Gorbaciov este greu de înţeles - Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui

Citiţi un fragment din această carte.


- Gorbaciov este greu de înţeles, mi-a spus el, referindu-se la sine, aşa cum face frecvent, la persoana treia.

Începusem să lucrez la biografia lui în 2005 şi după un an m-a întrebat cum mergea.
- Încet, mi-am cerut eu scuze.
- E-n regulă, a zis el. Gorbaciov este greu de înţeles.

Are simţul umorului. Şi avea de asemenea dreptate. Lumea este profund dezbinată în privinţa lui Gorbaciov. Mulţi, mai ales în Occident, îl consideră cel mai de seamă om de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Rusia însă este în general dispreţuit de cei care-l acuză de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi colapsul economic care a urmat. Admiratorii se extaziază în faţa viziunii şi curajului său. Detractorii, unii dintre ei foşti camarazi de la Kremlin, îl acuză de multe, începând de la naivitate şi terminând cu trădare. Singurul aspect în privinţa căruia toţi sunt de acord este că el a schimbat aproape de unul singur atât ţara sa, cât şi lumea.

Înainte ca Gorbaciov să preia puterea în martie 1985, Uniunea Sovietică era una dintre cele două supraputeri mondiale. Până în 1989, el transformase sistemul sovietic. Până în 1990, Gorbaciov, mai mult ca oricare altul, pusese capăt Războiului Rece. La sfârşitul anului 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, lăsându-l un preşedinte fără ţară.

Gorbaciov n-a acţionat singur. Starea jalnică în care se afla sistemul sovietic în 1985 i-a îndemnat pe colegii lui de la Kremlin să-l aleagă pentru a porni pe calea reformelor, însă el a mers mult mai departe decât intenţionaseră ei. Gorbaciov a avut aliaţi ruşi liberali care i-au salutat reformele de mare amploare şi au acţionat în vederea susţinerii lor, dar apoi l-au ales pe Boris Elţîn să-i conducă spre tărâmul făgăduinţei. În acelaşi timp, Gorbaciov a avut adversari sovietici conservatori, care i s-au opus, mai întâi în secret, apoi făţiş şi total. A avut rivali personali, mai ales pe Elţîn, pe care l-a chinuit şi care l-a chinuit la rândul lui înainte de a aplica lovitura de graţie atât lui Gorbaciov, cât şi URSS-ului. Conducătorii occidentali l-au privit cu îndoială pe Gorbaciov, apoi l-au îmbrăţişat, pentru ca într-un final să-l abandoneze, refuzându-i ajutorul economic de care avea nevoie cu disperare. Şi, poate cel mai important, Gorbaciov a avut de-a face cu Rusia în sine, cu mentalităţile ei tradiţional autoritare şi antioccidentale; după ce i-a respins atât pe Gorbaciov, cât şi pe Elţîn, Rusia l-a îmbrăţişat până la urmă pe Vladimir Putin.

În calitate de secretar general al Partidului Comunist, Gorbaciov a deţinut puterea de a schimba aproape orice. Mai mult, el a fost unic printre egalii săi. Alţi cetăţeni sovietici, unii dintre ei situaţi în poziţii destul de înalte, i-au împărtăşit valorile, dar aproape niciunul dintre cei aflaţi chiar în vârf. Singurii membri ai Biroului Politic care l-au susţinut aproape până la sfârşit, Aleksandr Iakovlev, Eduard Şevardnadze şi Vadim Medvedev, au putut s-o facă doar pentru că Gorbaciov i-a numit sau i-a păstrat. Britanicul Archie Brown, vechi specialist în istoria URSS, scrisese: "Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că vreo posibilă alternativă la Gorbaciov la mijlocul anilor 1980 ar fi răsturnat complet marxism-leninismul şi ar fi schimbat fundamental atât ţara sa, cât şi sistemul internaţional într-o tentativă de a opri un declin care nu reprezenta o ameninţare imediată nici pentru sistem [sovietic], nici pentru el însuşi".

Regretatul om de ştiinţă rus Dmitri Furman a descris în termeni mai largi unicitatea lui Gorbaciov: el a fost "singurul om politic din istoria Rusiei care, având în mâinile sale toată puterea, a optat în mod voluntar pentru limitarea ei, ba chiar a riscat s-o piardă, în numele valorilor principiilor morale". Recurgerea la forţă şi violenţă pentru păstrarea puterii ar fi însemnat pentru Gorbaciov o "înfrângere". În lumina principiilor lui Gorbaciov, a continuat Furman, "înfrângerea sa finală a însemnat o victorie" - deşi, ar trebui adăugat, la momentul respectiv nu i s-a părut deloc aşa.

Cum a devenit Gorbaciov omul care a fost? Cum a ajuns fiul unui ţăran, al cărui omagiu pompos adus lui Stalin i-a adus un premiu important în liceu, să se transforme în groparul sistemului sovietic? "Numai Dumnezeu ştie", s-a lamentat Nikolai Rîjkov, care a fost mult timp premierul lui Gorbaciov şi care într-un final s-a întors împotriva sa. Unul dintre consilierii apropiaţi ai lui Gorbaciov, Andrei Graciov, l-a numit "o eroare genetică a sistemului". Gorbaciov însuşi s-a descris ca fiind "un produs" al acelui sistem şi "antiprodusul" său. Totuşi, cum a reuşit să fie şi una şi alta?

Cum a ajuns să conducă Partidul Comunist, în ciuda celui mai riguros sistem de verificări şi garanţii, conceput pentru a-l proteja tocmai împotriva unuia ca el?Cum, se întreba Graciov, "s-a întâmplat ca o ţară, nu pe de-a întregul normală, să se aleagă cu un conducător înzestrat cu reflexe morale normale şi bun-simţ"? Un psihiatru american care a întocmit pentru CIA profilurile de caracter ale unor conducători străini a rămas "derutat" de felul cum un asemenea "sistem rigid" a putut produce un lider atât de "inovator şi creativ".

Ce schimbări şi-a dorit Gorbaciov pentru ţara sa când a preluat puterea în 1985? Şi-a propus oare doar nişte reforme economice moderate, aşa cum a afirmat atunci, pentru a se radicaliza ulterior din cauza lipsei lor de rezultate? Sau a încercat de la bun început să lichideze totalitarismul, ascunzându-şi obiectivul, deoarece însemna anatema pentru membrii Biroului Politic care-l aleseseră? Ce l-a inspirat până la urmă să încerce să transforme comunismul în URSS? Ce l-a determinat să creadă că ar putea transforma o dictatură într-o democraţie, o economie comandată într-o economie de piaţă, un stat unitar supercentralizat într-o federaţie sovietică autentică şi un război rece într-o nouă ordine mondială bazată pe renunţarea la folosirea forţei - toate în acelaşi timp şi prin intermediul unor mijloace pe care el le-a numit "evoluţioniste"? Ce l-a împins să creadă că ar putea înfrânge în numai câţiva ani şabloane politice, economice şi sociale ruseşti vechi de secole: autoritarismul ţarist care s-a metamorfozat în totalitarismul sovietic, perioadele îndelungate de obedienţă slugarnică faţă de autoritate punctate de răbufniri ocazionale ale unor rebeliuni sângeroase, experienţa minimă în ce priveşte activitatea civică, incluzând aici compromisul şi consensul, lipsa tradiţiei autoorganizării democrate şi absenţa adevăratului stat de drept? Gorbaciov însuşi avea să spună ulterior despre mentalitatea rusă care l-a răsturnat:
- Mentalitatea noastră rusă cerea ca noua viaţă să fie servită pe o tavă de argint imediat, aici şi acum, fără reformarea societăţii.

A avut oare Gorbaciov un plan? Care a fost strategia lui pentru transformarea ţării sale şi a lumii? Criticii lui susţin că n-a avut nici una, nici alta. Admiratorii contracarează, spunând că nimeni n-a avut aşa ceva: nimeni n-ar fi putut avea un proiect pentru transformarea simultană a ţării sale şi a lumii.

Indiferent dacă Gorbaciov a fost sau nu un maestru al strategiei, nu s-a dovedit un tactician sclipitor? Cum altfel ar fi reuşit ca majoritatea membrilor Biroului Politic, care se opuneau celor mai radicale reforme ale sale, să voteze până la urmă în favoarea lor? A fost el pe de altă parte "insuficient de ferm şi consecvent", aşa cum a afirmat unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Gheorghi Şahnazarov? Şi cum ar fi putut fi, când riscul cu care s-a confruntat timp de şase ani a fost înlăturarea bruscă şi chiar întemniţarea?

Cum a reacţionat Gorbaciov când mulţi dintre camarazii lui de la Kremlin s-au întors împotriva sa şi atât de mulţi dintre cei pe care-i numise personal în funcţii au organizat un puci împotriva lui în august 1991? Sau oare el îi trădase de fapt, făcându-i să creadă că intenţiona să modernizeze sistemul sovietic, dar contribuind după aceea la distrugerea acestuia?

A fost oare Gorbaciov răzbunător şi neiertător? S-ar putea explica astfel incapacitatea lui fatală de a se înţelege cu Boris Elţîn? Gorbaciov a iertat totuşi, sau a dat uitării, criticile aspre ale unora dintre colaboratorii lui cei mai apropiaţi şi i-a păstrat alături în fundaţia pe care a înfiinţat-o după ce a pierdut puterea în 1991.
- Nu pot lua hotărârea să mă răzbun pe cineva, a spus el ulterior. Nu pot să nu iert.

Ţinând seama de toate obstacolele care au stat în calea succesului, n-a fost un idealist utopic? Câtuşi de puţin, a insistat el:
- Te asigur că lui Gorbaciov nu-i stă în fire să viseze cu ochii deschişi. În acelaşi timp însă a precizat:
- Înţeleptul Moise a avut dreptate să-i silească pe evrei să rătăcească patruzeci de ani în deşert... numai aşa au putut scăpa de moştenirea sclaviei sub egipteni.

Din punctul de vedere al conducătorilor, şi îndeosebi al conducătorilor sovietici, Gorbaciov a fost un individ remarcabil de decent, ba chiar prea decent, au afirmat mulţi ruşi şi unii occidentali, prea refractar să utilizeze forţa când forţa era necesară pentru salvarea noii Uniuni Sovietice democrate pe care o crea. De ce, atunci când inamicii lui au fost dispuşi să folosească forţa pentru a strivi libertatea introdusă de el, n-a acceptat să recurgă la forţă pentru a salva acea libertate? Era oare convins din punct de vedere intelectual că, la cât sânge cursese în istoria Rusiei, mai ales în războaie şi în epurările din secolul al XX-lea, nu mai trebuia vărsată nicio altă picătură? A fost oare o aversiune emoţională, bazată pe experienţa personală a costurilor teribile suportate în urma războaielor şi a violenţelor?

Decenţa lui Gorbaciov s-a văzut şi în viaţa de familie. Soţia lui, Raisa, a fost o femeie inteligentă şi cu bun gust (deşi Nancy Reagan avea altă părere). Spre deosebire de mulţi politicieni, Gorbaciov şi-a iubit şi preţuit soţia şi, cu totul rar pentru un conducător sovietic, a fost un tată devotat şi preocupat pentru fiica lui şi de asemenea bunic pentru cele două nepoate. Şi atunci, ce anume l-a făcut să simtă, după moartea chinuitoare a Raisei cauzată de leucemie la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, că, aşa cum s-a exprimat el însuşi, "Eu sunt vinovat. Eu am omorât-o"?

Dacă Gorbaciov a fost într-adevăr unic, dacă acţiunile lui au diferit atât de drastic de ceea ce ar fi făcut alţi lideri în locul său, atunci caracterul lui este esenţial în explicarea comportamentului. Dar caracterul lui este greu de definit. A fost el un ascultător excepţional, aşa cum afirmă unii, un individ în esenţă non-ideologic dispus să înveţe din viaţa reală? Sau a fost un individ care n-a ştiut când să tacă? Gorbaciov era extrem de încrezător în sine şi de un narcisism dăunător pentru propria persoană, potrivit spuselor lui Aron Belkin, un important psihiatru sovietic care nu l-a cunoscut personal, dar a cărui diagnoză a fost considerată credibilă de Anatoli Cerneaev, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. Însă dacă narcisismul este un spectru la "capătul sănătos" al "egoismului" şi "încrederii extreme în sine", ni se pare ceva neobişnuit în rândul conducătorilor politici? Indiferent ce termen am folosi, Gorbaciov a fost extraordinar de sigur pe sine. Pe de altă parte, când a fost întrebat ce trăsătură îl deranja cel mai mult la o persoană pe care abia o cunoscuse, Gorbaciov a răspuns:
- Încrederea în sine.

Şi ce îl irita în general cel mai mult la alţii?
- Aroganţa.

Se simţea oare ameninţat de alte persoane încrezătoare în forţele proprii? Sau se vedea pe sine în alţii şi nu-i plăcea ceea ce vedea?

Aleksandr Iakovlev, colaboratorul său cel mai apropiat din conducerea sovietică, dar care s-a îndepărtat cumva de el în ultimii ani, a apreciat că Gorbaciov se considera un om greu de înţeles. Uneori Iakovlev avea impresia că "Gorbaciov se temea să privească în adâncul său, se temea să comunice deschis cu sine, se temea să afle ceva ce nu ştia şi nu dorea să ştie". Potrivit lui Iakovlev, Gorbaciov "a avut mereu nevoie de un răspuns, de laude, sprijin, simpatie şi înţelegere, care să-i alimenteze vanitatea şi părerea foarte bună despre sine, ca şi acţiunile creatoare".

Dacă aşa au stat lucrurile, cum a reacţionat Gorbaciov când, la numai câţiva paşi de vârful muntelui pe care-l suia, a fost nevoit să vadă cum o parte atât de însemnată din viziunea lui măreaţă se evapora în neant? A fost el cu adevărat un conducător măreţ? Sau a fost un erou tragic, doborât în parte de propriile lui carenţe, dar într-o măsură şi mai mare de forţele inflexibile cu care s-a confruntat?