spună? "Nene, iartă-ne!". Nu. Acolo au încercat (în frunte cu șeful KGB, Kriucikov) să dreagă busuiocul cel feștelit.
Ce s-ar fi putut petrece? Gorbaciov, simțind că i se termină imperiul de sub el, trebuia să facă ceva să oprească cursul inexorabil al evenimentelor (pusee democratice, exagerări violent-naționaliste etc). Și atunci...? Știa că americanii se tem să nu zboare (arestat sau mort), așa că a aranjat, probabil cu băieții, să-l dea de arestat, sub motivația tradițională, la ei, cum că ar fi bolnăvior. Un timp, aceștia ar fi strâns șurubul sovietic la loc, după care... Mișa se făcea bine, revenea din "internare" și semnaliza astfel Occidentului că își va reîncepe opera politică inițială. Iar acesta va sta cu grijă și încredere, fără a mai presa pentru concretizarea măsurilor declarate prin celebrul glasnosti... căci șeful trebuia păstrat, cu orice preț, acolo. De aia au pornit-o de mântuială: ne facem că... și rezolvăm repede, fără multă vorbă. Singurul lucru la care, probabil, nu s-au gândit a fost Elțîn; mai precis, votca din el. Căci numai un om beat-tun se scutură de instinctul de conservare, se cocoață pe tanc și începe să urle la complotiști... chestie care, dacă ar fi fost prevăzută, ar fi putut fi curmată cu un singur glonte, darămite cu mitralierele de pe sumedenia de tancuri de acolo?! Probabil că nu se dăduseră ordinele cuvenite ca să se tragă în moscoviți - căci asta nu se mai întâmplase, totuși, din 1905 de pe vremea ultimului țar. Era prea riscant, cum de altfel, s-a și văzut. Așa că... toată zavera eșuase, făcând fleoșc în loc de bum.
30 de ani mai târziu, a venit și confirmarea blatului dintre părțile implicate în puci: În excelentul volum Gorbaciov. Viața și epoca lui, un istoric american renumit prin seriozitatea lui, William Taubman, dezvăluie - de la sursă - oferta pe care "victima" Mihail Sergheevici i-o făcuse generalului Sapoșnikov (ministrul de război al URSS), atunci când era limpede că Uniunea sovietică urma să fie dezmembrată din interior: "Ce-ar fi dacă un grup de militari... ar da o lovitură de stat, ca să blocheze procesul?". La care Sapoșnikov i-a răspuns limpede: "După ce li s-a întâmplat celorlalți, acum câteva luni... eu, unul, nu mă bag". Se poate ceva mai clar? Singura chestie pe care nu mi-o pot explica rămâne inspirația mea, din dimineața aceea de luni, 20 august, când am pre(a)zis, fie și doar așa, la plezneală, toată povestea. Nu mă știu ca adevăratul fiu al Mamei Omida. Iar neamul celebru din Franța nu a fost, în nici un caz, Nostradamus. Intuiție? Nu prea cred în așa ceva; oricui i se năzare câte o aiureală, o poate invoca, în locul altor elemente de susținere a ei. Cred că, impur și deloc simplu, s-a cam potrivit. Bine că a fost așa și nu altfel.
După o lună... alta! Mineriada a patra, de data asta împotriva Guvernului, în frunte cu prim-ministrul (mai mult) P.R. Falia de interese dintre Iliescu și Petre Roman se adâncise ceas cu ceas, clipă de clipă... dar nu în proporție de masă (cum ziceau comuniștii despre lupta de clasă). Mai ales după prăbușirea zgomotoasă a regimului de la Moscova, unde PCUS fusese scos în afara legii, Petrică își luase tupeul la purtare. Cine putea să-i mai ajungă cu prăjina la nas și cu ciomegele la scăfârlie? Pretinul Miron Cozma. Păi, nu...?
În seara dinaintea sosirii batalioanelor negre (se știa că vor veni, se anunțase și la televizor!), mergeam la un film, la Sala Palatului (Le Grand Bleu, regia: Luc Besson). La colțul străzii Câmpineanu cu Bd. Magheru, încă funcționa un magazin cam cu de toate cele vestimentare (dar și ceva covoare, obiecte mici de mobilier, gablonzuri - un mini-bazar mai cu pretenții). În vitrină, era expusă o cămașă bărbătească albă, cu un fel de jabou, căreia i se montase și un papion; numai bine ca eticheta-cârlig să o denumească "Cămașă Rațiu". Când am trecut prin față, înainte de film, era acolo. La întoarcere (a naibii pielea pe mine, cine m-a pus să mă uit?) dispăruseră. Și cămașa și papionul, și eticheta. Semn că era groasă.
Ortacii au descins a doua zi, dimineața. Am plecat de la redacția aflată în Casa Scînteii și am mers alături de ei, cale de vreun kilometru, încercând să văd ce era acolo, sub căștile cu lămpașe? Spirit violent, revendicativ, gregar. Conștiința de clasă: "Acum chiar că facem noi ordine! Nu ne mai oprește nimeni". Aveam la mine aparatul de fotografiat, așa că am pozat coloana trecând pe sub Arcul de Triumf. (Poza le-am dat-o, gratis, șmecherilor presari Bogdan Teodorescu și Petru Berteanu, ca să o publice în revista lor, numită Tinerama. Regret, reprezenta un document istoric). Tocmai mă întrebam (contrafactual, adică incorect istoric), cum ar fi stat lucrurile dacă ăștia ar fi descins în 20-23 august, atunci când la Moscova... Doamne ferește.
Întâmplător, exact în acele zile avea loc, în sala Teatrului Național (pe care, azi, nu mai scrie I.L Caragiale, doar Ion Caramitru) ditai congresul PNTCD. Spre stupoarea celor normali la cap, minerii i-au vizitat pe țărăniștii cre(ș)tini și mai ales democrați, fiind primiți cu aplauze și ovații, încurajați să facă ei toată curățenia pe care n-o izbutise... fenomenul Piața Universității. Dialectică, sau oximoronism? Plini de asemenea încurajări neașteptate, ortacii au plecat spre Cotroceni, cu sloganul "La Palat! La Palat... să-l dăm jos pe Emanat!" - adică pe Iliescu. Măi, să fie, totuși cucuveaua aia prinsese iarăși glas. O aripă "mai parlamentară" intrase buzna în Camera Deputaților, de le dârdâiau izmenele aleșilor; mai ales că paza SPP-istă îi lăsase cam de izbeliște, de puteau s-o ia și ei pe coajă. Atunci știu că același Ion Rațiu le-a ținut o cuvântare mai de suflet, mai puțin țărănistă și mai mult democrat-prietenoasă... suficient de convingătoare pentru ca oamenii cavernelor să nu mai crape niscai capete și să frângă ceva oase. După care - la Cotroceni, birjar! Impresia cea mai terifiantă au făcut-o, la televizor, doamna Simina Mezincescu, împreună cu o altă doamnă, care îi îndemnau pe distinșii și repetabilii descălecători să facă ordine și curățenie, deschizând drumul întoarcerii acasă a adevăratei democrații, inclusiv a Majestății Sale, Regele - chestie care le-a feștelit iremediabil prestigiul. Și i-a ridicat mingea la fileu unui jurnalist-hârtie igienică, care a publicat în Adevărul, pe a-ntâia, articolul Fir-ai al naibii, Majestate!, mințind cu nerușinare că fostul Suveran ar fi așteptat, cu bagajele făcute, la granița româno-maghiară, să reintre în țărișoară pentru re-întronare. Ulterior, Cristian Tudor Popescu mi-a povestit că "informația" o primise de la o sursă sigură, care nu-l indusese până atunci în vreo eroare; iar vestea căzuse cu doar jumătate de oră înainte de închiderea ediției. Adică, atunci când nu mai ai timp să verifici. Ce-i drept, scribul cu simbrie a trebuit, apoi, să părăsească redacția, dar l-am regăsit, după ani, perorând, la fel de sincer și de scârbos la Antena 3<.
Prăpădul făcut de armata personală a lui Ion Iliescu a fost amplificat, atunci, de reacția guvernamentală. Chipurile pentru a apăra sacrosanctul sediu din Piața Victoriei, SPP-ul a primit arme cu muniție de război. Și, firește, ordinul de a le folosi din plin. S-a tras la întâmplare, de distracție sau cu ură, deși cele două nu sunt chiar paralele. Un maior, găsit și apoi iertat de justiție, a omorât cu mâna lui doi tineri aflați departe de obiectiv, în partea opusă a Pieței, lângă intrarea de la metrou. Ei, și...? "Se mai întâmplă". Nici atunci, nici mai apoi (până la celebrul 10 august 2019), brutalitatea probat criminală a forțelor de ordine militară nu a fost pedepsită în niciun fel. De ce?! Păi... și-altă dată, la nevoie, să o facă și mai lată. Fără frică, băieți! Doar de aceea sunt crescuți, hrăniți, îndoctrinați, plătiți... ca să-i apărați pe ăia care vă plătesc, îndoctrinează, ocrotesc. Statul român nu mai este demult, cumva paralel, ci de-a dreptul perpendicular-captiv în mâna celor care au acaparat frâiele puterii (iar represiunea contestatarilor face parte din regula jocului "democratic") și-ți dau cu ea în cap atunci când și-o simt amenințată. Este una dintre puținele certitudini cu care m-am ales în acești ultimi cam 30 de ani.
Până la urmă, domnul "Goe" Roman (zis și don Pedro, pentru intimi) a fost demisionat frumușel, prin urzeala otrăvit abilă a nașului cel iliescian. Așa cum declara chiar victima, i s-a cerut să-și depună, la Cotroceni demisia, pasămite ca să permită plecarea distinșilor oaspeți din Valea Jiului - care, ce-i drept, acum se răfuiau chiar cu tatăl lor cel "mulțumitor" (15 iunie 1990: "Ați dovedit spirit civic și vigilență revoluționară!...). După îmbăloșeala propunerii, el a presupus (sau chiar i s-a promis, cine dracu-i știe?) că, curat constituțional, îi va fi încredințat tot lui următorul mandat. Ceea ce nu s-a mai întâmplat. Ca o paranteză futurologică, cam la fel aveau să se petreacă lucrurile și cu copia lui Roman, Victor Ponta, în 2015: după ce-l mătrășise de la conducerea PSD, chipurile ca să se poată ocupa liniștit de guvernare, înlocuitorul Liviu Dragnea, în calitate de noul șef al PSD, i-a anunțat public, demisia, în tulburarea fierbinte de după Colectiv, declarând că Victoraș ar fi făcut gestul... chestie care nu era deloc așa. Livache doar i-a tras scăunelul de sub picioare, lăsându-l să atârne, grațios, în aerul ce mirosea a fum, gata să explodeze. După care... din treaptă-n treaptă...
Dar atunci, în acel septembrie1991, Iliescu și-a salvat pielea. Asta în timp ce PNȚ și CD își dădea arama jegos - pomădat - politicianistă pe față, compromițându-se moral prin disponibilitatea entuziastă de a-i folosi pe aceiași mineri în sens invers, ca să ajungă, creștin și democrat, la putere. Pentru mine și mulți dintre cei care gândeau lucid, hârdăul țărănist se revărsase la fel de abject și puțea la fel de tare. Sub acest deghizament, îmbrăcați în capotul înflorat al Convenției Democratice, aveau să câștige indubitabil alegerile din noiembrie 1996; dar asta, doar pe socoteala furiei generale contra FSN / PSDR / PSD, când până și Virgil Măgureanu, capul SRI, declarase public că e nevoie de o schimbare. Adică, oamenii lui / moșteniți și parfumați de el, ce primiseră repartiție în tabăra cealaltă, se plictisiseră de atâta opoziție și voiau la butoane, la cașcaval și la celelalte beneficii ale Puterii în stat. Dar, despre asta, mai încolo...
Am lăsat minerii în București și am plecat la Râșnov, acolo unde Lucian Pintilie filma celebrul său Balanța. Primisem acordul regizorului pentru un reportaj în timpul filmării; doar că, de la încuviințare până am ajuns acolo, omul se răzgândise și nu mi-a mai dat voie să public, doar să privesc (ceea ce, în fond, era enorm). Își adusese aminte că, în 1969 oproista revistă Cinema se aliniase corului de detractori ai Reconstituirii și... un niet hotărât în contrapartidă. Cu mine s-a purtat amabil, chiar binevoitor și, ca să nu păgubesc financiar din cheltuielile nedecontabile, a zis că mi le plătește el. Ca avans și garanție a bunelor sale intenții, mi-a dat pe loc o monedă de 3 lei... cât a găsit prin buzunare, asemeni Spițerului tocmai evocat în film. Coincidența (drăcușorul ăla mereu prezent la datorie aici, pe plaiul mioritic) a făcut ca să nimeresc exact la turnarea secvenței finale, cea cu Nela și Mitică în jurul stejarului (de altfel, în Franța, filmul a rulat chiar sub numele La Cheîne). Cât era Pintilie de furios pe comuniștii care-i mâncaseră tinerețea, iar acum se vopsiseră în democrați-salvatori naționali, nu a acordat nici cea mai mică atenției vânzolelii din afara filmării, unde toată echipa de producție stătea cu urechile lipite de radio, să vadă ce se alege de guvernarea FSN-istă. Concentrat pe munca la cadru, fascinant prin pedagogia regizorală care, urmărită, reprezenta un spectacol în sine, cu nimic mai prejos decât produsul finit, acest fenomenal artist își vedea numai și numai de harul și profesia lui. Intervențiile sale scenaristice asupra materialului literar erau ca și inexistente; cum se spunea în branșă, parcă filmase cartea. Așa că filmul depășea binișor 2 ore de proiecție, chestie care strica socotelile producătorului iudeo-oltenesc-franțuzesc Marin Karmitz, mai cunoscut pe ecrane după sigla MK2. Intransigent (ba chiar mai mult decât atât) pe banii lui, boss-ul i-a trântit-o în față, mai al dracului ca 3 Suzane Gâdea puse una peste alta: "Lucică, nu-l aduci la o oră și trei sferturi... nu pupi Cannes-ul". Strâns cu ușa, Pinți s-a muiat și dat pe brazdă, scoțând un întreg calup al acțiunii. Musai ca de bună voie... Așa se face că, vorba Andei Onesa (sacrificată aproape cu totul), din personajul ei a rămas doar vocea și un singur cadru, de nici 3 secunde, în penultima secvență, cea cu masacrul inocenților. Cu toate astea, pe Croisette, La Chaîne nu le-a scos celor de la Festival mai mult decât niște aprecieri - ce-i drept, sincere. Așa cum, și mai regretabil, avea să se întâmple un cincinal mai la vale, atunci când s-au uitat la formidabilul Un été inoubliable / O vară de neuitat ca la ceva stimabil... și atât. Asta în timp ce, la doi pași, în Bosnia, naționalismul violent și primitiv dădea în clocot și în gropi, făcând mii de victime. C'est la vie, n'est ce pas?
(va urma)