Politica și presa, pentru mine

Eram decis să nu calc prin cele două domenii care se sfârșiseră atât de rău pentru bunicul și tatăl meu: primul - omorât; al doilea - (doar) deținut politic. Ușurința de a mă exprima în scris și studiile universitare de teatrologie-filmologie se împliniseră (mi se părea pe atunci) prin angajarea la revista Noul Cinema, unde îmi făceam, în sfârșit, profesia. La început nestingherit, apoi... tot mai restricționat. Adina Darian - care o îmbrâncise pe fosta ei șefă, Ecaterina Oproiu, era o fire la fel de dominatoare, plăcându-i să fie mereu "cea mai cea". Oglindă-oglinjoară... Materialele mele aveau, mi s-a spus de către colegii de breaslă, prospețimea celui proaspăt venit, fără să fi străbătut în prealabil purgatoriul cenzurii și al auto-cenzurii. Totul a mers bine, până au început să mă remarce și să mă laude... unii și alții (probabil și ca să-i facă ei sânge fript, căci o cunoșteau și aveau destule polițe de plătit). Ea, încercând să-și consolideze statutul de șefă absolută, și-a promovat în redacție nulitățile, pe obediența cărora se bizuia: O oarecare D.S. (înfiptă, până la tupeul absolut), fosta secretară dactilografă, se calificase la locul de muncă și parvenise la demnitatea de senior-editor! O și mai oarecare I.S. ajunsese, din tehnoredactor (cu o școală profesională la activ), ditai secretarul general de redacție la o revistă culturală! Ca să-și poată face dânsa paginația, tot cu rigla și cu punctele, Adina a refuzat modernizarea tehnologică. Știți vorba aceea, tipic românească: Lasă, că merge și-așa... Pe această bază, organizată într-un nesimțit și iresponsabil răspăr cu realitatea, a rămas revista legată de Super-Albertina, antica tiparniță-mamut din Combinatul Casa Scînteii, care se strica tot timpul. Cât despre calitatea paginilor ieșite din ea... să ferească Dumnezeu! În redacție, dintre cei vechi mai rezistaseră disciplinata Alice Mănoiu și Mircea Alexandrescu - un adevărat domn, dar care nu mai putea scăpa de oportunismele lui "demne". Nu le-a folosit la nimic comportamentul diplomatic, căci noua șefă le-a făcut vânt în pensie de cum s-a ivit ocazia. În locul lor, a angajat doi tineri promițători, încă studenți la noul UNATC - teatrologie / filmologie (devenită, parcă, scenaristică). Erau buni, tineri, dar suficient de maturi ca să nu se pună rău cu o șefă infatuată, afurisită și răzbunătoare, atunci când se simțea, cumva, eclipsată; dacă nu chiar amenințată. Unul era Roland Man, al doilea Lucian Georgescu - ajuns apoi ditai CEO la Graffitti BBDO, acum director la o fundație culturală internațională. Privatizarea revistei m-a făcut să devin al doilea acționar și, ca atare, îi venea greu să scape de mine, chiar dacă deveneam tot mai incomod, cu fiecare material publicat. Îmi aduc aminte că a trebuit să mă cocoșesc urât, ca să-mi permită publicarea unei amărâte de cronicuțe la Patul conjugal al lui Daneliuc:
"În caz de pericol, trageți semnalul de alarmă!" - sunt avertizați călătorii ce folosesc unele vehicule de transport în comun.
Considerând tranziția actuală ca pe un astfel de mijloc, Mircea Daneliuc nu ezită să facă din opera sa un semnal menit să atragă atenția. Să înspăimânte și - eventual - să trezească. De aceea, situațiile imaginate sunt deliberat șocante, iar concluziile avansate de autor depășesc uneori sfera verosimilului, percutând direct în aceea a simbolicului.
Mulți au considerat acest Pat conjugal ca fiind un film cu o accentuată încărcătură politică. Senzația a fost favorizată, dacă nu chiar provocată, de vâlva publicitară pe care a stârnit-o spectacolul de gală, programat la Sala Palatului din București, fix în 26 ianuarie, eveniment botezat de către organizatorii săi drept "Odiosul jubileu" și "Ziua dictaturii - ediția I".
Sunt de părere că filmul depășește - cu mult și în mod benefic - limitele conjuncturale specifice unei circumscrieri doar în planul alunecos al politicului. Fără găselnițe ușoare sau șopârle inutile (și, prin natura lor, minore) Patul conjugal țintește un nivel al actualității mult mai profund și, de aceea, mai grav. Starea de convalescență, ori de agonie morală a societății românești post−ceaușiste îi declanșează cineastului o viziune puternic distorsionată în plan formal și înfricoșătoare în fond.
Există în acest demers, ce reclamă în mod imperios renașterea națională, două domenii - filmul și cartea - cu care Daneliuc (se) joacă, reușind să-și structureze propria lui realitate. Care, în bună măsură, este și a noastră.
Inițial, cel dintâi este abordat la nivelul său periferic. Administratorul unei săli sordide de cinematograf, aflată în curs de lichidare (sau, mă rog, de reprofilare spre activități mai rentabile) ne introduce, pas cu pas, în ceea ce ar trebui să însemne universul unui veritabil film de groază. Inspirat și aspirat din substanța terifiantă a realității înconjurătoare, acesta se propagă apoi, poluant și devastator, spre matca originară, cea care l-a (>de)generat. Lumea de dincolo de ecran se multiplică și se amplifică malign, la propriu, dar și la figurat, interferându-se tot mai mult cu coșmarul și împroșcând ulterior cotidianul, la rândul său halucinant.
Cât despre al doilea domeniu (cine are carte, are parte, nu?) el devine o miză strâmbă și aberantă. Volumul de opere alese, cu pretenția de sinistră futurologie ("The Future of Romania") ajunge o marfă aducătoare de profit, adică un mijloc specific economiei de piață balcanizate, ba chiar caricaturizate prin însuși substratul ei original, mercantilo−ideologic. Într-o lume complet debusolată etic și existențial, elucubrațiile ceaușiste ajung nu doar să se confirme, dar și să-și dobândească un bizar preț ce va condiționa direct satisfacerea unor pofte, pe cât de primitive, pe atât de ridicole în modul lor de manifestare.
În epilog, personajul din coșmarul matern (blestem sau premoniție? aici ar fi de cercetat cheia freudiană a cazului) ajunge totuși să se nască. Dacă tot n-a mai fost victima libertății de a avorta, dar nici a idealului părintesc de a-I vinde pe valută, monstrul re−produs de somnul na(sau ra-)țiunii ajunge, în viziunea apocaliptică a lui Daneliuc, să populeze catacombele grandios−meschine înșiruite, în paragină, pe celebra arteră denumită "Victoria Socialismului". Și nu doar să populeze, ci să și procreeze, ceea ce ar însemna proliferarea biologică a trogloditudinii ajunsă la apogeu. (Noul Cinema nr. 2/1993)

Adina fiind FSN-istă cu spume, o deranja mesajul filmului, și faptul, de neacceptat pentru ea, că îl validam. În plus, aflase că eu îl convinsesem pe autor să-și lanseze filmul la Sala Palatului, chiar de ziua lui Ceaușescu. Atâta îndrăzneală opozantă, nu se putea ierta... dar deocamdată doar își ascuțea cuțitele. Cum? Ne bârfea, pe mine și pe biata Irina Coroiu, cu parvenitele la locul de muncă - asta crucindu-se, ca țațele-n piață și făcând tărăboi intra-redacțional - pe motiv că ele nu pricepeau ce scriam noi acolo. La nivelul lor...

Știam că nu voi rezista mult la deloc noul și cam același Cinema. Oricum, cheltuielile nesimțite și retardul tehnologic îndreptau revista spre faliment - ceea ce s-a și întâmplat, după vreo 2-3 ani (ultimul număr ajungând să fie tipărit doar într-un singur exemplar, fudulindu-se ca Directeur & Readacteur en Chef). Așa stând lucrurile, în primăvara lui 1991, am dat concurs la același UNATC, pentru un post de asistent universitar. Erau scoase 2 locuri pentru (parcă) 3 sau 4 candidați. După examen, nici nu m-am interesat pe la secretariatul facultății, știu doar că eram pe la Cluj când m-a sunat acasă dl. profesor Potra, lăsându-mi vorbă să-l sun neapărat! Despre ce era vorba? M-a lămurit dânsul că le câștigasem pe amândouă, întrucât niciunul dintre ceilalți candidați nu obținuse baremul necesar. Dar... se pornise scandalul printre cad(av)rele didactice din canțilerie, contra-revoltate: cum să vină în ditai Universitatea "ăla, care nu iubește filmul românesc?!" Răi și nepricepuți, căutau să invalideze concursul, doar că... nu aveau cum. George Littera, celălalt înger păzitor al meu, m-a asigurat că totul e în perfectă regulă, față de mofturile lor de gașcă și că să nu pun la inimă, căci, la nevoie, voi câștiga în instanță. Nu m-am mai complicat: le-am întors eu spatele, adaptând zisa Lăpușneanului: Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreau. Aveam în față atâtea oportunități! Nu mă interesa să mă îmbrâncesc academic cu alde Ginel Cornea, Andrei Blaier, Manuela Cernat ex-Gheorghiu sau Elisabeta Bostan. După ce a trecut toată aiureala, știu că am făcut un interviu cu Victor Rebengiuc, care fusese pus de către studenți în funcția de rector. El m-a asigurat că regretă respectiva porcărie și că m-aș fi bucurat de toată susținerea lui (ne împrieteniserăm pe parcursul filmărilor la Pădureanca, cu vreo 5 ani mai înainte). Întrebându-l ce clasă de actorie urmează să ia, omul mi-a confirmat excelentul (și rarissimul) său caracter, spunându-mi că el, unul, chiar n-ar ști cum să-i învețe pe studenți să joace. "Eu nici pe mine nu mă înțeleg cum și de unde apuc rolul... îmi iese așa... nu știu cum. Nu-i cinstit să le dau altora lecții!".

În acest context, până la urmă, am acceptat să scriu analize și comentarii politice în presă. M-au convins argumentele prietenului Bogdan Grabowski: "Dacă vă dați toți la o parte... din cei care vedeți lucrurile cu luciditate și simț de răspundere, cum să nu se vadă și să nu prolifereze non-valorile? În viitor, vom suferi cu toții de pe urma acestei atitudini de respingere și retragere a oamenilor care au și idei, și principii". Rezistasem chemărilor de a mă alătura liberalilor, venite din partea lui Dan Amedeo Lăzărescu. Și totuși, am ajuns să scriu cronică politică... tocmai la Viitorul Românesc - ziarul tinerilor liberali (deveniți, după sciziune, Aripa Tânără a PNL). Patron era Viorel Cataramă - zâmbitor, pasămite deschis spre capitalism, căci Partidul (bun la suflet) îi dăduse voie să fie asociat, timp de câțiva ani, într-o firmă privată, cu un cetățean belgian. La el m-a dus Radu Boroianu - una dintre eminențele cenușii ale partidului, care a venit la mine (eram într-un zaiafet public, cred), spunându-mi că, deși nu ne cunoaștem, am fi veri. "A, nu... numele meu e Bu-ri-lea-nu, nu Boroianu!" am încercat să risipesc eventuala confuzie. Dar omul (distins, afabil, elegant) mi-a subliniat că mama lui se trăgea din - zice el - "vestitul neam al Burilenilor", formulă pe care o repeta și pe la întrunirile politice din Mehedinți. Nu am pus mare preț pe o foarte relativă rudenie, dar omul chiar mi-a plăcut și am considerat că merită măcar să încerc. Dar, mai târziu (prin 1995) când Tăriceanu și Chiliman mi-au propus să intru la ei în partid (că reveniseră în PNL-ul - mumă) am refuzat categoric înregimentarea. Știam că, la liberali, lăcomia se ține strâns de alte chestii dezgustătoare, pentru mine. Așa că am ales libertatea de conștiință. Acolo, la Viitorul Românesc l-am cunoscut pe Alex Mihai Stoenescu (secretar general de redacție), care pe atunci avea un păr des și negru și era extrem de tăcut... dacă vă vine să credeți. De el m-a apropiat o pățanie redacțională: predasem un articol de pagina-ntâia, în care relatam legăturile lui Ion Iliescu cu Gorbaciov și soția sa, așa cum le aflasem în 1987, la vizita acestora, din chiar relatarea sa în fața unui coleg din Consiliul Culturii. În redacție, dactilograma cu bucluc - mi-a povestit Alex - dispăruse de pe biroul lui prima dată, și o găsise în încăperea alăturată; dispăruse și a doua oară, direct din tipografie - de n-a mai găsit-o nimeni. Noroc că aveam o copie, care a fost strict păzită apoi, pe traseul publicării. Numai bine să aducă o replică violentă, împotriva mea (mi se cerea concedierea, pentru vina de a fi publicat minciuni), din partea Cotroceniului, notă care fusese redactată de consilierul Alexandru Mironov. Cataramă, "băiat de comitet"... mi-a cerut dovada celor scrise de mine, pe care i-am dus-o, înregistrând discuția de reamintire cu arh. Moisescu - cel care o auzise și ne-o relatase atunci, în ziua venirii lui Gorbaciov la București. Tot acolo, am dat peste Liana Ionescu, fostă la Era Socialistă și, în curând, viitoare colegă la România Liberă, apoi promovată la Europa Liberă. Tot acolo căuta vizibilitatea politică ex-colegul de facultate, regizorul Cristian Hadji-Culea; ăsta fusese un tip inteligent, fermecător, spumos... dar pre(a)dispus spre confort social și financiar: după ce fusese ginerele unui oarecare Nicolae Dinescu - director socialist de la Teatrul de Revistă, se combinase matrimonial, până în 1990, cu Mihaela - fiica vestitului cenzor Mihai Dulea - pentru a se căsători, pe stil capitalist, cu Lamia Beligan. De care, ghinion, s-a despărțit după moartea celebrului socru, Radu Beligan... Între timp, fusese și mare șef la TVR, fără a lăsa nimic - nici notabil, nici stimabil - în curtea vestitei instituții de presă și propagandă. Apoi, director al Teatrului Național Iași. Da, pentru unii români, viitorul oferea oportunități carieristice.

Totuși, m-am despărțit curând de V.R.-ul lui Cataramă, împreună cu mai mulți colegi, căci lui Viorel începuseră să i se vadă (vorbă vine...) și epoleții, și tocul pistolului - chestii care, ulterior, au devenit celebre, el nefiind în stare să le infirme, așa că a tăcut, evitând provocările cațavencilor de a lămuri lucrurile în justiție. Știu că, atunci, au plecat mai mulți din redacție. Sânziana Pop, care pregătea lansarea revistei personale AS, devenită apoi Formula As, ne-a rezervat pentru ea, plătindu-ne cu anticipație salariile, timp de vreo două luni. Tot ea a venit cu ideea (auzind că merg la Locarno, Elveția, la un festival de film) să dau o raită și pe la Versoix, să încerc un interviu cu Regele Mihai.

(va urma)