Pe drumul regal al Levantului

Nu am fost ceea ce se numea, la vremea aceea, "monarhist". Poate mai puțin prin perspectivă istorică, cât prin percepția personală, poate eronată, asupra poporului post(?)-comunist, cu mentalitățile egalitariste, incultura și lipsa de respect față de orice rigoare și valoare autentică. Regalitatea ca formă de reprezentare? Consider că, după marile domnii ale Regelui Carol I și a Reginei Maria, binefăcătoare națiunii, urmașii lor au cam confirmat spusa lui Maiorescu, de la 1866^[i]. Chiar dacă nu Carol II a fost, propriu-zis, de vină pentru rapturile teritoriale din dramaticul an 1940, maniera lui autoritar-golănească a distrus multe repere morale; iar de acolo... Cât despre domnia Regelui Mihai - eu, personal, cred că nu a avut nici timp, nici har, nici noroc. Cu toate astea, revenirea lui în mijlocul vieții politice după 1990 ar fi putut fi, eventual, un ferment de moralitate - cel puțin așa credeam la momentul acela de euforie națională. Atunci nu prevedeam penibilele grupuscule recuperator-țărăniste (așa cum s-au manifestat ele în perioada 1997-2000) și alunecarea regretabilă a Casei Regale spre "dudism". M-a mirat că Majestatea Sa nu s-a întors în țară imediat după împușcarea lui Ceaușescu; și nici tentativa aceea de sosire (deja tardivă), din februarie '90, sfârșită cu grosolana și stupida expulzare iliesciano-romanistă nu i-a sporit prestigiul ce tindea spre reconsiderare (să încerci un fel de blat aerian, cu nume fictive... nu se cade, când ești Rege).

Chiar și așa (nu apăruse public documentul înțelegerii dezonorante cu Petru Groza^[ii]), m-a câștigat ideea Sânzianei Pop: dacă tot ajungeam pe plaiuri helvete, de ce n-aș încerca un interviu cu Regele, la Versoix? Dacă intenția se concretiza, materialul jurnalistic rezultat urma să devină coverstory-ul primului număr al revistei AS. (Vă rog, nu comparați cu ceea ce reprezintă revista azi; ambițiile declarate erau cu totul altele, și a trebuit să aștept până să mă conving). M-am mișcat repede: am luat legătura cu d-na Mezincescu (reprezentanta Casei Regale la București) care, după consultări, mi-a dat și acordul și numărul de telefon de la Versoix, de unde urma să primesc detaliile audienței acceptate. Prin bunăvoința ospitalieră a Grațielei Dumitrescu Crișan (o prietenă stabilită la Montreux), am putut să îmi prelungesc șederea, după terminarea Festivalului de film de la Locarno. De acolo, am sunat, conform înțelegerii, pentru prima oară la Versoix: o voce amabilă (probabil a secretarei) mi-a fixat data de 15 august pentru întrevederea solicitată, promițând că va reveni cu amănunte. Nu a mai revenit. Ce era să fac? Am aplicat principiul democratic, potrivit căruia este permis orice nu e interzis și am pornit la drum. Ajung în micuța și cocheta localitate de lângă Geneva, sun din nou și... îmi răspunde robotul. La fel de amabil, dumnealui mă înștiințează că toată Casa Regală era închisă, până la 1 septembrie. Aoleu! Chiar așa?! Cum să mă întorc dezamăgit, ca să nu spun tras pe sfoară? O pornesc voinicește, care va să zică, pe jos, direct la adresa menționată în cartea lui Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Regele Mihai pe rue... nu știu cum. Altă surpriză neplăcută: A, non! Sa Majesté a déménagé il y a plus d'un an. Unde? Ridicat din umeri, perfect asortat cu un rictus politicos, dar evident disprețuitor la adresa nesimțitului care călca vârtos în străchinile pline cu canoane.

Ce mai aveam de pierdut? Hai să încerc și la Poștă, poate-poate... Nici vorbă. Dacă aveam un mesaj, trebuia să-l las la ei, cu asigurarea că va ajunge la ilustrul destinatar. Toate căile păreau definitiv închise. Și, pentru ca ghinionul să fie complet, trenul de întoarcere îmi fugise de sub nas, următorul venind - conform obiceiului elvețian - fix peste o oră. Căldură mare, cam ca-n celebra stradă a Sapienței, unde nu locuia domnul Popescu. Am pornit-o aiurea, să omor timpul pe o străduță cochetă și umbrită. Niște puști jucau un fel de fotbal pe mijlocul drumului, iar mingea lor (scăpată de sub control) se rostogolește cuminte, fix până la mine. Le-o restitui cu o pasă de efect, care le-a stârnit admirația, ba chiar mai mult de-atât. Căci, stricând o vorbă întrebătoare, băiețandrii îmi dau toate amănuntele de care aveam nevoie. Mai mult, unul dintre ei își lasă prietenii, își ia bicicleta și mă conduce, pe Route de Levant (exact, așa se numește strada), până în fața porții. Acolo, altă șansă venită să-mi dizolve opreliștile inițiale și (nu chiar) întâmplătoare: aceeași secretară, cu care mă conversasem la telefon câteva zile mai înainte, tocmai ieșise să conducă o musafiră. Îndrăznesc să o bag în încurcătură, spunându-i că eu sunt ăla dus cu vorba, apoi cu trenul, iar acum cu șansa. Ce să zică? Se bâlbâie spunând ceva despre un telefon în prealabil, îi amintesc că vorbisem și că-mi promisese să mă contacteze, dar că acum e înlocuită de colegul ei, robotul. Noroc cu românca de față, care-și terminase cu succes întrevederea, și care asista mirată la toată tevatura: duduia secretară se duce în casă, revine și... îmi fixează audiența pentru ora 2 p.m. Compatrioata cu norocul era cu mașina, se oferă să mă ducă până la Geneva, să casc gura pe acolo. Pe drum, mă chestionează bine (aproape profesionist), e încântată de răspunsurile primite și insistă să ne vedem în curând, când va veni ea la București. Cu plăcere!... Înainte de a coborî, întrebarea de baraj: "Dumneavoastră, domnule Burileanu, ce credeți că trebuie, în România, pentru ca lucrurile să reintre în normalitate?". Las protocolul-gargară la o parte, o dau pe sinceritate și-i răspund: "Chiar nu știu. Dacă aș avea o idee cât de cât valabilă, aș face-o publică, ba chiar aș milita pentru ea". După cum i s-a acrit instantaneu zâmbetul de rămas bun, am fost sigur că tocmai ratasem re-întâlnirea de la București. Am mai chinuit străzile Genevei, pe o căldură umedă, tropicală, de 35^oC, până s-a împlinit ora stabilită. Intrarea a fost simplă și (zic eu) imprudentă: Bonjour... par ici, monsieur... Sa Majesté Royale on vous attend. Doamne!... Hai, nu te mai gândeai la moartea lui Troțki... dar, cu doar o săptămână mai devreme, un vizitator "patriot" intrase, ca și mine, în vizită la Shahpur Bakhtiar, fostul premier iranian refugiat în Franța, omorându-l cât ai clipi.

Regele m-a primit în picioare, lângă o fereastră - îi văzusem silueta, în spatele perdelei, în timp ce urcam pe alee. Era calm, reținut. Nu mi-a întins mâna (atunci am realizat, de fapt, că un Rege nu prea face așa ceva; Carol I întindea interlocutorilor un singur deget...) primindu-mi ușoara înclinare și poftindu-mă, cu glas blând, să iau loc. Nimeni altcineva nu s-a plasat prin preajma noastră, de-mi venea să urlu față de atâta naivitate. În fine... Două-trei fotografii în contre-jour (căci nu era să-i cer să schimbe locul) au fost din start compromise, căci blitz-ul amărâtului meu de Zenit tocmai se afla în pauză de masă. Cu amabilitate, Regele mi-a spus că, din câte-și amintea, fusese un doctor cu numele de Burileanu. Exact: Octav, unchiul tatălui meu, cu studii la Sorbona, primul pediatru din România, îl avusese în grijă, cu 70 de ani în urmă, pe cel în fața căruia stăteam acum.

Am deschis reportofonul, am scos notes-ul pe care-mi scrisesem întrebările și le-am dat drumul, cu voce tremurătoare, poate și cam scăzută, până am zărit discretul aparat auditiv. Adevărul e că mă treceau toate apele, nu doar din cauza căldurii, ci și a emoțiilor pe care nu izbuteam să mi le stăpânesc. Mă bâlbâiam cu spor (îi rog pe republicanii vârtoși să nu facă asocieri neavenite!), conștient că mă aflam în fața unui personaj, oricum, istoric. I-am simțit și Regelui același fond de timiditate, plus o cumsecădenie care ajungea la mine, ca interlocutor, chiar când folosea pluralul de majestate. Ori că Omul depășea condiția de Rege, ori că - poate - chiar nu fusese hărăzit din naștere să poarte o asemenea povară lumească. Cer iertare dacă mă înșel, dar rămân totuși la stadiul unor impresii care - ce-i drept - mi-au dat mult de gândit. Aveam pregătită și o întrebare mai delicată: de ce (după precedentul Italiei) nu s-a negociat mai întâi cu Aliații, pentru ca abia apoi să se declare celebrul Armistițiu de la 23 August? Pur și simplu, mi-a fost jenă să i-o adresez. Și bine am făcut. Căci arhivele abia se deschideau. Cu timpul, aveam să aflu despre planul lui Stalin de a dezmembra România, după cucerirea prin luptă; este vechi și trainic visul politicii rusești de a șterge România de pe fața Europei, luându-și cale liber-ortodoxă spre Bulgaria și Serbia. Dar serviciile de informații aflaseră, la vremea respectivă, despre acest plan. Nu a apărut, ce-i drept, nici un document scris, care să-l confirme (deși el poate fi, bine mersi, la Moscova). Dar, asociativ, a rămas consemnată în istorie furia Anei Pauker, când s-a întors din URSS pe 30 august, odată cu intrarea Armatei Roșii în București: i-a vituperat fără milă pe liderii comuniști veniți să o întâmpine, cu întrebarea "Ce-ați făcut, nenorociților? Ați stricat totul...". Acest totul stricat spune mult și clar. Cum, tot astfel, aveam să aflu mai târziu (ca atâția alți români) motivul pentru care Regele și Guvernul fuseseră nevoiți să accepte Diktatul de la Viena: Armata română s-ar fi putut opune Ungariei horthyste; doar că... pe Prut, Stalin masase o grămadă de divizii rusești, pregătite să ne atace pe la spate, ceea ce ar fi dus la sacrificarea inutilă a zeci de mii de vieți omenești. Prin semnăturile Germaniei și ale Italiei pe "tratat", se garantau totuși frontierele ciuntite (mai puțin Cadrilaterul, deja negociat și cedat), ceea ce a dus la furia sovieticilor, pregătiți să termine definitiv cu statul român.

Din simpatie pentru personajul care mă primise totuși în casa lui și acceptase să stăm de vorbă, am renunțat la această întrebare. Politica nu se pupă întotdeauna cu delicatețea; ba chiar dimpotrivă... Interviul a ieșit, totuși, bine. Adică onest, echilibrat; ceea ce mi-a atras atacuri din ambele părți ale "baricadei": unii că de ce nu am fost (mai) monarhist, alții - dimpotrivă. Un scriitor mic și mediocru, renăscut și păscut pe panta național-comunismului-iliescian, mi-a dedicat în ziarul Românul o porție de mișto golănesc, sub titlul "Burileanu și Regele". Ce-i drept, Românul ăsta avea ca patroni, din umbră, o pereche de generali: Cenușă și Găinușă. Și mai erau și supărați pe mine, dinainte: dl director Everac mă sunase la redacția Revistei Cinema, într-o vineri la prânz, cu rugămintea insistentă de a-i furniza o cronică de specialitate la nu știu ce prostie de film românesc care le servea lor interesele: bla-bla... miau-miau (că le știa și pe astea, la nevoie, când nu-i ajungea aroganța agresivă). Promisiuni de onorariu special (tarif de urgență) și ușa Rrromânului larg deschisă (de Cenușă și Găinușă?) pentru colaborare permanentă. Aveam timp și chef să le joc un renghi: așa că am însăilat o cronică devastatoare la adresa tâmpeniei ce se voia ridicată în slăvi. Luni dimineața, am sunat la cabinetul cotcodăcist al directorului și le-am transmis că pot trimite o mașină să-și preia marfa. Ce m-or fi înjurat când au citit "ploconul"... s-a văzut mai apoi, când m-au "făcut în tuș".

Pe Rege aveam să-l revăd, de la mare distanță, împreună cu (cred) aproape 1 milion de bucureșteni, când a venit în țară, cu ocazia Paștelui 1992. Și când regimul Iliescu nu a permis convoiului să treacă pe sub Arcul de Triumf - onoare ce fusese permisă numai hoardelor minerești, la descinderea din sept. 1991. Quod licet bovi, non licet Iovi... cum ar veni.

Apoi, șapte ani mai târziu, am beneficiat din nou de bunăvoința onorantă a unei primiri la Versoix, grație unei cunoștințe care - găzduindu-ne în Elveția, aproape de Geneva - a dorit să fie amabilă și să-și demonstreze puterea de influență pe la curțile domnești. Atunci, Regele nu părea să-și mai aducă aminte de mine, părea destul de marcat, fizic și intelectual. Dar, culmea: avea chef de vorbă! Delia și cu mine fusesem avertizați să nu depășim buna cuviință a celor 20 de minute protocolare, dar el... "Hai, mai stați". Se deschisese, parcă, o dimensiune neoficială a convorbirii. Din păcate, după aceea aveam stabilit un rendez-vous profesional, la Lausanne, cu un alt personaj de rezonanță: nepotul generalului Berthelot. Acesta se ocupa, în cadrul CIDE (Comité des droits de l'enfant) de problema extrem de dureroasă a adopțiilor transfrontaliere ilegale, în beneficiul rețelelor pedofile. Voi reveni asupra problemei ceva mai încolo, căci merită...