Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Americana


Chimamanda Ngozi Adichie, traducere de Radu Şorop

30.01.2019
Editura Black Button
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chimamanda Ngozi Adichie
Americana
Editura Black Button, 2018

traducere de Radu Şorop
Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Chimamanda Ngozi Adichie s-a născut în Nigeria şi a studiat Comunicare şi Ştiinţe Politice în Statele Unite. Opera ei a apărut în publicaţii ca The New Yorker, Granta, The O. Henry Prize Stories, Financial Times şi Zoetrope şi a fost tradusă în peste treizeci de limbi.

Este autoarea romanelor Hibiscus purpuriu (Rao, 2011), Jumătate de soare galben (Rao, 2008), care a câştigat Orange Prize şi a fost finalist la National Book Critics Circle Award, şi Americana, care a primit National Book Critics Circle Award în 2013, a fost inclus pe lista scurtă la Baileys' Women's Prize for Fiction în 2014 şi în The New York Times Top Ten Best Books 2013. De asemenea, este autoarea eseurilor Feminist(ă), feminişti (Black Button Books 2016), bazat pe discursul TED din 2012 We Should All Be Feminists, şi Dear Ijeawele, or a Feminist Manifesto in Fifteen Suggestions (2017), precum şi a volumului de proză scurtă The Thing Around Your Neck (2009),acestea din urmă fiind în curs de apariţie la Black Button Books.

Americana este povestea de dragoste a lui Ifemelu şi a lui Obinze, marcată de regimul militar din Nigeria anilor '90 şi de problemele rasiale din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie.

Nemilos de tranşant şi incredibil de empatic... un roman care expune intrepid realităţile inconfortabile ale vremurilor noastre... O disecţie precisă a experienţei umane universale. (The New York Times, 10 Best Books of 2013)

Atât de inteligent despre atât de multe subiecte, încât eticheta de roman despre ce înseamnă să fii negru în secolul XXI nu cuprinde nici pe departe profunzimea şi anvergura textului... Vast, captivant şi autentic. (NPR)

Adichie descoperă perspectiva unică din care compară ierarhiile rasiale din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie cu lupta pentru statut social din Nigeria. Şi o face cu o onestitate nemiloasă, descriind frumuseţea şi urâţenia acestor spaţii. (The Washington Post)

Chimamanda Ngozi Adichie defineşte suma unor culturi disparate cu o luciditate clinică, păstrând intactă dimensiunea eluzivă a întrebărilor despre identitate şi iubire. Declină demnitatea umană în societatea de pe trei continente. (Black Button)

***
Fragment
Capitolul 10

Acea primă vară a fost una a aşteptării pentru Ifemelu, simţea că adevărata Americă era la câţiva paşi. Chiar şi zilele, scurgându-se unele într-altele, languroase şi limpezi, cu soarele zăbovind pe cer până foarte târziu, păreau să fie în aşteptare. Viaţa ei era într-un fel redusă la esenţial, prinsese un oarecare contur, fără părinţi şi prieteni şi casă, reperele familiare care o făceau să fie cine era. Aşa că aştepta, scriindu-i lui Obinze scrisori lungi, detaliate, sunându-l din când în când (apeluri care nu ţineau prea mult deoarece Uju spunea că nu putea să consume atâtea minute de pe cartelă) şi petrecând timp cu Dike. Era doar un copil, dar simţea între ei o legătură ca între doi prieteni; urmăreau desenele lui preferate, Rugrats şi Franklin, şi citeau cărţi împreună şi îl scotea pe-afară, unde se juca alături de copiii lui Jane. Jane locuia în apartamentul de alături. Ea şi soţul ei Marlon erau din Grenada şi vorbeau cu un accent melodios ca şi cum în orice clipă ar fi putut începe să cânte.
- Sunt ca noi, el are o slujbă bună, e ambiţios şi amândoi îşi trosnesc copiii, îi caracterizase aprobator Uju.

Ifemelu şi Jane s-au amuzat când au descoperit cât de asemănătoare fuseseră copilăriile lor din Grenada şi Nigeria, cu volumele lui Enid Blyton şi profesori anglofili şi taţi care venerau BBC World Service. Jane era cu doar câţiva ani mai mare ca Ifemelu.
- Eram foarte tânără când m-am căsătorit. Toată lumea îl voia pe Marlon, cum aş fi putut refuza? a zis ea, pe jumătate în glumă.

Stăteau pe treptele din faţa clădirii şi îi priveau pe Dike şi pe copiii lui Jane, Elizabeth şi Junior, mergând pe biciclete până la capătul străzii şi înapoi, Ifemelu strigându-i adesea lui Dike să nu se îndepărteze, copiii ţipând, trotuarele de beton sclipind sub soarele fierbinte, iar acalmia verii fiind întreruptă doar de muzica ce creştea şi descreştea pe măsură ce maşinile se apropiau şi se îndepărtau.
- Trebuie că te simţi încă ciudat, a zis Jane.
- Da, a încuviinţat din cap Ifemelu.

O maşină cu îngheţată a trecut pe stradă şi, odată cu ea, o melodie săltăreaţă.
- Ştii, sunt de zece ani aici şi simt că încă nu mi-am găsit locul, a zis Jane. Cel mai greu e să-mi cresc copiii. Uită-te la Elizabeth, trebuie să fiu foarte atentă la ea. Dacă nu eşti atent, în ţara asta copiii tăi îţi vor deveni străini. Acasă e altfel, îi poţi controla. Aici, nu.

Jane avea un aer inofensiv, cu figura ei comună şi dând mereu din mâini, dar în spatele zâmbetului perpetuu se ascundea o vigilenţă glacială.
- Câţi ani are? Zece? a întrebat Ifemelu.
- Nouă şi deja face pe diva. Plătim bani grei ca să meargă la o şcoală privată fiindcă şcolile publice de aici sunt inutile. Marlon spune că ne vom muta în suburbii în curând, astfel că vor putea merge la şcoli mai bune. Altfel, va începe să se poarte ca negrii americani.
- Ce vrei să spui?
- Nu-ţi face griji, o să înţelegi cu timpul, a zis Jane şi s-a dus înăuntru să ia nişte bani pentru îngheţata copiilor.

Ifemelu aştepta cu nerăbdare să petreacă timp afară cu Jane până în seara în care Marlon s-a întors de la serviciu şi i-a spus într-o şoaptă grăbită, după ce Jane intrase în casă pentru a le aduce limonadă copiilor:
- M-am gândit la tine. Vreau să vorbim.

Nu i-a spus lui Jane. Nu l-ar fi considerat pe Marlon vinovat de nimic, Marlon al ei, cu pielea deschisă la culoare şi ochi migdalaţi, pe care toată lumea şi-l dorea, aşa că Ifemelu a început să-i evite pe amândoi, să inventeze jocuri complexe pentru ca ea şi Dike să se poată distra în casă.

O dată, l-a întrebat pe Dike ce făcuse la şcoală înainte de vară, iar el i-a răspuns:
- Am stat în cerc.

Stăteau pe jos în cerc şi vorbeau despre lucrurile lor preferate. Lui Ifemelu i-a venit rău.
- Ştii să faci împărţiri?
- Sunt doar în clasa întâi, vară-mea, a privit-o el ciudat.
- Când eram de vârsta ta, ştiam să fac împărţiri simple.

I s-a cuibărit în minte convingerea că acei copii americani nu învăţau nimic în şcoala primară, iar descoperirea că profesorul le acordă uneori cupoane de temă nu a făcut decât să i-o întărească; dacă primeai un cupon de temă, puteai sări peste temele pe care le aveai de făcut într-o zi. Stat în cerc, cupoane de temă, ce prostii îi era dat să mai audă? Aşa că a început să-l înveţe matematică: ea îi spunea "maths", iar el "math"[1], aşa că au căzut de acord să nu prescurteze cuvântul. Nu se putea gândi acum la acea vară fără să îşi amintească de operaţiile complicate de împărţire, de faţa încruntată şi confuză a lui Dike în timp ce stăteau umăr la umăr la masa din sufragerie, de felul în care negociau şi cum ţipa la el. OK, mai încearcă o singură dată şi poţi mânca îngheţată. Nu mergi la joacă dacă nu le rezolvi pe toate corect. Mai târziu, când el crescuse, spunea că matematica i se părea uşoară datorită acelei veri de tortură. "Trebuie că te referi la vara mea tutelară", îi răspundea ea cu ceea ce devenise o glumă a lor, un fel de madlenă a lui Proust, la care apelau din când în când.

A fost, de asemenea, şi vara mâncatului. Se bucura de lucrurile care nu îi erau cunoscute: hamburgerii McDonald's cu interludiul crocant şi acrişor al murăturilor, un gust nou care astăzi îi plăcea, mâine îi repugna, lipiile pe care le aducea acasă Uju, scăldate în sos picant, şi bologna şi pepperoni care îi lăsau o peliculă de sare în gură. Era debusolată de faptul că fructele n-aveau gust, ca şi cum Natura uitase să pună mirodenii pe portocale şi banane, dar îi plăcea să le privească şi să le atingă; fiindcă bananele erau atât de mari, atât de uniform galbene, le ierta lipsa de gust.
- De ce faci asta? De ce mănânci banana cu alune? a întrebat odată Dike.
- Aşa facem în Nigeria. Vrei să încerci?
- Nu, a spus el ferm. Nu cred că îmi place Nigeria, vară-mea.

Gustul îngheţatei era, din fericire, nealterat. Mânca direct cu lingura din cutiile imense cumperi-una-primeşti-una-gratis din congelator, bulgări de vanilie şi ciocolată, cu ochii lipiţi de televizor. Se uita la seriale pe care le urmărise şi în Nigeria (Prinţul din Bel Air, O lume diferită) şi descoperea noi seriale de care nu ştiuse (Prietenii tăi, Familia Simpson), însă reclamele erau cele care o captivau. Tânjea după vieţile pe care le prezentau, vieţi pline de extaz, unde toate problemele îşi găseau soluţii spumoase precum şampoanele şi maşinile şi mâncarea ambalată, iar în mintea ei acestea au devenit America adevărată, America pe care avea să o vadă abia în toamnă, când pleca la şcoală. La început, ştirile de seară au descumpănit-o, o litanie cu incendii şi focuri de armă, pentru că era obişnuită cu ştirile NTA, unde ofiţeri aroganţi tăiau panglici sau ţineau discursuri. Dar, pe măsură ce le urmărea zi de zi - oameni în cătuşe, familii în stare de şoc în faţa caselor făcute scrum, maşini distruse în urmăririle cu poliţia, filmări blurate ale jafurilor armate din magazine -, descumpănirea ei s-a transformat în îngrijorare. Se speria când auzea ceva la fereastră, când Dike se depărta prea mult cu bicicleta. Nu mai ducea gunoiul afară după ce se înnopta de teamă să nu fie la pândă vreun tip înarmat. Uju a spus, râzând scurt:
- Dacă te mai uiţi la televizor, o să crezi că lucrurile astea se întâmplă tot timpul. Ştii cât de multe infracţiuni au loc în Nigeria şi nu ştim de ele? Pentru că noi nu depunem plângeri, ca aici.

Capitolul 11

Uju venea acasă tensionată şi cu faţa imobilă, după lăsarea întunericului, când Dike era deja în pat, întrebând obsesiv "A venit ceva? A venit ceva?", cu întreaga ei fiinţă pe marginea prăpastiei, gata să se prăbuşească. În unele nopţi, petrecea timp îndelungat vorbind la telefon, în şoaptă, ca şi cum proteja ceva de privirea neiertătoare a lumii. În cele din urmă, i-a spus lui Ifemelu de Bartholomew.
- E contabil, divorţat şi vrea să se aşeze la casa lui. E din Eziowelle, foarte aproape de noi.

Uluită de cuvintele lui Uju, Ifemelu a putut să spună doar "A, OK". Atât. "Cu ce se ocupă?" şi "De unde e?" erau întrebările pe care le-ar fi pus mama ei, dar de când începuse să conteze pentru Uju faptul că un bărbat provenea dintr-un oraş aflat aproape de al lor?

Într-o sâmbătă, Bartholomew a venit în vizită din Massachusetts. Uju a gătit pipote picante, şi-a pudrat faţa şi s-a aşezat lângă fereastra din sufragerie, aşteptând să-i vadă maşina. Dike se uita la ea, jucându-se fără prea mare tragere de inimă cu figurinele, confuz, dar la rândul lui entuziasmat, căci i se putea simţi nerăbdarea.
- Să te porţi frumos! i-a spus scurt Uju lui Dike, când s-a auzit soneria.

Bartholomew purta pantaloni kaki traşi peste burtă şi vorbea cu un accent american lacunar şi cuvinte stâlcite până în punctul în care deveneau imposibil de înţeles. Ifemelu a intuit, din purtarea lui, o copilărie rurală plină de lipsuri pe care încerca să o compenseze cu o americană afectată, cu gonna-urile şi wanna-urile lui.
- A, uite-l pe băiatul tău. Ce faci? a spus el, aproape indiferent, privindu-l pe Dike.
- Bine, a îngăimat Dike.

Pe Ifemelu a iritat-o faptul că Bartholomew nu era interesat de fiul femeii pe care o curta şi că nu îşi dădea osteneala să pretindă că ar fi fost. Era obscen de nepotrivit şi nedemn de Uju. Un bărbat mai inteligent şi-ar fi dat seama de acest lucru şi s-ar fi cenzurat, dar nu şi Bartholomew. Avea un comportament fălos, ca şi cum ar fi fost un premiu special pe care Uju era norocoasă să-l primească, şi ea îi făcea pe plac.
- Ia să văd dacă sunt bune de ceva, a spus, înainte să guste pipotele.

Uju a râs, iar în râsul ei era o anumită încuviinţare, deoarece aceste cuvinte, "Ia să văd dacă sunt bune de ceva", trimiteau la faptul că era o bună bucătăreasă şi deci o bună soţie. Îşi asumase convenţia, afişând un zâmbet care promitea supunere faţă de el, dar nu şi faţă de restul lumii, repezindu-se să-i ridice furculiţa când îi aluneca din mână, turnându-i bere în pahar când se termina. Dike privea tăcut de la masa din sufragerie, cu jucăriile neatinse. Bartholomew mânca pipote şi bea bere. Vorbea despre politica nigeriană cu entuziasmul fervent al celui care îi urmărea evoluţia de la distanţă, care citea şi recitea articole pe Internet.
- Moartea lui Kudirat nu va fi în van, va galvaniza mişcarea democratică într-un fel în care n-a reuşit nici când era în viaţă! Tocmai am scris un articol online pe acest subiect în Nigerian Village.

Uju aproba totul dând din cap în timp ce el vorbea. Deseori, tăcerea se deschidea abisal între ei. S-au uitat la televizor, o dramă previzibilă şi încărcată de scene supraexpuse, dintre care una înfăţişa o tânără într-o rochie scurtă.
- În Nigeria, o fată nu ar purta niciodată o asemenea rochie, a spus Bartholomew. Uită-te şi tu. Ţara asta nu are nicio busolă morală.

Ifemelu nu ar fi trebuit să spună nimic, însă era ceva la Bartholomew care făcea tăcerea imposibilă, înfăţişarea lui caricaturală, cu tunsoarea demodată neschimbată de când venise în America în urmă cu treizeci de ani şi scrupulele lui care sunau fals, exagerat. Era unul dintre acei oameni despre care, în satul său natal, s-ar fi spus că e "pierdut". A plecat în America şi s-a pierdut, ar fi spus familia lui. A plecat în America şi a refuzat să se mai întoarcă.
- În Nigeria, fetele poartă rochii mult mai scurte decât asta, a zis Ifemelu. În liceu, unele dintre noi ne schimbam acasă la vreo prietenă ca să nu afle părinţii.

Uju s-a întors către ea, cu ochii mijiţi ameninţător. Bartholomew a privit-o pe Ifemelu şi a dat din umeri, ca şi cum nu era demnă de vreun răspuns. Între ei mocnea repulsia. Restul după-amiezii, el a ignorat-o. Avea s-o ignore de multe ori de-atunci încolo. Mai târziu, ea i-a citit articolele publicate online în Nigerian Village, toate acide şi stridente, sub pseudonimul "Contabilul igbo din Massachusetts", şi a uimit-o cât de mult scria şi cât de activ se angrena în polemici stătute.

Bartholomew nu mai fusese în Nigeria de ani de zile şi poate avea nevoie de consolarea acelor grupuri online, unde mici observaţii năşteau scântei şi se aprindeau în atacuri, cu insulte zburând dintr-o parte în alta. Ifemelu şi-i imagina pe cei care scriau, nigerieni locuind în case întunecoase din America, cu vieţile sufocate de muncă, economisind cu grijă un an întreg ca să poată merge acasă o săptămână în decembrie, când soseau cu valizele pline de pantofi şi haine şi ceasuri ieftine, şi îşi vedeau imaginea poleită şi strălucitoare oglindită în ochii rudelor. După aceea se întorceau în America pentru a se război pe Internet pe subiectul mitologiilor despre acasă, deoarece acasă însemna acum un spaţiu estompat între aici şi acolo, iar în mediul virtual măcar puteau să ignore acel fapt de care erau conştienţi: cât de inutili ajunseseră.

Nigerienele veneau în America şi se dezlănţuiau, scria într-o postare Contabilul igbo din Massachusetts, era un adevăr neplăcut, dar care trebuia spus. Ce altceva putea explica rata crescută a divorţului înregistrată de nigerieni în America şi rata scăzută a divorţului înregistrată de nigerieni în Nigeria? Delta Mermaid a ripostat că pur şi simplu existau legi care protejau femeile în America şi că rata de divorţ ar fi fost la fel de crescută în Nigeria dacă s-ar fi aplicat aceleaşi legi. Răspunsul Contabilului igbo din Massachusetts: Ai fost spălată pe creier de Occident. Ar trebui să-ţi fie ruşine să-ţi spui nigeriană. Ca replică pentru Eze Houston, care scria că bărbaţii nigerieni dovedesc cinism atunci când se întorc în ţară căutând asistente medicale şi doctoriţe pe care să le ia de nevastă, numai pentru ca noile lor soţii să poată câştiga bani pentru ei în America, Contabilul Igbo din Massachusetts a scris: Ce este în neregulă cu un bărbat care îşi doreşte siguranţă financiară de la soţie? Femeile nu îşi doresc acelaşi lucru?
- Cum ţi s-a părut? a întrebat-o Uju pe Ifemelu, în acea sâmbătă, după ce el plecase.
- Foloseşte creme de albire.
- Poftim?
- N-ai văzut? Faţa lui are o culoare ciudată. Probabil că foloseşte din alea ieftine, fără protecţie solară. Ce fel de bărbat îşi albeşte pielea, biko?

Uju a dat din umeri, ca şi cum nu observase tenta galben-verzuie a feţei lui, mai accentuată la tâmple.
- Nu e rău. Are o slujbă bună, a zis ea şi a făcut o pauză. De întinerit, nu întineresc. Vreau ca Dike să aibă un frate sau o soră.
- În Nigeria, un bărbat ca el nici n-ar avea curajul să-ţi vorbească.
- Nu suntem în Nigeria, Ifem. Roagă-te numai să meargă, a spus Uju înainte să intre în baie, şovăind sub apăsarea nenumăratelor temeri.

Ifemelu nu s-a rugat, însă chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar fi putut suporta să se roage ca Uju să fie cu Bartholomew. O întrista faptul că se mulţumise pur şi simplu cu ceea ce îi era familiar.

Din cauza lui Obinze, Manhattan-ul o intimida pe Ifemelu. Prima oară când a luat metroul din Brooklyn spre Manhattan, cu palmele transpirate, s-a plimbat pe străzi, privind, absorbind. O femeie silfidă alerga pe tocuri, cu rochia scurtă plutind în urma ei, până ce s-a împiedicat şi aproape a căzut, un bărbat pipernicit tuşea şi scuipa pe trotuar, o fată îmbrăcată complet în negru făcea cu mâna unui taxi. Zgârie-norii nesfârşiţi zgândăreau cerul, dar geamurile clădirilor erau murdare. Orbitoarea imperfecţiune a întregului a liniştit-o.
- E minunat, dar nu e paradisul, i-a spus lui Obinze.

De-abia aştepta să vadă şi el Manhattan-ul. Îşi imagina cum vor merge ţinându-se de mână, precum cuplurile americane pe care le vedea, zăbovind în faţa vreunei vitrine, oprindu-se să citească meniurile lipite pe uşile restaurantelor sau la vreun stand cu mâncare ca să-şi ia ceai cu gheaţă. "În curând", spunea el în scrisoare. Îşi spuneau "în curând" unul altuia frecvent şi "în curând" conferea planului greutatea unui adevăr.

În sfârşit, veniseră rezultatele lui Uju. Ifemelu a luat din cutia poştală plicul, atât de subţire şi atât de comun, cu Examenul de licenţă medicală în Statele Unite scris cu litere banale, şi nu l-a lăsat din mână mult timp, dorindu-şi să-l transforme în veşti bune. Îndată ce Uju a intrat pe uşă, i l-a arătat. Mătuşica şi-a ţinut respiraţia.
- E gros? E gros? a întrebat ea.
- Poftim? Gini? a întrebat Ifemelu.
- E gros? a întrebat Uju din nou, lăsând să-i scape geanta şi făcând câţiva paşi în faţă, cu mâna întinsă, cu faţa răvăşită de speranţă. A luat plicul în mână şi a ţipat "Am reuşit!", apoi l-a deschis pentru a se asigura, privind cu ochi lacomi foaia subţire.
- Dacă pici, îţi trimit un plic gros ca să te poţi reînscrie.
- Mătuşico, ştiam eu! Felicitări! a zis Ifemelu.

Uju a îmbrăţişat-o cu putere, îşi auzeau respiraţia una alteia şi asta i-a trezit lui Ifemelu amintiri calde din Lagos.
- Unde e Dike? a întrebat Uju, ca şi cum el n-ar fi fost deja în pat când ajungea acasă de la a doua slujbă.

A intrat în bucătărie, s-a oprit sub lumina puternică şi s-a uitat din nou la rezultate, cu ochii umezi.
- Deci voi fi medic de familie în America, a zis, aproape în şoaptă. A deschis o cutie de Cola, dar nu s-a atins de ea. Trebuie să-mi desfac împletiturile şi să-mi întind părul, a spus mai târziu. Kemi mi-a spus că n-ar trebui să am părul împletit când merg la un interviu. Dacă ai părul împletit, se gândesc că eşti neprofesionistă.
- Deci în America nu există doctori cu părul împletit? a întrebat Ifemelu.
- Eu îţi spun ce mi s-a spus şi mie. Eşti într-o ţară care nu e a ta. Faci ce trebuie făcut dacă vrei să reuşeşti.

Iată, din nou, bizara naivitate în care Uju se înfăşurase ca într-o pătură. Câteodată, în timp ce discutau, Ifemelu se gândea că Uju lăsase în urmă ceva din ea în mod deliberat, ceva esenţial, într-un loc îndepărtat şi uitat. Obinze spunea că era vorba de recunoştinţa exagerată care venea odată cu nesiguranţa imigrantului. Era atât de tipic pentru Obinze să aibă o explicaţie. Obinze, care fusese ancora ei în acea vară de aşteptare (vocea lui fermă la telefon, scrisorile lungi în plicurile albastre paravion), şi care-i înţelegea, pe măsură ce vara lua sfârşit, nodul din stomac. Voia să înceapă şcoala, să găsească adevărata Americă, dar exista acel nod în stomac, o anxietate, ca şi o nouă, dureroasă nostalgie pentru vara din Brooklyn care îi devenise familiară: copiii pe biciclete, negrii musculoşi în maiouri albe, mulate, maşinile de îngheţată cu clinchetul lor, muzica zgomotoasă din maşinile decapotabile, soarele topindu-se în noapte şi lucrurile care putrezeau şi puţeau în căldura umedă. Nu voia să-l părăsească pe Dike (numai gândul la asta îi provoca senzaţia că deţinea o comoară deja pierdută), şi totuşi voia să plece din apartamentul lui Uju şi să înceapă o viaţă ale cărei hotare să le traseze singură.

Dike îi povestise odată, cu ochii umezi, despre un prieten care mersese în Coney Island şi se întorsese cu o fotografie făcută într-un trenuleţ care aluneca pe şine abrupte, astfel că, în weekendul dinainte de plecare, i-a făcut o surpriză:
- Mergem în Coney Island!

Jane îi spusese ce tren să ia, ce să facă acolo şi cât o va costa. Uju a zis că era o idee bună, dar nu i-a dat niciun ban. Privindu-l pe Dike în tiribombe, ţipând îngrozit şi încântat, un băieţel cu inima deschisă larg către lume, nu i-a mai păsat cât cheltuia. Au mâncat hot-dogi şi şi vată pe băţ şi au băut milkshake-uri.
- De-abia aştept să nu mai trebuiască să merg cu tine la toaleta pentru fete, i-a zis el, iar Ifemelu nu s-a putut opri din râs. Pe drumul spre casă, în tren, era obosit şi somnoros. Vară-mea, asta a fost cea mai mişto dintre zilele cu tine, a zis el, lăsându-şi capul pe umărul ei.

Strălucirea dulce-amăruie a unui limb care se apropia de sfârşit a copleşit-o câteva zile mai târziu când l-a sărutat pe Dike de rămas-bun, o dată, apoi de două şi de trei ori, în timp ce el plângea, un copil atât de neobişnuit cu plânsul, iar ea şi-a înfrânat lacrimile ei în timp ce Uju spunea iar şi iar că Philadelphia nu era prea departe. Şi-a târât trollerul până la metrou şi a mers până la terminalul din 42nd Street, de unde a luat un autobuz până în Philadelphia. A stat la fereastră (cineva lipise gumă de mestecat pe geam) şi a petrecut minute în şir examinând din nou cardul de asigurări sociale şi permisul de conducere care îi aparţineau lui Ngozi Okonkwo. Ngozi Okonkwo era cu cel puţin zece ani mai mare ca ea, avea o faţă îngustă, sprâncene care porneau ca nişte cerculeţe înainte de a se avânta arcuit şi un maxilar în formă de V.
- Nu semăn deloc cu ea, spusese Ifemelu când Uju îi dăduse cardul.
- Cu toţii arătăm la fel pentru albi, răspunsese ea.
- Of!
- Nu glumesc. Verişoara Amarei a sosit anul trecut şi nu are încă actele gata, aşa că lucrează folosindu-se de cartea de identitate a Amarei. Ţi-o aminteşti pe Amara? Verişoara ei are pielea foarte deschisă la culoare şi e subţirică. Nu seamănă nici pe departe una cu cealaltă. Dar nimeni n-a observat. Lucrează ca infirmieră la domiciliu în Virginia. Ai grijă doar să îţi aminteşti mereu noul tău nume. Am o prietenă care a uitat, iar unul dintre colegi o striga şi o tot striga, şi ea nu avea nicio reacţie. Atunci au devenit bănuitori şi au reclamat-o la biroul de imigraţie.


[1] Prescurtarea britanică, respectiv cea americană, de la "matematică" (n.t.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer