Prolog la Pe calea mea

Citiţi un fragment din această carte.


Deoarece eu sunt, de asemenea, un tu, aceasta va fi genul de carte pe care mi-ar plăcea să o scrii pentru mine. Ea nu va avea o desfăşurare liniară, căci nu sunt de acord cu iluzia consfinţită de cronologie şi istorie potrivit căreia evenimentele vin unul după altul, pe o stradă cu sens unic, în succesiune. Noi le percepem astfel deoarece aşa am hotărât să scriem şi să vorbim şi, prin urmare, dacă trebuie să comunic cu tine în cuvinte, trebuie să-ţi scriu "un rând", iar tu trebuie să urmăreşti şirul de litere. Dar, desigur, lumea nu se desfăşoară liniar; ea există în multe dimensiuni. În consecinţă, prefer cărţile pe care le pot deschide şi citi începând de oriunde - cărţi asemenea unei grădini prin care pot hoinări, nu asemenea unui tunel, unui labirint sau a unei autostrăzi unde trebuie să intru prin Punctul A şi să ies prin Punctul Z. Cartea aceasta nu va fi atât istoria, cât taina vieţii mele şi o scriu nu pentru a te lămuri sau pentru a mă justifica, ci pentru a ne distra împreună.

Următoarea problemă poate părea metafizică, dar, în măsura în care este metafizică, ea este şi cât se poate de pragmatică. Am realizat că trecutul şi viitorul sunt adevărate iluzii şi că ele nu există decât în momentul prezent, care este ceea ce există şi tot ceea ce există. Dintr-un punct de vedere, prezentul este mai scurt decât o microsecundă. Din alt punct de vedere, el cuprinde întreaga eternitate. Dar nu există alt loc sau alt moment în care să fim. Istoria determină ceea ce suntem doar în măsura în care insistăm, acum, că ea face aşa ceva. Tot astfel, visul - sau coşmarul - viitorului grandios este o fantezie din prezent care ne distrage atât de la realitate, cât şi de la eternitate. Căci fiecare fiinţă simţitoare este Dumnezeu - atotputernic, omniscient, infinit şi etern -, pretinzând cu o extremă sinceritate şi foarte hotărât că este altfel, că este o simplă creatură supusă greşelii, suferinţei, morţii, ispitei, iadului şi celei mai cumplite tragedii. Unul dintre cei mai inteligenţi, agreabili şi erudiţi oameni pe care-i cunosc nutreşte convingerea că viaţa unui om nobil nu este decât curaj în faţa dezastrului şi anihilării inevitabile. Dar nu voi polemiza cu el, tot aşa cum nu aş polemiza cu un peşte pentru că trăieşte în mare. Este jocul, stilul şi rolul său; şi îl joacă foarte bine.

Prin urmare, când voi depăna nepovestea vieţii mele, voi începe întotdeauna din prezent, Fons et Origo, Izvor şi Origine ale tuturor întâmplărilor, moment din care trecutul vine din urmă şi dispare precum siajul unei nave. Am spus-o de multe ori înainte, iar una dintre problemele unui autor bine documentat este acuzaţia că se repetă, acuzaţie venită din partea unor critici care nu par să înţeleagă că repetiţia este esenţa muzicii, precum, de exemplu, în partea de andante a Simfoniei a VII-a de Beethoven sau în Bolero-ul lui Ravel. Fiecare dintre cele douăzeci de cărţi pe care le-am publicat ajunge la aceeaşi destinaţie dintr-un alt punct de plecare, aşa cum spiţele unei roţi converg către butuc din diferitele puncte ale circumferinţei. Pornind de la dogmatica creştină, de la mitologia hindusă, de la psihologia budistă, de la practica zen, de la psihanaliză, de la behaviorism sau de la pozitivismul logic, am încercat să demonstrez că, oricât de anevoios le-ar fi demersul, toate ţintesc către un singur centru. Iată modul meu de a înţelege viaţa în termenii filosofiei, psihologiei şi religiei.

Dar - şi până acum nu sunt sigur dacă asta este doar rezultatul firesc al faptului că am îmbătrânit sau dacă am devenit mai înţelept - atât de multe scrieri dedicate filosofiei, psihologiei şi religiei mi se par acum lipsite de sens, fără a ajunge nici măcar la farmecul specific nonsensului deliberat; iar acest lucru este adevărat chiar, sau mai ales, în legătură cu tiradele pe care logicienii şi empiriştii pozitivişti le lansează împotriva poeţilor şi metafizicienilor. Asta nu înseamnă că eu - în calitatea mea de filosof excentric şi neacademic - sunt dezamăgit şi demoralizat de propria mea meserie, căci am fost dintotdeauna un intelectual critic al vieţii intelectuale. Vreau să spun că o foarte mare parte a filosofiei, teologiei şi chiar a psihologiei este o discuţie în care se vehiculează cuvinte şi concepte fără legătură cu experienţa; nu chiar nişte cuvinte goale, ci polemici inteligente şi erudite în legătură cu probleme care nu sunt recunoscute drept creaţii gramaticale şi formule ale limbii, precum distincţia arbitrară dintre substantive şi verbe, regula potrivit căreia acţiunile exprimate de verbe trebuie să aibă substantivele ca agenţi, precum şi diferenţierile lipsite de orice realitate dintre substanţă şi formă, lucruri şi evenimente. Nu se recunoaşte decât într-o foarte mică măsură diferenţa enormă dintre lumea aşa cum este ea descrisă şi lumea aşa cum este simţită; nu se recunoaşte aproape deloc că, în universul fizic, ceea ce descriem ca lucruri separate sunt de acelaşi ordin cu ariile, perspectivele, aspectele, selecţiile şi caracteristicile - nefiind data, ci capta, mai degrabă sesizate decât date.

Deşi uneori pare un sistem de idei, opera mea este de fapt o tentativă de a descrie experienţa mistică - nu descrierea unor anumite viziuni şi a unor fiinţe supranaturale, ci a realităţii, aşa cum este ea văzută şi simţită direct, când cuvintele şi îngrijorările tac. În această privinţă, mi-am asumat aceeaşi misiune imposibilă ca poetul: să spun ceea ce nu poate fi spus. Şi, într-adevăr, mare parte din opera mea este poezie exprimată ca proză (cu marginile ajustate), pentru ca oamenii să o citească. Aşa cum poeţii preţuiesc sunetul cuvintelor mai mult decât semnificaţiile lor şi imaginile mai mult decât argumentele, încerc să-i fac pe oamenii captivaţi de gândirea discursivă să fie conştienţi de vibraţiile concrete ale vieţii ca şi cum ar asculta muzică.

Prin urmare, prefer să mă apropii de acest butuc al roţii dintr-un punct de pe circumferinţă care nu este propriu-zis filosofic, teologic sau psihologic, ci pur şi simplu viaţa mea cotidiană. De regulă, misiunea de a scrie o autobiografie stânjeneşte autorul într-o asemenea măsură, încât el trebuie să se laude ori să mărturisească. Oamenii de acţiune, cei înclinaţi spre aventură, tind să se laude. Oamenii pioşi, cu înclinaţii intelectuale, tind să mărturisească - drept dovadă, Confesiunile Sf. Augustin şi ale lui Rousseau sau volumul Apologia Pro Vita Sua al Cardinalului Newman. Nu mă pot lăuda cu vreo faptă eroică în război sau cu vreo aventură precum cele povestite de exploratori, şi mai mult ca sigur nu voi face o apologie sau o confesiune publică. Având o experienţă considerabilă ca preot-duhovnic, consilier şi psihoterapeut amator, am ajuns să constat că "păcatele" mele sunt la fel de normale şi de plictisitoare ca ale oricărui altuia - ceea ce nu înseamnă că nu am avut parte de experienţe minunate, pe care oamenii înţepaţi le-ar considera imorale. Dar ideea este că, dincolo de laudă, pe de-o parte, şi dincolo de confesiune sau scuză, pe de alta, consider că viaţa mea este extrem de interesantă. Dacă nu ar fi aşa, probabil că m-aş sinucide, căci, după cum sugera fără menajamente Camus, singura problemă filosofică serioasă este dacă e sau nu cazul să recurgem la sinucidere. (În cele din urmă, desigur, el se înşală, deoarece întrebarea nu este a fi sau a nu fi, căci aceste două stări se manifestă reciproc. Cum ai putea să ştii că eşti viu/vie, dacă n-ai fi fost mort/moartă la un moment dat?)

Am ajuns cumva într-un punct în care văd prin idei, credinţe şi simboluri. Ele sunt expresii fireşti ale vieţii, dar nu cuprind sau explică viaţa, aşa după cum se pretinde adesea. Astfel, sunt fascinat de aproape toate religiile, atât timp cât adepţii lor nu încearcă să mă convertească, aşa cum sunt fascinat de tot felul de flori, păsări şi insecte sau de diferite modalităţi de a te îmbrăca sau de a găti. Şi, aşa cum nu-mi place bucătăria obişnuită din Marea Britanie, din America, din Mexic sau din Germania, nu mă pot imagina ca Martor al lui Iehova, ca baptist fundamentalist, ca preot iezuit (oricât i-aş respecta pe unii dintre aceşti domni) sau drept călugăr budist Theravada. Fiecăruia ce-i place. Dar de ce să ne certăm în legătură cu asta? Căci nu este chiar atât de important. Crezi că Dumnezeu se ia pe sine în serios? Cunosc un maestru zen, Joshu Sasaki, care a lăsat să se înţeleagă că cea mai bună formă de meditaţie este să stai în picioare, punându-ţi mâinile în şolduri, şi să râzi în hohote timp de zece minute, în fiecare dimineaţă. Am auzit de un fel de şaman sofisticat care obişnuia să vindece vacile de tricofiţie doar arătând spre cicatrici şi râzând. Oamenii cu adevărat religioşi glumesc întotdeauna pe seama propriei religii; credinţa lor este atât de puternică, încât şi-o pot permite. Mare parte din secretul vieţii constă în a şti cum să râzi şi, de asemenea, cum să respiri. O carenţă a şcolilor noastre este faptul că la orele de "educaţie fizică" se predau numai versiuni mecanice şi atletice ale jocului corporal .

Educaţia fizică este disciplina fundamentală a vieţii, dar ea este practic dispreţuită, neglijată şi predată din perspectivă intelectuală, deoarece adevăratul scop al şcolilor noastre este de a inocula şiretenia şi socoteala ce vor aduce bani nu atât elevilor, cât celor ce îi vor angaja şi guverna şi care, la rândul lor (deoarece au fost educaţi în acelaşi sistem), nu ştiu cum să transforme banii în bucurie de ordin fizic. Ei nu au fost învăţaţi niciodată cum să cultive plante şi cum să crească animale pentru a-şi asigura hrana, să gătească, să croiască haine şi să construiască o casă, cum să danseze şi să respire, cum să facă yoga pentru a-şi găsi adevăratul centru sau cum să facă dragoste. Când vine vorba despre rafinamentul concret, cercurile conducătoare sunt alcătuite din barbari. Gândiţi-vă numai la vestimentaţia şi aspectul de masculinitate ponosită şi fără gust ale domnilor Nixon, Heath, Kosîghin, Pompidou şi (vai!) ale împăratului Japoniei, care imită absurditatea ţinutei oficiale din perioada edwardiană sau costumele business. Când cei bogaţi şi puternici afişează o falsă modestie, temându-se de culoare şi de strălucire, un întreg stil de viaţă suferă - nu mai există exemplu de urmat, în afară de modelul mediocrităţii cultivate. Prin urmare, stilul rafinat şi extravaganţa sunt permise doar în teatru şi - fiind excluse din toate domeniile serioase, precum religia, administraţia şi comerţul - devin semne ale frivolităţii, cu rezultatul dezastruos că seriozitatea (sau, mai degrabă, sinceritatea) trebuie să fie întotdeauna asociată cu un aspect mohorât.

Înainte de a se mărita, mama mea a fost profesoară de educaţie fizică şi de economie la o şcoală pentru fiicele misionarilor plecaţi în India, Africa, China şi Japonia, sub straniul impuls că Dumnezeu i-a chemat să-i înveţe religia pe "aborigeni". Se pricepea puţin la gătit, era expertă într-ale grădinăritului şi o vrăjitoare a broderiilor. Ei trebuie să-i mulţumesc pentru că m-a făcut să apreciez culorile, florile, desenele sofisticate şi fascinante, obiectele de artă orientală pe care acei misionari i le-au dăruit în semn de preţuire pentru grija arătată faţă de fiicele lor - şi toate astea, în ciuda abjectului protestantism fundamentalist pe care îl moştenise de la părinţii ei, dar în care nu credea din tot sufletul. Ea trăia într-o lume magică, aflată dincolo de această religie - o lume populată nu de profeţii dominatori şi de îngerii sentimentali zugrăviţi pe vitraliile bisericii din Chislehurst, ci de plante precum sângele-voinicului şi fasole-stacojie, de tufe de trandafiri, mere crocante, sturzi pătaţi, mierle, piţigoi albaştri şi mici măcălendri foarte vioi. O lume populată de ferigi, de mure, de pâlcurile fermecate de fagi din South Downs, de iazurile artificiale şi de fântânile cu apă rece din Sussex, de câmpurile cu hamei, de cuptoarele în care se usca hameiul de pe întinderea uriaşei şi minunatei grădini din Kent.

Această lume nu era cea a religiei care folosea biblii cu coperţi negre - religie care, conform propriilor mele prejudecăţi, a devenit un blestem şi o ameninţare pentru civilizaţia anglo-saxonă protestantă (ca şi pentru cea irlandeză catolică jansenistă). Ritmurile erotice, complexe, riscante, diafane, extatice şi terifiante ale naturii nu au fost ţesute de Dumnezeu Tatăl din Biblie, tot aşa cum muzica lui Ali Akbar Khan nu a fost compusă de Elgar, iar poezia lui Dylan Thomas nu a fost scrisă de Edgar Guest. Lumea mamei mele, pe care ea nu a avut curajul să o plaseze deasupra lumii lui Dumnezeu tatăl ei (care chiar arăta ca Dumnezeu: avea barbă etc.), părea să fie ţesută de Kwanyin cel cu o mie de braţe, Bodhisattva al compasiunii, care încearcă etern să le arate fiinţelor simţitoare că "energia este veşnică desfătare".

Sunt sigur că, cel puţin până la pubertate, am fost foarte dependent de mama mea. Nu-mi pot aminti nimic care să semene, oricât de puţin, cu complexul lui Oedip. Dimpotrivă, eram dezamăgit de faptul că mama nu mi se părea la fel de drăguţă ca alte femei şi nu suportam expresia pe care o avea când se trezea dimineaţa. Dar, cel puţin cât am fost mic, m-a înţeles şi a crezut întotdeauna în mine - sau poate în ideea pe care o avea despre mine -, fiindcă atunci când făceam boroboaţe, spunea că asemenea fapte nu îmi stau în fire. De asemenea, mama îmi dădea impresia că Dumnezeu plănuia ca eu să săvârşesc o lucrare importantă în lume şi probabil că îmi amintesc la fel de bine această subtilă fortificare a orgoliului meu, care m-a alinat în faţa bolilor şi a pericolelor specifice copilăriei. Părea că mamei îi displăcea cumva propriul corp, probabil pentru că fusese atât de bolnavă imediat după ce se măritase, iar când vorbea despre oameni foarte bolnavi, înghiţea cuvântul "bolnav" ca şi cum ar fi fost o bucată de grăsime mare şi oribilă şi se încrunta foarte tare. Deoarece eram singur la părinţi (ea suferise două avorturi spontane şi născuse un băieţel care a trăit doar două săptămâni), cred că m-am molipsit de neliniştea pe care o nutrea în legătură cu supravieţuirea mea şi am devenit, într-un fel, laş în plan fizic.

Însă ea compensa prin personalitatea ei ceea ce mi se părea că îi lipseşte ca frumuseţe, iar tatăl meu a adorat-o întotdeauna. Se ţineau de mână pe sub masă, în timp ce mâncam, iar el o îmbrăţişa cu multă afecţiune. Deşi nu a cântat niciodată şi nu se putea menţine într-un anumit registru, vocea mamei era melodioasă şi vioaie şi avea autoritate fără să fie nevoită să forţeze nota. Cu blândul cinism pe care l-am dobândit acum în legătură cu natura umană, pot spune, oarecum amuzat, că ochii îi erau la fel de oneşti precum conştiinţa şi că, deşi va fi fost, poate, pudibondă cu privire la chestiunile trupeşti, nu a fost niciodată maliţioasă, abjectă, lacomă, îngâmfată sau duplicitară. Nu mi-am putut imagina niciodată ce păcate mărturisea la biserică în clipa când rostea, împreună cu ceilalţi: "Dar tu, Doamne, miluieşte-te de noi, cei din urmă păcătoşi". Acest "noi" trebuie să fi însemnat "eu". Singurul lucru neplăcut pe care l-am constatat la ea a fost enervantul obicei (mai ales pentru un englez) de a te iscodi pentru a descoperi ce simţi cu adevărat când încercai să te arăţi impasibil. Odată, când am certat-o cu asprime în legătură cu asta, mi-a spus: "Cred că mă duc să plâng puţin".

Deşi părinţii mei au trecut prin două războaie teribile şi prin Marea Criză, care i-a afectat grav, nu-mi pot imagina părinţi cu o viaţă conjugală mai armonioasă şi mai virtuoasă - fără să fie totuşi ostentativă. Am impresia însă că nu le-am oferit tocmai ce îşi doreau. Nu ştiu ce era acel lucru şi poate că nici ei nu ştiau. Însă am fost un copil ciudat. Eram un exaltat care credea în zâne şi în magie când toţi ceilalţi copii le considerau deja simple baliverne. Preferam să observ păsările, în loc să joc cricket. Am adoptat o religie stranie, neenglezească, şi am plecat de capul meu într-o ţară îndepărtată. Spuneau că am "imaginaţie" - un lucru bun, dar primejdios -, iar vecinii o numeau pe doamna Watts "mama lui Alan Watts". Le depănam nesfârşite poveşti pline de fantezie şi suspans tuturor celor dispuşi să asculte. În loc să învăţ tenis, oficiam ceremonii funerare pentru păsările, liliecii şi iepurii morţi. În locul "cărţilor cuminţi" de Scott, Thackeray şi Dickens, citeam despre Egiptul antic, despre torturile chinezeşti şi despre lampa lui Aladin. Habar n-am cum am ajuns să fiu atât de ciudat, dar nu am regretat niciun moment că am apărut pe pământ, amnezic, ca fiu al lui Laurence Wilson Watts şi Emily Mary Buchan, la Rowan Tree Cottage, pe Holbrook Lane, în satul Chislehurst, comitatul Kent, Anglia, la sud de Greenwich, în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1915, la şase şi douăzeci de minute, cu Soarele în Capricorn, în conjuncţie cu Marte şi Mercur şi în trigon cu Luna în Fecioară, cu ascendentul în Săgetător, şi fiind sub bombardament, în toiul Primului Război Mondial.