Pe calea mea - O autobiografie (1915-1965)

Citiţi prologul acestei cărţi.


Alan Watts s-a născut în Londra, în anul 1915. Devine fascinat de Orient şi începe să publice în Journal of the London Buddhist Lodge înainte de a scrie prima sa carte. Se mută la New York în 1938 şi apoi la Chicago, unde va fi preot anglican timp de şase ani, înainte de a fi exclus din rândurile preoţimii. Se mută apoi la San Francisco, unde va preda la Academy of Asian Studies. Este influenţat în concepţiile sale de D.T. Suzuki şi Christmas Humpreys. Ulterior, îi va cunoaşte pe Joseph Campbell şi pe compozitorul John Cage.

Alan Watts a fost profund ataşat de filosofiile indiene (în special Vedanta şi budismul), precum şi de gândirea taoistă. Scrierile lui vorbesc în special despre budismul zen. Devenit decan al Academy of Asian Studies din San Francisco, ţine regulat conferinţe şi are frecvent emisiuni la radio. În anii următori, face numeroase călătorii în Japonia şi Europa, unde susţine conferinţe la cele mai importante universităţi. Cu această ocazie se întâlneşte cu C.G. Jung. În anii 1970, Alan Watts devine cel mai renumit interpret al gândirii orientale în Occident, atât prin cărţile sale, cât şi prin numeroasele sale emisiuni de radio şi televiziune. Moare în 1973, lăsând în urmă o opera vastă.
În acest volum sclipitor şi savuros, Alan Watts îşi consemnează evoluţia spirituală şi filosofică: de la copilul unor conservatori religioşi până la profesorul spiritual neconvenţional care provoacă occidentalii să sfideze convenţiile şi să gândească singuri. Încă de la începutul vieţii sale intelectuale, Watts se dovedeşte a fi un renegat al filosofiei şi un autodidact care a ajuns la budism prin intermediul învăţăturilor lui Christmas Humphreys şi ale lui D.T. Suzuki. Pe calea mea combină în mod inspirat tipul de filosofie neconvenţională a lui Alan Watts şi relatările - adesea pline de umor - despre diverşi guru, celebrităţi şi experienţe cu droguri psihedelice, precum şi observaţiile profunde ale autorului referitoare la cultura occidentală. Astfel, avem privilegiul de a cunoaşte un personaj captivant, care nu s-a temut niciodată să-şi urmeze calea, devenind un exemplu de libertate spirituală.

"Poate cel mai important interpret apusean al gândirii orientale, pentru lumea modernă." (New York Times)
"Mare parte din secretul vieţii constă în a şti cum să râzi şi, de asemenea, cum să respiri." (Alan Watts, Pe calea mea)


Am fost educat într-o cultură care de peste o mie de ani a fost sufocată de religie şi bolnavă de religie. Luând cel puţin drept pretext zelul religios, ea a născocit Cruciadele, Sfânta Inchiziţie, Revoluţia Puritană, Războiul de Treizeci de Ani, înrobirea şi distrugerea culturală a Indiei, Africii, Chinei, ca şi a populaţiilor aborigene din America de Nord şi de Sud. Desigur, bolile nu sunt întru totul rele. Cea mai bună tămâie de pe faţa pământului - lemnul de agar - este obţinut din partea bolnavă a copacului, iar perlele sunt excrescenţe maladive ale stridiilor. Astfel, există aspecte ezoterice şi subterane ale iudaismului, creştinismului şi islamului care, deşi îndeobşte supuse reprimării, sunt extrem de interesante. Dar în aspectele lor exoterice şi oficiale, acestea sunt o reprimare a tuturor extazelor, în afara indignării şi a violenţei îndreptăţite, ca şi a fastului militar. "Cei ce ridică sabia de sabie vor pieri", dar, pe de altă parte, "Nu am venit să aduc pacea, ci sabia"; prin urmare, "să nu ştie stânga ce face dreapta ta". În mare, mi-e ruşine de această cultură şi m-am străduit din răsputeri să o îmblânzesc cu principii mai paşnice şi mai conviviale, provenite majoritar din filosofia hindusă, budistă şi taoistă.

Spun "în mare", deci nu întru totul, căci viaţa mea a fost o tentativă de a reconcilia ceea ce se presupune a fi contrarii, iar numele meu - "Alan"- înseamnă "armonie" în limba celtă şi "câine de vânătoare" în limba anglo-saxonă. În consecinţă, existenţa mea este şi a fost un paradox sau, mai bine spus, o coincidenţă a contrariilor. Pe de-o parte, sunt un egoist lipsit de ruşine. Îmi place să vorbesc, să conversez, să fiu în centrul atenţiei, şi mă pot felicita pentru că am reuşit să fac aceste lucruri cu brio - scriind cărţi citite de multă lume, apărând la radio şi la televiziune şi vorbind în faţa unor audienţe imense. Pe de altă parte, realizez foarte clar că eul numit Alan Watts este o iluzie, o instituţie socială, o alcătuire de cuvinte şi de simboluri fără cea mai mică realitate substanţială; ea va fi uitată complet după nici 500 de ani (dacă specia noastră va dăinui atâta vreme) şi nu peste multă vreme, organismul meu fizic se va transforma în praf şi cenuşă. Nu îmi fac iluzii că un suflet propriu şi individual, un fel de spectru ori o stafie, îi va supravieţui.

Cu toate acestea, mai ştiu şi că această structură pasageră, acest proces este o funcţie, o acţiune, o karma a tot ceea ce este şi a "celui fără de pereche" în aceeaşi măsură ca soarele, galaxia sau, îndrăznim să spunem, Isus Cristos sau Gautama Buddha. Cum pot spune aşa ceva fără a păcătui, fără să par orgolios, arogant şi snob? Pur şi simplu ştiu, chiar cu smerenie, că sunt Cel Veşnic, deşi oameni de o sfinţenie fără egal, precum Isus, Buddha, Kabir, Sri Ramakrishna, Hakuin şi Sri Ramana Maharishi, au manifestat această cunoaştere mai viguros şi mai autentic. Aş cădea în păcatul falsei modestii dacă nu aş recunoaşte asta, şi totuşi ideea de a-mi asuma rolul de mesia sau de mare guru mă face să mă prăpădesc de râs.

Şi asta pentru că, în acelaşi timp, sunt un hedonist lipsit de regrete. Iubesc fără măsură femeile şi deliciile sexualităţii, bucătăria franţuzească, chinezească şi japoneză, vinurile şi băuturile spirtoase, trabucurile şi pipele, grădinile, pădurile şi oceanele, bijuteriile şi picturile, hainele viu colorate şi cărţile frumos tipărite şi legate. Dacă aş fi extrem de bogat, aş colecţiona incunabule şi ediţii rare, săbii japoneze, giuvaeruri tibetane, miniaturi persane, manuscrise celtice cu anluminuri, picturi şi caligrafii chinezeşti, broderii şi stofe indiene, imagini ale lui Buddha, covoare orientale, coliere Navajo, vase de Limoges smălţuite şi vinuri franţuzeşti foarte vechi. Totuşi, de două sau trei ori în viaţă am fost nevoit să abandonez aproape tot ce aveam şi să o iau de la zero de unul singur, aşa că sunt atras şi de stilul de viaţă al taoistului care, fără a fi legat de obligaţii sociale, hoinăreşte prin munţi, "ascuns de nori, pe nu se ştie unde". Iar când am starea potrivită, îmi place să practic meditaţia budistă de tip zen, dzogchen tibetan, ceea ce înseamnă să stai aşezat în linişte sau să te plimbi cu paşi ritmici, fără a avea capul plin de gânduri şi fără să vorbeşti în gând.
Sau în varianta occidentală:
Privind peste umărul meu, soţia mea a sugerat chiar acum că aceasta este semnificaţia adevărată a doctrinei privitoare la Imaculata Concepţie - a fi epurat de concepte, deci aflat într-o stare de conştiinţă pe care yoghinii o numesc nirvikalpa samadhi - şi, spre surprinderea noastră, am constatat că, dacă lumea ar şti acest lucru, el ar submina şi ar transforma complet Biserica Romano-Catolică.

Căci Biserica este cea mai vorbăreaţă instituţie de pe faţa pământului, iar Biserica Anglicană, în a cărei tradiţie am fost crescut foarte strict, este, desigur, o ramură a Bisericii Catolice - chiar dacă, din punct de vedere politic şi economic, ea s-a separat de Roma. Dar în practica lor religioasă, aceşti creştini împuţinaţi nu fac altceva decât să trăncănească. Ei îi spun lui Dumnezeu ce s-ar cuveni să facă şi ce nu, informându-l asupra unor lucruri pe care El le ştie deja prea bine, precum faptul că sunt nişte păcătoşi mizerabili; apoi se mustră reciproc pentru a se simţi vinovaţi şi pentru a regreta comportamentul lor groaznic, pe care nu au nicio intenţie să îl schimbe. Dacă Dumnezeu ar fi aşa cum presupun cei mai mulţi creştini că este, şi-ar ieşi din fire, plictisit de văicărelile şi linguşirile lor, de solicitările şi admonestările lor repetate, ca să nu mai vorbim despre poemele inepte, puse pe melodii insipide, care îi sunt adresate în calitate de imnuri.

Iată de ce am fost întotdeauna atras de vechiul stil al catolicismului roman, care îţi permitea să te strecori neobservat în biserică şi să asculţi o slujbă absolut ininteligibilă, cu cânturi gregoriene superbe. Acolo totul era muzică, iar Dumnezeu nu se plictisea. Dar vai! Deşi mama mea nu era fanatică, ea aparţinea puriştilor protestanţi şi mă ducea duminica la Christ Church, ca să asist la ceremonia cu iz didactic a Rugăciunii de dimineaţă sau la ceremonia desfăşurată înainte de împărtăşanie, ambele în engleză, în timpul căreia un paroh erudit şi blând, domnul Lightfoot, vorbea despre Biblie. Avea o barbă tunsă foarte grijuliu şi semăna cu Isus, iar odată mi-a dat un exemplar al Noului Testament în greacă. Dar trebuie să spun că mama a fost cea care a provocat adevărata mea cădere în păcat, dăruindu-mi aceleaşi scripturi în chineză. Judecată după standardele literare chineze, traducerea este oribilă, dar acea cărţulie verde a sădit în mine interesul pentru scrierea chinezească şi pentru ceea ce înţelepţii şi poeţii chinezi aveau de spus în legătură cu viaţa. Iar acest interes nu m-a părăsit niciodată.

Când mama nu se simţea bine, vecina noastră, domnişoara Gussy, mă ducea să asist la Euharistia Corală de la biserica Saint Nicholas, ceremonie ce se ţinea la ora 10 şi în cadrul căreia preotul Dawson şi asistentul său, domnul Horner, reuşeau să celebreze ceva care semăna - atât cât era cu putinţă, având în vedere legile Bisericii Anglicane - cu o Liturghie Solemnă. Fără tămâie, dar cu îngenuncheri, cu clopoţele la altar şi cu o minunată modalitate de a recita rugăciunile, modalitate mantrică şi ininteligibilă, în asemenea măsură, încât engleza din perioada elizabetană ar fi putut fi la fel de bine sanscrită.

Desigur, din punctul de vedere al unui copil, serviciile divine - cel puţin acelea săvârşite de majoritatea creştinilor - sunt cât se poate de stranii, mai ales când toată lumea stă perfect aliniată în bănci, făcând ca biserica să arate ca un autobuz enorm, iar muzica orgii înlocuieşte zumzetul motorului. La Christ Church, biserică fondată şi construită de noii îmbogăţiţi ai epocii victoriene, băncile erau de fapt închiriate, purtând numele familiei pe plăcuţe aurii şi dantelate. Existau şi nişte perniţe din pluş, pentru îngenunchere, unele servind drept adăpost pentru păstrarea cărţilor de rugăciuni şi imnuri. În faţa noastră erau băncile familiilor Travers-Hawes şi Balmes, iar pernuţa pentru îngenuncheat a familiei Balmes conţinea una dintre acele Biblii oribile care seamănă cu prelipcarii, având supracoperte din piele care atârnă dincolo de marginea cărţii. Era epoca în care femeile purtau pălării imense, cu pene de struţ, îşi strângeau părul într-un coc precum balega de vacă şi veneau la autobuzul-biserică încorsetate în costume din tweed gros şi cenuşiu, care le acopereau de la gât până la glezne. Odată, mi s-a făcut rău la vederea lor şi a trebuit să fiu scos din biserică.

Coborând pe Old Hill către Christ Church, întâlneai personaje ciudate, precum domnişoara Frieze şi sora ei, cunoscute sub numele Piggyligs şi Doffles - două frumuseţi brune cam ofilite, sub nişte imense pălării negre, străduindu-se să înainteze cu bastoanele lor negre. Mai erau şi domni sclivisiţi afişându-şi ostentativ monoclul sau domni care purtau pălării de paie sau pălării Panama prinse de revere cu sfori negre de mătase. Din pricina tuturor acestor paie, sfori, fire şi ţesături din tweed - şi, în plus, a felului spasmodic de a saluta săltându-şi pălăriile, de a vorbi şi umbla -, ei păreau mai degrabă mecanisme decât oameni. Mai era însă şi fabulosul domn Dunn (care plătea, probabil, facturile bisericii Christ Church), proprietar al unui conac imens şi al unei moşii din imediata vecinătate a bisericii. Era corpolent, prosper şi prietenos, purta joben şi o vestă cu două rânduri de nasturi, cu lanţul de aur al ceasului trecându-i peste abdomen. Împreună cu surorile sale, domnul Dunn organiza fermecătoare petreceri pentru copii - în special de Crăciun, când aduceau un brad de cel puţin şase metri înălţime, punându-l sub o cupolă de sticlă în holul principal al casei lor. Adesea, după liturghie, îmi strecura discret o jumătate de coroană, ca să mă distrez.

Dar nu puteam înţelege cum de asemenea oameni agreabili îmbrăţişau o religie atât de fioroasă şi de plictisitoare. Aşa se întâmpla, de pildă, cu fratele mamei mele, Harry Buchan, şi cu soţia lui, mătuşa Et (Ethel), o adevărată sfântă care nu s-a plâns niciodată de nimic, nu a vorbit pe nimeni de rău, nu a citit vreodată o carte, dar care cultiva o grădină splendidă şi pirograva (scria caligrafic cu un vârf de fier înroşit în foc) inscripţii precum:
Unchiul Harry conducea o instituţie la Bromley, aproape de Chislehurst, spre vest, instituţie cunoscută drept DDP, sau "După-amiază Duminicală Plăcută". Era o organizaţie protestantă interconfesională, iar în după-amiezele de duminică, la ora 15:00, oamenii se adunau acolo pentru a cânta imnuri cu însufleţire, pentru a citi din Biblie şi a asculta câte un discurs susţinut de unchiul Harry sau de vreun invitat. Până şi eu am susţinut acolo un discurs pe tema relaţiei dintre religie şi muzică, împreună cu fiica unchiului meu, Joyce Buchan (care, aşa cum sugera numele ei, era voinică şi voioasă, iar în copilărie mi-a fost cea mai apropiată prietenă), care cânta la pian pentru a-mi ilustra ideile cu ajutorul unei sonate de-ale lui Beethoven. La întâlnirile DDP, oameni expansivi şi mici de statură îţi strângeau călduros mâinile în semn de salut şi toată lumea era bine-venită; o, atât de bine-venită!

Şi totuşi, cu melon şi cu ghete negre, amabil şi generos din cale-afară, unchiul Harry era, de asemenea, directorul executiv al firmei Wood's (pe Queen Victoria Street, în oraş), care vindea şi producea cel mai bun tutun şi cele mai bune trabucuri şi ţigarete din Londra. Iar scumpul unchi Harry, cu toate că era cucernic şi devotat Bibliei, m-a făcut să devin dependent de tutun la vârsta de treisprezece ani, când mi-a dăruit de Crăciun un pachet cu trabucuri mici. Trebuie să ne amintim că pe atunci să fumezi tutun la şcoală era ca şi cum ai fi ars tămâie în cinstea diavolului, fumatul fiind pedepsit cu bătăi nemiloase; iar acum situaţia se repetă în cazul marijuanei, care, deşi mai puţin dăunătoare organismului decât tutunul, atrage pedepse şi mai drastice. Dar tutungeria unchiului Harry era un loc cald, lambrisat cu lemn şi aromat, de unde venerabilele şi respectabilele companii Goldsmiths, Saddlers, Merchant Tailors şi Vintners cumpărau tutun pentru excelentele lor dineuri: ţigarete Eton, făcute din soiul Yenidje din Asia Mică, trabucuri groase răsucite manual, trabucuri Villa y Villar, de pe dealurile cubaneze. Pe tejghea existau, de asemenea, vase de lut imense pline cu diferite soiuri de tutun de pipă, din care îmi puteam prepara un amestec după gustul meu, la sfatul unchiului Harry sau al vânzătorilor lui, a căror amabilitate era impecabilă. Echivalentul american ar fi camera din lemn de cedru a companiei Dunhill, la New York, unde există cutii pentru trabucuri care poartă numele Ducelui de Windsor, al fraţilor Marx, al lui Winston Churchill şi al altor celebrităţi.

Obişnuiam să-l vizităm pe unchiul Harry duminică seara, pentru a lua ceaiul şi o gustare copioasă, constând din specialităţi precum o foarte apetisantă pâine scoţiană numită bannock, asemănătoare acelui panettone italienesc, friptură de vită şi budincă de rinichi sub o crustă de seu, biscuiţi cu unt şi gem, un amestec îngrozitor din varză şi conopidă fiartă şi tartă de melasă, care se face punând sirop într-un aluat de plăcintă pus la cuptor. Dar unchiul Harry credea că seara divertismentul cel mai potrivit e ca toată lumea să se adune în jurul pianului şi să cânte imnuri. Iar asta aduce în discuţie un subiect important, căci viaţa mea de copil şi de adolescent a fost bântuită de imnuri, care erau precum muzica de fundal într-un film. M-am gândit să alcătuiesc o carte intitulată Imnuri Obsedante şi Oribile, legată în pânză albastră, decorată cu desene reprezentând menouri de ferestre gotice şi litere în vechiul stil englezesc şi conţinând parodii (atât ca versuri, cât şi ca muzică) ale acestor cântecele bisericeşti ridicol de infantile. Ele nu sunt ca mantrele hinduse ori budiste, murmurate pur şi simplu pentru a le contempla sunetul; nu sunt nici măcar asemenea unor "aleluia" din cântul gregorian. Ele sunt nişte rime infantile, dar lamentabile, bombastice, moralizatoare şi lacrimogene, chiar dacă la King's College din Cambridge şi la Capela Regală din Londra corurile le pot cânta cu voci îngereşti.

Şi totuşi, atitudinea mea faţă de aceste imnuri este straniu de ambivalentă, căci ecourile lor încă îmi răsună în minte. Câteva dintre ele sunt cu adevărat superbe din punct de vedere muzical: Veni creator, Coelitesplaudant, Veni Emmanuel şi cele compuse de Bach şi Händel. Dar altele îmi bântuie mintea, aşa cum limba este atrasă de gaura dintr-un dinte. Ele îmi amintesc de imensitatea întunecată şi pustie a Catedralei Canterbury atunci când întram cu toţii într-o capelă mică din transeptul sudic, pentru a asista la cântările de seară; acolo, un pitic acţiona pompa orgii şi micul nostru capelan cu cap mare, "Titch" Mayne, ţinea slujba, iar noi cântam următoarele versuri pe o melodie solemnă şi triumfătoare:
Iar acele melodii au denumiri sonore şi exotice, precum England's Lane, Kilmarnock şi Saffron Waldan, Splendor Paternae şi Woodbird, Regent Square şi Saint Osyth, Monks'Gate şi Down Ampney - nume care duc cu gândul la biserici foarte vechi, construite în stil romanic, în sate mici şi misterioase ascunse de fagi foarte bătrâni, la fantomele unor călugări benedictini care cântă vecernia la căderea nopţii, în semn de adorare a luminii veşnice, sau la ceremonii victoriene pline de fast, desfăşurate în atmosfera tainică şi stătută a Westminster Abbey.

Nu cântam imnuri doar la biserică şi duminică seara, la unchiul Harry: tata mi le cânta drept cântece de leagăn; le cântam dimineaţa şi seara, la şcoală. Îmi amintesc un mic dejun luat în casa unor misionari baptişti proaspăt reveniţi din China: în timp ce micul dejun se răcea, toată lumea cânta un imn, apoi fiecare citea câte un pasaj din Scriptură, pe urmă îngenuncheau pentru a spune rugăciuni interminabile. La vremea respectivă nu aveam obiecţii serioase. Eram impresionat, îngrozit, consolat şi interesat de această religie stranie, fiind totodată fascinat de poveştile magice şi aventuroase din Biblie, un volum pe care am fost învăţat să-l consider un fel de talisman sacru împotriva răului şi a nenorocirilor, tot aşa cum mulţi catolici consideră Sfânta Împărtăşanie.

Mama şi tatăl meu aveau bunul-gust de a aparţine de Biserica Anglicană, ca şi unchiul Harry; dar el cocheta cu oameni precum presbiterienii, metodiştii şi baptiştii, care aveau straniul obicei de a-l slăvi pe Dumnezeu în clădiri care semănau cu nişte combinaţii obscene între biserici şi fabrici - întru totul lipsite de culoare, cu excepţia geamurilor vopsite într-un galben absolut îngrozitor, care ar fi trebuit să sugereze, cu totul fals, desigur, lumina soarelui într-o zi înnorată. Dar Biserica Anglicană, fiind religia tradiţională a ţării, este condusă de Rege sau de Regină, împrumutând astfel de la shekinah sau de la strălucirea majestăţii lor, o anume splendoare plină de demnitate. A aparţine de Biserica Anglicană înseamnă fără doar şi poate a te simţi legat de Casa Regală şi de o ierarhie care în cele din urmă ajunge până la Dumnezeu într-o manieră clară şi ordonată. Şi japonezii au parte de o experienţă similară prin religia shintoistă, al cărei stil aminteşte în mod straniu de ritualul anglican; însă majoritatea americanilor de azi nu ştiu nimic despre ea, fiind, aşadar, lipsiţi de curaj public şi de esprit de corps. Asta poate fi un lucru bun sau nu, iar eu nu fac decât să-l constat.

Stilul Bisericii Anglicane este heraldic. Priviţi Westminster Abbey sau Capela Sf. George de la Windsor, cu elegantele sale bolţi în evantai şi cu etalarea mândră a stindardelor, şi vă amintiţi imediat formulele heraldice normande-franceze-engleze - "trei lei passant regardant gules pe un câmp or" -, iar asta te duce cu gândul la Regele Arthur şi la căutarea Sfântului Graal. Pentru mine, altarul central al acestei religii este corona Catedralei de la Canterbury, o structură circulară înaltă, la extremitatea estică a edificiului, unde se află austerul tron de piatră al Sfântului Augustin, cel care a adus credinţa catolică în Anglia în anul 595. De jur împrejurul coronei există vitralii înalte şi înguste, cu precădere albastre - pe măsura celor de la Chartres -, care, reflectându-şi culorile în piatra de un cenuşiu-palid, dau întregului edificiu o atmosferă luminoasă şi elevată, o transparenţă ca de giuvaier şi o pace fără egal. Tocmai în această incintă a altarului, l-am auzit odată pe Sir Adrian Boult dirijând în Vinerea Mare muzica din Parsifal, şi chiar dacă nu sunt un mare admirator al lui Wagner, măiestria dirijorului era atât de mare, încât părea că acolo se afla însuşi Graalul. Dar ceea ce mă amuză în secret este că simbolul originar al lui Buddha era un tron gol, simbol al prinţului care abandonează regalitatea şi renunţă la căutarea puterii.

Am văzut pe cineva ocupând acest tron odată, la vârsta de treisprezece ani, când am dus trena lungă şi roşie a Graţiei Sale Cosmo Gordon Lang la ceremonia sa de întronizare ca Arhiepiscop de Canterbury, în mijlocul unei imense adunări de episcopi, preoţi, profesori şi demnitari ai guvernului. În mod ironic, tocmai acest episcop l-a alungat pe Edward al VIII-lea de pe tronul Angliei, dintr-un motiv cu totul greşit: deoarece Edward a preferat să se însoare cu o femeie divorţată. Cu tot fastul şi formalismul ei, politica britanică nu este decât un joc de scaune muzicale. Americanii îl joacă şi ei, dar fără muzică.

Aşadar, eram oarecum încântat atât de splendoarea şi demnitatea acestei religii regale, de dangătul victorian al ceasului Big Ben de la Westminster, de clopotele triumfătoare ce răsunau din înaltul turlelor Catedralei Canterbury, de muzica maiestuoasă şi fastuos didactică a imnului Singura temelie a Bisericii şi de grandoarea resimţită cântând psalmul Am ridicat ochii mei spre dealuri, cât şi de frumosul cânt anglican care îl însoţeşte de obicei - deşi nu pot transmite cu adevărat despre ce este vorba, căci destul de puţini cititori de cărţi pot citi notele muzicale.


Editura Herald şi Teatrul Excelsior au plăcerea de a vă invita la o seară de redescoperire interioară şi experimentare a momentului prezent, marţi, 12 februarie 2019, ora 18:30 la evenimentul Viata si învăţăturile lui Alan Watts - repere în călătoria omului către sine care va avea loc la Teatrul Excelsior (Sala Studio) din Bucureşti (Strada Academiei 28).

Cum putem trăi cu adevărat clipa prezentă?
Ce ne împiedică să aflăm cine suntem cu adevărat?
Putem oare să ne eliberăm de obiceiul de a trăi în trecut sau de ne planifica viitorul?
Cum să ne trăim viaţa de zi cu zi în armonie cu noi înşine şi cu ceilalţi?
Cum ne găsim calea în viată?

Iată câteva întrebări despre noi şi despre viaţa noastră, la care Alan Watts ne-a propus să reflectăm. El a provocat gândirea contemporană occidentală explicând cu un limbaj viu complexitatea înţelepciunii orientale, fiind un exemplu de libertate spirituală. Fost preot, autor, poet, mistic, profesor, gânditor radical şi aspru critic al societăţii, filosoful britanic a înţeles conceptul de retragere din toată drama pe care o creăm în viaţă şi a văzut umorul cosmic al tuturor lucrurilor, percepând experienţa umană ca pe un joc pe scena vieţii.

Seara va fi animată de proiecţia unui scurtmetraj inspirat din înregistrările prelegerilor ţinute de Alan Watts, o dezbatere despre relevanţa operei acestui autor alături de Nona Rapotan (editor coordonator Bookhub) şi Luisa Neag (Senior Editor Herald), precum şi o serie de discursuri şi interpretări realizate de invitaţii speciali:
Evenimentul va fi moderat de Sorin Lucaci (PR Editura Herald).

Prolific autor şi vorbitor, Watts a scris peste 25 de cărţi şi articole cu subiecte importante pentru religiile din est şi din vest, nouă dintre aceste titluri făcând parte din colecţia "Seria de autor: Alan Watts", la Editura Herald.

Volumul "Calea Zen" este un studiu introductiv în budismul zen, domeniu pe care Alan Watts l-a explicat cu o splendidă claritate. În "Oare materia este totul? Eseuri despre raportul omului cu lumea materială" el a aruncat o privire de ansamblu asupra temei, extraordinar de actuale, a raportului omului cu lumea materială. În volumul autobiografic "Pe calea mea" vorbeşte despre evoluţia sa spirituală şi povesteşte despre întâlnirile cu diverşi guru, făcând observaţii referitoare la cultura occidentala. În "Înţelepciunea nesiguranţei" ne arată că, pentru a ne bucura de o viaţă împlinită, trebuie să trăim din plin în clipa prezentă. Watts ne-a propus un alt mod de a vedea viaţa, aşa cum este ea, nu cum a fost sau cum am vrea să fie, în cartea "Devino ceea ce eşti". A reexaminat locul pe care îl ocupă umanitatea în ansamblul naturii şi relaţia dintre spirit şi trup în lumina daoismului chinez în cartea "Viata ca extaz" ,

El a dat posibilitatea oamenilor de orice credinţă să se bucure de o relaţie mai adâncă si mai plină de sens cu spiritualul în volumul "Duh si contemplaţie" şi ne ajută să ne conştientizăm ego-ul şi anxietăţile în "Cartea despre acel tabu care te împiedică să afli cine eşti".

A împărtăşit un jurnal captivant ce porneşte de la experimente personale şi ajunge până la meditaţii profunde cu privire la nesfârşitele dileme referitoare la natura existenţei şi la simţirea sacrului în "Cosmologia voioasă - Incursiuni în chimia conştiinţei".

Iată câteva idei esenţiale pe care le-a popularizat Alan Watts, opera sa fiind o strălucitoare călăuză pentru cei care au inima şi mintea deschise, o călăuză care ne ajută să trăim cu adevărat în prezent, să înţelegem realitatea, să stăpânim arta cunoaşterii de sine şi să devenim ceea ce suntem. Am fost întotdeauna fascinat de legea efortului inversat. Uneori o mai numesc şi "legea pe dos". Atunci când încerci să te menţii la suprafaţa apei, te scufunzi: în schimb, atunci când încerci să te scufunzi, pluteşti, iar când îţi ţii respiraţia, ţi-o pierzi - ceea ce îmi aduce aminte de o veche şi uitată cugetare: "Cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde" (Alan Watts, Înţelepciunea nesiguranţei)

Arată-ne că îndrăgeşti opera lui Alan Watts! Te provocăm să ai la tine o carte a autorului pentru a-ţi asigura accesul în sală, indiferent de locul de unde este achiziţionată (librărie, site-ul editurii sau standul special amenajat la intrarea din cadrul evenimentului). Toţi participanţii vor primi câte un voucher de reduceri la cursurile organizate de Fundaţia Calea Victoriei.


Parteneri media: Radio România Cultural, Bucureşti FM, Smart FM, Canal 33, 6 TV, România Liberă, Casa mea, Bookhub, Fundaţia Calea Victoriei, Academia Bărbaţilor, 4arte, Bookuria, Agenţia de carte, Bookaholic, BookNation, Serial Readers, Raftul cu idei, România Pozitivă, Filme-Cărţi, Gratuitor, IQool, Literatura pe tocuri, LiterNet, Citeşte-mă, PRwave, Cinemagia, Cărti, Cafea şi Tutun, Calea către Carte, ZMEU Bucureşti, Recenzii-Cărţi, Înţelepciunea lui Alan Watts.