Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui


William Taubman, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
William Taubman
Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui
Editura Meteor Publishing, 2017

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

William Taubman este profesor emerit de ştiinţe politice la Colegiul Amherst. Biografia lui despre Hruşciov, apărută în limba română la Editura Meteor Publishing, a câştigat Premiul Pulitzer şi National Book Critics Circle Award. El trăieşte în Amherst, statul Massachusetts.
*
În 1985, când Mihail Gorbaciov a devenit conducătorul Uniunii Sovietice, aceasta era una dintre cele două supraputeri mondiale. Până în 1989, politicile sale liberale, perestroika şi glasnostul, au transformat complet comunismul sovietic. Până în 1990, el, mai mult decât oricare altcineva, a pus capăt Războiului Rece, iar în 1991, după ce a scăpat ca prin urechile acului dintr-o tentativă de puci, Gorbaciov a prezidat fără să vrea prăbuşirea Uniunii Sovietice pe care încercase s-o salveze. În cea dintâi biografie atotcuprinzătoare a ultimului conducător sovietic, William Taubman arată cum un fiu de ţărani a devenit groparul sistemului sovietic, cum a urcat până în vârful unui sistem conceput să-i ţină pe cei ca el la nivelul de jos, cum a găsit interese comune cu ultraconservatorul preşedinte american Ronald Reagan şi cum a îngăduit ca URSS şi imperiul său est-european să se dezintegreze, fără a utiliza forţa pentru a le păstra. Pe tot parcursul cărţii, Taubman zugrăveşte multiplele faţete ale caracterului unic al lui Gorbaciov care, potrivit chiar cuvintelor lui, îl fac "greu de înţeles". A fost el, oare, cu adevărat un conducător măreţ sau a fost doborât, într-un final, de propriile carenţe, precum şi de forţele inflexibile cu care s-a confruntat?

Bazându-se pe interviuri cu Gorbaciov, pe transcrieri şi documente din arhive ruseşti şi pe interviuri cu asistenţi şi consilieri de la Kremlin, dar şi cu lideri străini, portretul extrem de personal făcut de Taubman se extinde la căsătoria remarcabilă a lui Gorbaciov cu o femeie pe care a iubit-o profund. Nuanţată şi pătrunzătoare, totuşi necruţătoare şi onestă, prezentarea aceasta vastă are toată amplitudinea unui roman rus măreţ.

Fragment
Capitolul 1. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea (1931-1949)

Mihail Gorbaciov s-a născut pe 2 martie 1931 în satul Privolnoe, la aproximativ o sută cincizeci de kilometri nord de oraşul rus Stavropol, în Caucazul de Nord. Părinţii lui l-au numit Viktor, posibil o modalitate prudentă de a onora apropiata "victorie" a primului plan cincinal care fusese prezisă de Stalin. Totuşi, mama şi bunica lui au ţinut să-l creştineze în secret, ocazie cu care bunicul lui patern l-a botezat Mihail, un nume cu conotaţii mai biblice. Pata roşie din naştere de pe frunte, care, potrivit folclorului rus, este semnul diavolului, se pare că nu i-a intimidat pe părinţi sau bunici.

Privolnoe poate fi tradus aproximativ ca "liber şi tihnit", dar în copilăria lui Gorbaciov n-a fost nici una, nici alta. În Privolnoe, ca şi în restul Uniunii Sovietice, pământurile fuseseră colectivizate în 1931, un proces violent care răpise vieţile a milioane de ţărani. În timpul foametei teribile din anii 1932-1933 au pierit doi unchi de-ai lui Gorbaciov şi o mătuşă. Marea Epurare a lui Stalin din anii 1930 i-a afectat pe ambii săi bunici: tatăl mamei a fost arestat în 1934, iar celălalt bunic în 1937. Apoi, pe 22 iunie 1941, naziştii au invadat URSS, ocupând satul lor timp de patru luni şi jumătate în 1942. Foametea a lovit din nou în 1944 şi 1946. Iar după război, când poporul sovietic a sperat în sfârşit la o viaţă mai bună, Stalin i-a silit să se sacrifice iarăşi pentru viitorul glorios pe care comunismul l-a promis, dar nu l-a realizat niciodată.

Ar fi greu de imaginat o epocă mai îngrozitoare. Viaţa trăită atunci a influenţat în mod clar opiniile ulterioare ale lui Gorbaciov - despre stalinism şi nevoia de a-l condamna, despre forţă şi violenţă şi obligaţia de a evita folosirea lor. Există însă şi o altă latură a istoriei. În acele vremuri cumplite, regimul insista ca elevii sovietici "să-i mulţumească tovarăşului Stalin" pentru "copilăria lor fericită". Iar surprinzător, copilăria lui Gorbaciov a fost realmente fericită. Aceasta s-a datorat în parte firii lui vesele şi optimiste. Dar şi pentru că, în cazul lui, tot răul a fost spre bine. Cât de oribilă putea fi colectivizarea dacă unul dintre bunicii săi, care-l iubea în mod deosebit, a fost preşedinte de colhoz? Ambii bunici au supravieţuit Gulagului şi au fost eliberaţi relativ repede. Tocmai când voiau să aresteze familia Gorbaciov deoarece era înrudită cu un preşedinte de colhoz comunist, naziştii au fost siliţi să se retragă din Privolnoe. Familia Gorbaciov a fost anunţată că tatăl micuţului Mihail, pe care acesta îl iubea foarte mult, a fost ucis în război, însă vestea respectivă fusese eronată: Serghei Gorbaciov a supravieţuit miraculos pe front şi s-a întors acasă triumfător. După război, pe lângă faptul că s-a descurcat bine la şcoală şi a devenit activist în Comsomol (Uniunea Tineretului Comunist), Gorbaciov a fost distins cu una dintre cele mai importante ordine sovietice, Drapelul Roşu al Muncii, pentru că şi-a ajutat tatăl, combiner, să doboare recorduri de strângere a recoltei.

În opinia psihologilor, atunci când necazurile personale şi tragediile care se profilează au un final fericit, indiferent dacă printr-o întâmplare sau graţie eforturilor potenţialelor victime, este de aşteptat ca acestea din urmă să devină mai încrezătoare şi mai optimiste, mai puţin susceptibile la depresii. În plus, Mihail Gorbaciov nu numai că a scăpat de ce era mai rău, dar multe evenimente au fost aproape ideale. Se pare că tatăl lui, Serghei Gorbaciov, era un om minunat, adorat de Mihail şi respectat de consăteni. În copilăria sa, îşi aminteşte Gorbaciov, a avut "sentimente filiale" faţă de tatăl său şi a fost "strâns legat" de acesta. Este adevărat însă că nu-şi exprimau niciodată verbal sentimentele reciproce, ci "ele existau pur şi simplu". Bunicul matern al lui Gorbaciov, Pantelei Gopkalo, l-a tratat cu "tandreţe", un sentiment pe care bărbaţii ruşi nu recunosc frecvent că l-ar avea. Însă în familia lărgită existau de asemenea şi tensiuni. Bunicul lui patern, Andrei Gorbaciov, era "foarte autoritar", îşi aminteşte Mihail. Andrei şi tatăl lui Mihail, Serghei, s-au îndepărtat unul de celălalt, ba chiar au ajuns să schimbe nu o dată lovituri. Bunicul Andrei avea totuşi o slăbiciune pentru nepotul lui, la fel ca ambele bunici ale lui Mihail. Mama băiatului, Maria, putea fi glacială şi punitivă: i s-a împotrivit soţului ei şi şi-a disciplinat fiul cu cureaua până când acesta a împlinit 13 ani. Tensiunile din cadrul familiei l-au afectat pe Mihail; pe măsură ce a crescut şi chiar după ce s-a maturizat, a simţit mereu nevoia de genul de atenţie şi respect pe care credea că le merita.

Părinţii lui erau săraci, dar trudeau din greu şi l-au educat în acelaşi spirit. Pentru a supravieţui războiului, Gorbaciov a trebuit să-şi abandoneze copilăria când abia intra în adolescenţă. După război, a devenit un elev eminent şi un model de comportament în şcoală, iar ca o încununare, a obţinut medalia pentru recoltarea grânelor. În 1950, când a plecat din Privolnoe pentru a urma Universitatea de Stat din Moscova, Gorbaciov era puternic, cu personalitate independentă şi încrezător în sine până la aroganţă. El şi-a rezumat astfel propria situaţie: "Eram săraci, practic cerşetori, dar în general mă simţeam minunat".

***
Trecutul zonei Stavropol, unde a crescut Gorbaciov, poate fi urmărit până în mileniul I î.H., când mai multe triburi au pătruns în regiunea nord-vestică a Caucazului. Stavropol în sine a fost creat în 1777 ca bază militară, iar în 1785 a căpătat statut de oraş. În centrul său se afla una dintre cele câteva fortăreţe ale liniei defensive Azov-Mozdok construită de prinţul Grigori Potemkin (rămas celebru pentru "satele" omonime), la cererea amantei sale, ţarina Ecaterina cea Mare, pentru a apăra graniţa de sud a Imperiului Rus. În regiune s-au stabilit cazaci, cărora li s-au alăturat treptat şerbi fugiţi de asuprirea moşierilor, apoi alţi ţărani trimişi în surghiun. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, strămoşii paterni ai lui Gorbaciov au sosit aici din gubernia Voronej, aflată în sudul Rusiei, iar cei materni din gubernia Cernigov din nordul Ucrainei. Periferia sudică a Imperiului Rus, a notat Gorbaciov, a avut un "caracter turbulent": conducători a două răscoale ţărăneşti, Stepan Razin şi Emelian Pugaciov, au provenit din partea locului, ca şi Ermak, conducător al cazacilor din secolul al XVI-lea şi explorator al Siberiei. "Se pare", a continuat el cu mândrie, spiritul acela "a pătruns în sângele celor care au trăit aici şi s-a transmis ca o moştenire din generaţie în generaţie". Tot în regiunea aceasta fertilă s-a născut în 1918 şi Aleksandr Soljeniţîn, conservatorul disident antisovietic.

Aflat în colţul nord-vestic îndepărtat al ţinutului Stavropol, aproape de graniţele sale cu ţinuturile Rostov şi Krasnodar, satul Privolnoe a fost întemeiat în anul 1861. În prezent, pentru a ajunge acolo trebuie să mergi spre nord-vest pornind din oraşul Stavropol, trecând pe lângă lanuri de grâu şi floarea-soarelui. Intrarea în aşezare este anunţată printr-o placardă mare şi multicoloră, pe care scrie: "Bine aţi venit în Privolnoe!" Din piaţa satului, un drum, la început asfaltat, dar apoi din pământ bătătorit, şerpuieşte un kilometru şi jumătate până într-un loc larg şi deschis, unde terenul se ridică uşor dinspre râul Egorlîk. În anii 1930, populaţia aşezării era formată în proporţii aproape egale din ruşi şi ucraineni, ruşii etnici locuind pe un mal al râului, iar cei de origine ucraineană pe malul opus. Zona unde s-a stabilit neamul Gorbaciov, pe o pantă care cobora lin spre râu, este nelocuită în zilele noastre. Tot pustiu, cu excepţia tufelor şi a smocurilor de iarbă, este terenul care se întinde către stepă. Doar două acareturi sunt vizibile pe linia orizontului. Restul satului Privolnoe, cu case din lemn şi biserică mare, la a cărei construire a contribuit cu o sumă substanţială fostul preşedinte al URSS Mihail Gorbaciov, nu este vizibil.

În locul acesta, aflat pe atunci chiar la marginea satului, străbunicul lui Gorbaciov, Moisei Gorbaciov, a ridicat o colibă pentru soţia şi cei trei fii ai săi, Aleksei, Grigori şi Andrei. Mult mai târziu, după ce Mihail a crescut, familia a abandonat lunca aceasta frecvent inundată şi s-a mutat mai aproape de sat. În copilărie, Gorbaciov nu putea să vadă dincolo de coliba lor, situată la 200 de metri de malul râului, decât versiunea rusească a unei prerii americane: "stepă, stepă şi iar stepă". Pe timpul lui Moisei Gorbaciov, familia lărgită, care cuprindea 18 membri, se înghesuia într-o singură bojdeucă, cu câteva încăperi; alte rude ale lor locuiau în apropiere. Mai târziu, cei trei fii şi-au ridicat bojdeuci pentru ei, iar bunicii recent căsătoriţi ai lui Gorbaciov, Andrei şi Stepanida, şi-au început propria viaţă. Aici s-a născut, în anul 1909, tatăl lui Gorbaciov, Serghei.

Potrivit tuturor relatărilor, bunicul Andrei, care luptase pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial, era un bărbat dur şi încăpăţânat.
- Nu se cruţa nici pe sine, nici pe alţii, şi-a amintit nepotul lui. Totul trebuia să fie în ordine.

Era "sever şi nemilos". "Zgârcit", a declarat o sursă. "Posac şi irascibil, dar în acelaşi timp puternic şi ferm", au adăugat altele. În acelaşi timp însă bătrânul care-i intimida pe atâţia se îmblânzea la vederea nepotului său.
- Mă invita să mă ţin după el, îmi spunea poveşti, mă hrănea şi insista să mănânc.

Stepanida era "bună şi grijulie" şi, îşi aminteşte Gorbaciov, o "prietenă" foarte bună pentru nepotul ei. Şi în privinţa aceasta el a fost "norocos".

Andrei şi Stepanida au avut şase copii, însă numai doi băieţi, aşa încât comuna ţărănească, în care se ţinea seama doar de bărbaţi la atribuirea pământului, le-a alocat destul de puţin teren. Drept urmare, a spus Gorbaciov, toţi membrii familiei, incluzându-i pe cei mai mici, trebuiau să lucreze "zi şi noapte". Ei au izbutit să salveze familia de sărăcie, devenind aşa-numiţii "ţărani mijlocaşi". Dar pentru a asigura zestre pentru fiice, trebuiau vândute grâne şi vite. Familia a fost salvată de o grădină uriaşă în care bunicul Andrei a izbutit să cultive şi să crească aproape tot ce avea nevoie familia sa.
- Era o grădină cu adevărat uluitoare, care se întindea până la râu, îşi aminteşte nepotul lui. Bunicul altoia meri, aşa că existau fel de fel de soiuri, verzi şi roşii. Era minunată, superbă. În acelaşi timp însă era periculos să fugi pe acolo. Bunicul a fost un bărbat dur, foarte dur.

Bunicul Andrei a fost la fel dur şi în privinţa comunismului. Când a fost întrebat dacă Andrei s-a înscris vreodată în Partidul Comunist, un unchi de-al lui Gorbaciov din partea mamei sale a râs şi a răspuns: "Nu, pentru nimic în lume". Andrei a refuzat să se înscrie în colhoz şi, cel puţin pentru o vreme, n-a păţit nimic. A rămas ţăran individual, obligat să cultive o anumită cantitate de grâne şi să vândă statului o parte din ele, însă neavând dreptul să deţină proprietăţi. În timpul foametei din 1933, când membrii familiei au mâncat orice era comestibil, ba chiar şi unele lucruri necomestibile, Andrei i-a hrănit cu broaşte. Gorbaciov a spus că cea mai veche amintire a lui era imaginea broaştelor ce fierbeau într-un cazan mare, până când burţile lor albe se ridicau la suprafaţă. Nu şi-a mai amintit dacă le-a mâncat sau nu, dar pe de altă parte a ţinut minte perfect momentul când el şi unchiul lui cel mai tânăr, cu doar cinci ani mai mare decât el, "am mâncat seminţele ce trebuiau sădite".

În 1934, Andrei a fost arestat pentru "neîndeplinirea planului [de semănat], când nici nu aveai cu ce să-l îndeplineşti", povesteşte nepotul său. Trimis într-un lagăr de muncă forţată de lângă Irkutsk, în Siberia, unde deţinuţii tăiau şi cărau buşteni, Andrei a reuşit să câştige două decoraţii pentru muncă. A fost eliberat înainte de termen şi a revenit în Privolnoe (unde şi-a atârnat decoraţiile pe perete, lângă icoane) mai morocănos ca oricând, dar nevoit acum să se alăture colhozului. În următorii 17 ani s-a ocupat de crescătoria de porci a colhozului, care a ajuns una dintre cele mai bune din ţinut.
- Puteţi vedea, a spus Gorbaciov într-un interviu, că, oriunde era pus, el muncea din greu şi i-a silit şi pe alţii s-o facă.

Lecţia aceea n-a fost uitată de nepotul lui.

Celălalt bunic al lui Gorbaciov, Pantelei Gopkalo, a fost antipodul, politic şi psihologic, al lui Andrei Gorbaciov. Bunicul Pantelei a îmbrăţişat Revoluţia Bolşevică.
- Puterea sovietică ne-a salvat, ea ne-a dat pământ, spunea Gopkalo, care provenea dintr-o familie de ţărani săraci lipiţi şi care luptase pe frontul din Turcia în Primul Război Mondial.

Repetate întruna în familia Gopkalo, cuvintele acelea l-au impresionat în mod aparte pe Mihail. Ca şi faptul că, după ce s-a ridicat prin propriile eforturi de la statutul de ţăran "sărac" la cel de ţăran "mijlocaş", Gopkalo a ajutat la organizarea unei noi obşcine (obşti săteşti) în anii 1920, în care a lucrat cu soţia lui, Vasilisa (şi ea tot de origine ucraineană), şi cu fiica lor Maria, viitoarea mamă a lui Mihail Gorbaciov. În 1928, Pantelei Gopkalo s-a înscris în Partidul Comunist, iar la scurt timp după aceea a contribuit la înfiinţarea primului colhoz din Privolnoe, în 1929. Când copilul Mihail şi-a întrebat bunica ce însemna asta, "ea a râs şi mi-a zis «Toată noaptea, bunicul tău i-a organizat pe oameni şi i-a strâns laolaltă, iar când s-a făcut dimineaţă toţi au fugit»". Sau, aşa cum i-a povestit ea mai serios cu altă ocazie, într-un episod pe care Gorbaciov l-a evocat la o şedinţă a Biroului Politic în octombrie 1987:
- Ce mai duşmănii a creat colectivizarea! Frate împotriva fratelui, fiu împotriva tatălui - a distrus familii întregi. Cotele ne soseau de sus - trebuie evacuaţi atâţia culaci, indiferent dacă erau sau nu într-adevăr culaci.

Aşa-zişii culaci (cuvântul rusesc înseamnă literalmente "pumn") erau presupuşii ţărani "bogaţi", chiaburii; de fapt, majoritatea erau mici proprietari care, prin trudă susţinută şi iniţiativă, izbutiseră să-şi ridice statutul cu puţin deasupra celui de ţărani "mijlocaşi". Fiul lui Gopkalo, pe care-l chema tot Serghei, a ajutat la "strivirea căpuşelor îmbuibate".
- Făceam parte dintr-o celulă a Comsomolului, a povestit unchiul matern al lui Gorbaciov. Mergeam din gospodărie în gospodărie şi-i evacuam pe cei care ne fuseseră indicaţi. Le confiscam totul. Îmi părea rău pentru ei. Şeful echipei mele era beat tot timpul. Într-o bojdeucă mi-a spus să mă caţăr în pod şi să iau tot ce găsesc. M-am suit, m-am uitat şi i-am strigat: "Aici nu-i nimic!" "Coboară", mi-a zis el, "o să mă uit cu ochii mei." Şi deşi era atât de ameţit că abia putea ţine ochii deschişi, a zărit câteva cojoace din blană de oaie. Măiculiţă, ce-am mai încasat-o atunci!

Ca multe alte procese din Uniunea Sovietică, deschiaburirea ar fi trebuit să se desfăşoare potrivit unui plan, care avea până şi obiective lunare. Familiile erau deposedate de bunurile lor şi deportate - unele trimise în stepa aridă din nord-estul ţinutului Stavropol, altele înghesuite în vagoane pentru transportul vitelor, în care mulţi oameni au murit, şi expediate mult mai departe spre est. Nu se ştie rolul exact pe care l-a jucat Pantelei Gopkalo în toate acestea, dar este evident că i-a mulţumit pe şefii lui, care l-au numit la conducerea colhozului "Octombrie Roşu".

Indiferent de rolul său în procesul brutal de colectivizare, Pantelei Gopkalo pare să fi fost un preşedinte de colhoz decent. Când au fost intervievaţi mult mai târziu de un ziarist din Stavropol, aproape toţi colhoznicii au avut cuvinte frumoase despre el. În 1937, Pantelei a devenit directorul Oficiului regional de cadastru.
- El a rămas însă unul dintre noi, a adăugat Gorbaciov. A fost o persoană foarte interesantă, cu multă autoritate, care vorbea încet şi fără grabă.

Bunicii lui Gorbaciov au oferit două modele de autoritate: cea a lui Andrei, dură, independentă şi severă, şi cea a lui Pantelei, cel puţin în măsura în care a cunoscut-o nepotul său, mai blândă, mai moderată şi partizană a agriculturii colective.

De la vârsta de trei ani, Gorbaciov a locuit o vreme cu bunicii săi materni, nu cu părinţii, la colhozul lor aflat la 20 de kilometri de Privolnoe. Şi-a amintit că obişnuia să alerge în urma căruţei lungi şi fără coviltir a bunicului său.
- Cu bunicii mă bucuram de libertate aproape completă, iar ei mă iubeau din toată inima. Simţeam că eram persoana cea mai importantă din familia lor. Indiferent cât ar fi încercat să mă lase cu părinţii mei, fie şi numai pentru scurt timp, n-au izbutit. Iar aranjamentul acela nu mă mulţumea doar pe mine, ci şi pe mama şi pe tatăl meu... În felul acela, erau şi ei liberi.

În perioada foametei, a fost firesc ca părinţii lui Gorbaciov, care abia împliniseră 20 de ani la naşterea sa, să-l lase în grija bunicilor lui relativ înstăriţi şi încă tineri. (Bunica lui, Vasilisa, avea doar 38 de ani.) A fost el însă oare atât de mulţumit de înţelegerea aceasta şi dacă da, ce a însemnat ea? Odată, când bunicul a încercat să-l ducă la părinţi cu o căruţă trasă de cal, Gorbaciov a sărit jos şi a fugit înapoi aproape doi kilometri, până când Gopkalo l-a ajuns din urmă şi l-a readus la colhoz. De acord, el simţea că era fiinţa cea mai importantă din vieţile bunicilor lui: Vasilisa a repetat adesea că a fost nepotul ei favorit. Dar cum îl considerau oare propriii lui părinţi?

***
Tatăl lui Gorbaciov făcuse doar cei patru ani de şcoală primară, deşi ulterior a fost încadrat în "campania de alfabetizare" a bolşevicilor şi a fost instruit ca tractorist şi mecanic. Potrivit spuselor fiului său, Serghei Gorbaciov era "un sătean simplu, dar înzestrat de la natură cu o minte ascuţită, inteligenţă, curiozitate, omenie şi destule alte calităţi. Toate acestea îl deosebeau de consătenii lui, care-l priveau totuşi cu respect şi încredere: era un om pe care se puteau «baza»".

Mărturia lui Gorbaciov este susţinută şi de alţii. Serghei Gorbaciov "a fost un bărbat înţelept", şi-a amintit un contemporan al său, "modest, dar foarte harnic... Oamenii îl iubeau. Era întotdeauna calm, un bărbat bun. Mulţi veneau să-i ceară sfatul. Nu vorbea prea mult, dar îşi cântărea fiecare cuvânt. Nu-i plăcea să ţină discursuri." Potrivit spuselor unui coleg comsomolist al lui Mihail, Serghei Gorbaciov "nu ridica niciodată glasul, era echilibrat, ordonat şi decent". Raisa Gorbaciova îşi aminteşte: "Mihail Sergheevici şi tatăl lui semănau foarte mult. Erau prieteni. Serghei Andreevici n-a beneficiat de o educaţie sistematică, însă avea o cultură naturală, un soi de nobleţe şi un spectru destul de larg de preocupări."

Ţinând seama de aceste calităţi, atât de diferite de ale bunicului Andrei, nu este surprinzător că cei doi nu se înţelegeau. Nu i-a ajutat nici faptul că Serghei a optat să-şi urmeze socrul, nu tatăl, şi să intre în colhoz. Când Serghei şi Maria încă locuiau în casa lui Andrei Gorbaciov, grânele erau depozitate în curte, de unde erau împărţite între membrii familiei. Odată, în timp ce Serghei era pe ogor, tatăl lui a luat o parte din grânele acelea şi le-a ascuns în pod. Când Serghei s-a urcat pe scară ca să le caute, tatăl s-a repezit asupra sa. La cei 23 de ani ai săi, Serghei era îndeajuns de puternic pentru a-i răsuci braţele la spate şi a-l doborî la pământ. Serghei a încercat să ţină episodul secret. Până la urmă şi-au împărţit grânele, "dar este cert că incidentul a complicat relaţiile între ei", şi-a amintit Gorbaciov. Întrebat dacă relaţiile între cei doi bunici ai lui au rămas încordate, Gorbaciov a spus la început:
- Nu, au fost normale.

După aceea însă a adăugat:
- Bineînţeles că Andrei era invidios pe Pantelei.

Fiica lui Pantelei, Maria Gopkalo, născută în 1911, avea 17 ani când s-a măritat cu Serghei Gorbaciov în 1928; soţul ei avea 19 ani.
- Era o femeie frumoasă, şi-a amintit Gorbaciov, dar aspră şi hotărâtă.

Şi alţii recunosc că Maria, care a fost şi a rămas analfabetă, era o "femeie puternică, directă, cu limbă ascuţită şi fire dură". Consătenii o considerau grosolană prin comparaţie cu soţul ei. Gorbaciov nu i-a contrazis:
- Era ca şi cum tata şi Pantelei proveneau cumva din intelighenţia (În toată cartea s-a păstrat termenul consacrat rusesc pentru "intelectualitate" - n. trad.); în privinţa aceasta semănau între ei, ca şi în maniera lor de a-i trata pe alţii. Mama era complet diferită.

Într-un interviu, Gorbaciov a dezvăluit că mama lui nu dorise deloc să se mărite cu viitorul său tată. La 17 ani, ea avusese probabil mulţi peţitori, mai ales dacă era atât de frumoasă. Cât despre Serghei, el "a iubit-o mult pe mama. După mulţi ani, când venea să ne viziteze în Stavropol, cumpăra întotdeauna un cadou pentru Maria înainte de a porni spre casă. Oriunde s-ar fi dus, îi aducea mereu cadouri." Întrebat dacă ea a ajuns vreodată să-şi iubească soţul, Gorbaciov a făcut o pauză.
- Cred că mai târziu, după ce au avut o familie, după ce au avut copii.

Spre deosebire de majoritatea ţărăncilor rusoaice din perioada aceea, care aveau mulţi copii, Maria l-a născut pe al doilea şi ultimul ei copil, pe fratele lui Gorbaciov, Aleksandr, în 1947, când Mihail avea 16 ani.
- După război, a adăugat Gorbaciov, toate femeile s-au îndrăgostit de soţii lor care reuşiseră să revină vii acasă.

În concordanţă cu tradiţia rurală, Maria şi Serghei Gorbaciov şi-au început viaţa de tineri căsătoriţi în casa tatălui soţului, o construcţie lungă orientată pe direcţia est-vest, cu pereţi din chirpici şi acoperiş din paie. Descriind-o într-un interviu susţinut în 2007, Gorbaciov a mâzgălit un desen pe o foaie de blocnotes:
- Asta era prima cameră, din stânga cum intrai, curată şi prezentabilă, cu podea din pământ parţial acoperită cu preşuri ţesute de femeile din familie.
- Era pentru primirea oaspeţilor? a fost el întrebat.
- Nu, nu. Cum adică "oaspeţi"? Mi-o reamintesc perfect. Aici era patul bunicilor. Iar în colţ se afla un iconostas uriaş, format din zece-douăsprezece icoane poleite. Lângă el se găsea candela.

În casa bunicului Pantelei, care era preşedinte de colhoz, iconostasul era înlocuit de portretele lui Lenin şi Stalin.

Camera următoare avea un cuptor uriaş, în care femeile coceau pâinea, şi o plită mai mică pe care se pregăteau toate celelalte mâncăruri. Copiii dormeau pe cuptorul mare. În colţ, lângă perete, era masa pentru mâncat şi o laviţă. Un alt colţ al încăperii fusese izolat printr-un paravan, astfel ca părinţii lui Gorbaciov să se poată bucura de intimitate după căsătorie. Nu exista o cameră de baie, a adăugat Mihail. Făceau baie în apa încălzită într-o albie.

Încăperea următoare, aflată dincolo de o tindă mică, servea ca depozit pentru echipamentele agricole - harnaşamente, bice şi altele similare - şi grâne. Deasupra se găsea un pod, în care Gorbaciov obişnuia să se caţăre, "un locşor intim, unde aţipeam uneori". Acolo el a găsit odată un sac plin cu teancuri groase de hârtii - bancnote ţariste vechi.
- Banii aceia erau inutili, dar bunicul Andrei se gândea că "poate... într-o bună zi..."

De multe ori, Mihail a dormit lângă un viţel abia fătat, cu o gâscă ce-şi clocea ouăle în imediata apropiere.Altă uşă ducea în grajd. Singura căldură din tot complexul acela de încăperi provenea de la cuptor, la care se adăuga cea generată de animalele şi oamenii care locuiau înăuntru.
- Îmi amintesc totul foarte bine, a spus Gorbaciov. Când eram mic, mă băgam peste tot.

Îmboldiţi de înghesuiala din casă, ca şi de tensiunile dintre generaţii, părinţii lui Gorbaciov şi-au întemeiat propria gospodărie. Pantelei a construit o bojdeucă pentru fiica şi ginerele lui, nu departe de casa bunicului Andrei, şi a aranjat ca Serghei Gorbaciov să fie instruit ca tractorist şi combiner.

Între timp, a izbucnit foametea care a făcut ravagii. Au murit, potrivit afirmaţiilor lui Mihail Gorbaciov, "între o treime şi jumătate dintre săteni. Au pierit familii întregi, aşadar, cu mult înainte de începerea războiului, bojdeucile pe jumătate distruse, abandonate de proprietarii lor, săreau în ochi ca nişte orfani în sat." A urmat apoi arestarea bunicului Andrei în 1934. Bunica Stepanida a rămas cu doi copii mici, aşa că tatăl lui Gorbaciov a trebuit să aibă grijă de toţi. După arestarea lui Andrei, familia sa a devenit una de care "nu avea nimeni nevoie", iar aşezarea ei la marginea satului le-a sporit izolarea. Andrei a revenit totuşi în scurt timp şi bunicul Pantelei şi-a ajutat ginerele să se angajeze la Staţiunea de Maşini şi Tractoare (SMT) locală. Spre deosebire de colhozuri, SMT-urile erau deţinute de stat şi reprezentau "o formă superioară de proprietate", ai cărei angajaţi erau consideraţi muncitori proletari, nu ţărani. Serghei urma să aibă un statut şi un salariu superioare celor ale rudelor sale ţărani; în plus, în scurt timp, el avea să doboare recordurile pentru treierat şi să fie lăudat în ziarul raional.

***
În 1937, Pantelei a fost promovat în Biroul raional de achiziţii publice, care se ocupa cu furnizările de grâne şi alte recolte, dar în acelaşi an a fost arestat în timpul Marii Epurări. "Cotele" trimise de la Moscova stabileau numărul minim de persoane ce trebuiau reţinute. Mustrat ulterior pentru că-şi depăşise cota, un miliţian dintr-un raion vecin a replicat:
- Dar alţii au arestat şi mai mulţi! Adică eu sunt mai prost ca ei?

Pantelei era o ţintă ispititoare pentru cei care-i invidiau autoritatea sau care suferiseră de pe urma felului cum o folosise el. Ca o ironie teribilă a sorţii, epurările lui Stalin erau realmente populare în rândul ţăranilor, care urau oficialii locali ce-i colectivizaseră. Într-un stil tipic stalinist, Pantelei a fost ridicat din casa lui în toiul nopţii. Vasilisa s-a mutat în Privolnoe, pentru a sta cu părinţii lui Gorbaciov. "Ţin minte", şi-a amintit el, "că după arestarea lui, vecinii au început să ne evite casa, de parcă am fi fost ciumaţi. Numai după căderea întunericului şi în secret trecea pe la noi câte un apropiat, iar atunci doar pentru foarte scurt timp. Până şi copiii care locuiau în apropiere evitau contactul cu mine. Toate astea m-au uluit şi mi-au rămas în memorie toată viaţa."

Pantelei a stat închis 14 luni. A fost condamnat la moarte, dar a scăpat când procurorul regional a redus acuzaţia de la infracţiunea deosebit de gravă de conducere a unei "organizaţii clandestine contrarevoluţionare troţkiste de dreapta", la infracţiunea mai minoră, de "abuzuri în serviciu". A fost eliberat în decembrie 1938 şi s-a întors în Privolnoe. În acea seară de iarnă când a ajuns acasă, şi-a amintit Gorbaciov, rudele cele mai apropiate au stat în jurul mesei cioplite grosolan din bojdeuca părinţilor săi, iar Pantelei, cu lacrimi în ochi, a povestit tot ce pătimise. "Anchetatorul l-a orbit cu o lampă puternică, i-a rupt braţele, izbindu-l de uşă şi l-a bătut cu brutalitate. Când metodele acelea «standard» de tortură n-au avut succes, au fost inventate altele noi: l-au înfăşurat strâns într-un cojoc de oaie ud şi l-au aşezat pe un cuptor încins. Pantelei Efimovici a îndurat toate chinurile acelea şi multe altele."

După ce a ieşit din închisoare, Pantelei a fost un om complet "diferit". Nici el şi nici familia lui n-au mai povestit niciodată despre cele suferite. Dar faptul că a povestit prin ce-a trecut, chiar şi numai o dată, a fost un lucru rar şi a avut un puternic efect asupra nepotului său. Majoritatea supravieţuitorilor terorii staliniste n-au destăinuit niciodată detaliile patimilor lor şi de aceea propriile familii au rămas cu o impresie mai favorabilă despre regim, impresie care ulterior s-a schimbat radical când adevărul a fost finalmente dezvăluit de Nikita Hruşciov în "discursul secret" din 1956, în care l-a denunţat pe Stalin. Din acest punct de vedere, Gorbaciov a avut tot timpul o opinie mai echilibrată, deşi bunicul lui, în ciuda suferinţelor din închisoare, a continuat, se pare, să creadă în cauza comunismului. "Stalin nu ştie ce fac organele NKVD-ului", spunea el. Tăcerea familiei Gorbaciov n-a însemnat că încercau să uite, ci că se temeau să-şi amintească. Şi Mihail Gorbaciov a păstrat tăcerea. Chiar şi după ce a devenit un important activist de partid în Stavropol, chiar şi când a fost membru al CC al PCUS, chiar după ce a devenit secretar general al partidului şi apoi preşedinte al URSS, chiar după ce a condamnat cu înflăcărare stalinismul şi pe Stalin, el n-a cerut niciodată să vadă dosarul arestării şi anchetării lui Pantelei, până când era să piardă puterea în urma puciului din august 1991. Ar fi fost riscant s-o facă în anii 1960 şi 1970, când regimul lui Brejnev îl reabilita parţial pe Stalin după atacurile lui Hruşciov. Însă nici chiar după ce el însuşi a fost principalul exponent al destalinizării? "N-am putut să trec peste un soi de barieră psihologică", îşi aminteşte Gorbaciov.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer