Ca jurnalist, aveam să discut, ulterior, cu o serie de oameni implicați - fie și tangențial, dar nu mai puțin edificator - în toată tărășenia de acolo, despre care se acreditase ideea că ar fi fost opera securiștilor, porniți să-și redobândească utilitatea. Nu părea tocmai credibil, atunci când noul regim se străduia să facă liniște și era îngrozit de orice acțiune de stradă mai viguroasă. Din ce mi-au povestit târg-mureșenii direct implicați și afectați, scânteia a pornit de la o farmacie aflată (ironia sorții) taman pe Bulevardul Înfrățirii! Cucoanelor de acolo le venise... să înlocuiască firma scrisă în românește, cu denumirea maghiară Gyongyszertar. Imediat s-a pornit scandalul, repede extins de la vociferări și alte "delicatețuri" ascunse în bolovanii care au spart, delicat-patriotic & vitejește (Posada, mon amour) geamurile prăvăliei. Ungurii s-au adunat și ei mintenaș, îmbrâncelile s-au extins spre centrul orașului, degenerând în violențe, bine alimentate de Ceresnyvotka sau de neaoșa pălincă. Probabil că unii dintre organizatori s-au mișcat repede și eficient, căci autobuzele din Hodac și Ibănești (sate aflate la peste 40 km distanță) duduiau în așteptarea războinicilor, chemați cu disperare de clopotele bisericilor creștine, dar (totuși) românești. Înfierbântați, oamenii s-au bulucit către ele; inclusiv amărâtul de Mihăilă Cofariu, cel devenit erou - un ins pirpiriu și mai deloc luat în considerație de consătenii lui. Jignit de replica unuia dintre aceștia (avea să-mi relateze el, câțiva ani mai târziu: "tu vezi de porcii tăi, că de-atâta ești în stare"), omul a prins în ultima clipă, pe ultima treaptă a TV-ului nenorocit, comando-ul pentru Tg. Mureș. Chestia aia cu "cei din urmă vor fi cei dintâi" l-a făcut să coboare primul din vehiculul nimerit, din greșeală, chiar între zurbagii unguri. Fără să le pese de el, dragii lui compatrioți - consăteni s-au prins repede de eroarea săvârșită. Așa că au închis repede, în urma lui, ușa autobuzului și au fugit spre locuri mai "daco-romane" ale necinstitei adunături. Așa l-au făcut maghiarii praf, la fel de isterizați și din cauza faptului că unul din liderii lor, scriitorul Suto Andras, fusese desfigurat și lăsat infirm pe viață de vitejia daco-getă. Partea și mai urâtă a poveștii cu Cofariu, însă, abia urma: aceeași consăteni s-au întors acasă, seara, fără el și fără să-i intereseze, pe vreunul dintre ei, ce s-a ales cu omulețul lăsat zălog acolo, în mijlocul urgiei dușmane. Întrebați de familia victimei, au ridicat, victorioși, din umeri (încă nu apăruse sintagma "victime colaterale"). De la televizorul unei vecine, care avea și telefon, a aflat fiica lui Cofariu (cea despre care legenda pretindea că ar fi motivat deplasarea lui în oraș - chipurile, pentru salvarea copilei; când ea era, bine mersi, acasă, în sat) ce se petrecuse cu taică-său, recunoscându-l în imaginile care, deja, rulau în buclă. Opt luni a zăcut nefericitul erou - fără voie, fără vină și fără cunoștință - pe un pat de spital, păzit de nevasta aprigă, o super Vitoria Lipan, bietul Cofariu; până și-a recăpătat, cu chiu, cu vai, cam 30-40% din capacități. Bătut de unguri și de Dumnezeu. L-au despăgubit, apoi, unii și alții (inclusiv Președinția iliesciană - cu decorații și bani, Jandarmeria - cu mână de lucru la ridicarea noii gospodării, Vatra Românească - mai mult cu zgomotul mediatic). Socotind cinstit, omul a strâns, pe suferința lui, cât n-ar fi adunat, prin forțele proprii, în tot restul vieții. Ce bani i-au mai rămas, plus cei câștigați la nunta fiicei, i-a depus apoi la vestitul joc piramidal Caritas - unde domnul vătraș Funar, din compasiune națională și profundă admirație pentru eroismul și suferințele lui, l-a scăpat de coadă, facilitându-i patriotic să-i bage peste rând. Și pierduți au fost cu toții, căci tovarășii caritași aveau grijă doar de unii de-ai lor să-i și scoată peste același rând; iar bietul Cofariu nu se număra printre aceia. Frumos, nu? Chiar înălțător.
Apropo de (aproape) nou-născutul SRI: Cu Nicolae Ulieriu fusesem coleg și chiar amic, pe la România Film. Acolo unde figura, cultura, umorul și chiar curajul lui făceau o notă aparte între mărunții activiști culturali. Prietenul nostru comun (cel despre care am relatat că fusese discret implicat în preliminariile Revoluției) îmi relatase back-ground-ul său: Nicu Criticu' (cum era cunoscut, pentru că, având și studii universitare de teatrologie-filmologie, semna cronica de film în revista Săptămîna) absolvise cu mult succes și vestita Școală de la Băneasa, unde se pregăteau ofițerii de informații; apoi aștepta - cum se spune - cu bagajele pregătite, să i se repartizeze o destinație în lumea largă. Doar că, într-o seară... ghinion! Întors acasă după 48 ore de serviciu (credincios în slujba patriei), refuzase apelul de a se prezenta la aeroport, în întâmpinarea familiei Ceaușescu. "Pe mine m-a așteptat familia mea. Să-l aștepte și pe dânsul familia dumnealui, că e destul de numeroasă" se zice că ar fi replicat el, cu țâfnă și haz scrâșnit, unul mai de ne-gustat ca altul. A doua zi, zburase... Redevenit civil, se ocupa cu mult simț de răspundere de vitrinele cinematografelor din București. Iar curajul gurii lui, neobișnuit de slobode, se datora inclusiv prețuirii și ocrotirii pe care i-o arătau foștii săi colegi - relatam, într-un alt episod, că unii dintre ei pregăteau cu 3 săptămâni mai devreme de execuție rechizitoriul Ceaușeștilor; deci, lume bună. Vestea numirii lui în înalta și vizibila funcție de purtător de cuvânt al nou înființatului SRI nu a reprezentat o surpriză, ba chiar un pic de garanție. Rafinat și cultivat, lucid, cinic și sarcastic, îndrăzneț când se putea, Ulieriu a fost adevăratul creator al imaginii publice a lui Virgil Măgureanu. Am păstrat relații bune, chiar dacă eu mă plasam în tabăra adversă. Un element interesant, pentru vremurile acelea și năravurile noastre seculare: până în 1997, când Convenția Democrată l-a eliberat din funcție, continuase să locuiască în apartamentul de bloc dintr-o periferie a Capitalei, de unde venea cu troleibuzul pe care-l schimba cu metroul, ca să ajungă la serviciu(l român de...). Ne întâlneam deseori în stații, ne tachinam... Jemanfișismul lui l-a făcut, odată, să sară pe fereastra (de la parter!) a biroului său de pe Bd. Libertății, văzându-mă că tocmai treceam pe trotuar. Și m-a invitat la o cafea (netratată, căci am supraviețuit cu bine) cu intrare - ieșire pe aceeași cale sui generis.
Alegerile prezidențialele din mai 1990 au oferit poporului spectacolul confruntării televizate, transmisă în direct (căci live-ul încă nu ajunsese pe Dâmbovița), dintre FSN-istul Ion Iliescu, PNL-istul Radu Câmpeanu și PNȚCD-istul Ion Rațiu. Spectacol... ce n-a văzut Perișul! Iliescu îi domina pe contracandidați cu calmul conferit de situația din teren, unde acțiunile lui erau realmente ridicate. Rațiu - amuzant, pe alocuri înduioșător, dar atât de departe de realitatea mentalităților băștinoase pe care le găsise la întoarcerea din cealaltă lume... Radu Câmpeanu, în schimb, a fost gongoric și infatuat. Fie că l-a luat gura pe dinainte, fie că l-au îmboldit unii sfetnici prea apropiați să semnalizeze, dar i-au căzut izmenele în vine, cum se spune prin Drumul Găzarului, când și-a povestit traseul sinuos și total atipic vremurilor evocate: din deținut politic, fără drept de pașaport - până la statutul de rezident român în Paris. L-a pus naiba să se laude că discuta cu toți (!) românii din țară care, cum ajungeau acolo, l-ar fi vizitat acasă. Dar... atenție! Cu care (sublinia el) punea țara la cale... pe străzi și prin parcuri (așa, ca Iliescu, Măgureanu sau gen. Militaru pe aici, prin Herăstrău). Amănunt ce demonstra că era bine "aspectat" de serviciile secrete românești, cu microfoane instalate la domiciliul lui parizian. Evident că... cu învoirea domniei sale, nu? De atunci mi-am pus întrebarea cum de au riscat sforarii din decembrie '89 să piardă pe mâna așa zisei "dizidențe franco-engleze"?! N-au riscat nici 5 bani. Pentru că, la moartea lui Ion Rațiu, un fost mare ofițer din DIE l-a elogiat ca pe un tovarăș de nădejde și patriot, dezvăluind că, discret, acesta păstrase permanent legătura cu țara, fiind un foarte bun român. Aha... În timpul furtunoasei campanii electorale, Bogdan Grabowski -un prieten apropiat londonezului cu papion - a insistat să mă ducă la el acasă, întru prezentare și (zicea el), "puțină necesară luciditate". Lui Rațiu i se dăduse spre folosință fosta vilă a ștabului comunist Popescu Dumnezeu (acum cazat "în altă parte") din str. Armindenului colț cu Bd. Aviatorilor, la câteva zeci de metri de locuințele altor personalități politice: Maurer și, cu voia dv, ultimul pe stradă, Ion Iliescu. Primul aspect care m-a surprins: liota de securiști ce roia, în voie, prin jurul său. Cât despre conversația pe teme de actualitate politică purtată cu el... odihnească-se în pace, bietul. Așa că acel procent iliescian de 85% (depășit, în Europa, doar de Lukașenko) a fost chiar real, din nenorocire (în nenorocire). Blestemul prezidențial a funcționat neîntrerupt, de la Gheorghiu Dej încoace, spre binele și fericirea poporului.
Guvernul instalat după zdrobitoarea și multilateral dezvoltata victorie fesenistă arăta, totuși, destul de bine, la prima vedere: cu strălucitorul palavragiu Petre Roman ca premier, cu acad. Mihai Drăgănescu vicepremier, cu Andrei Pleșu ministru al culturii și cu Mihai Șora la învățământ. Chiar Sergiu (de fapt, Serghei) Celac, pus la externe, mie îmi plăcea. Știam că se înrudea cu dizidentul Dan Petrescu de la Iași și că fusese dat afară de Ceaușescu din calitatea de translator personal. Făcusem cunoștință cu el, puțin înainte de alegeri, atunci când venise să vadă un excelent film documentar al lui Ștefan Gladin, intitulat Să facem totul!, despre personalitățile din străinătate care se pupaseră de-a lungul anilor cu Ceaușescu, girându-i prestigiul: celebrele (na)solii de pace și prietenie prin lumea largă, vizitele de prestigiu întoarse lui de către alde De Gaulle, Nixon și alții. În finalul acestui montaj, apărea pe ecran mențiunea că aceleași state ex-vizitate le retrăseseră Ceaușeștilor, după 22 decembrie, toate ordinele, medaliile, titlurile cu care îi răsfățaseră pe Leana și pe Zăpăcitul din capul statului, recunoscând pe loc noul Guvern FSN. Iar aici, pour la bonne bouche, urmau patru cadre cu personalități ale acestui nou guvern, filmate în timp ce-l slujeau pe Pingelică: Ion Iliescu, Victor Atanasie Stănculescu, Bogdan Baltazar și Sergiu Celac. Moment de suspans, atunci când s-a aprins lumina. Dar Celac, elegant, a ridicat mâinile, spunând franc: "Da, domnilor, am fost... Cum aș putea să contest asta?"[i]
Așa cum aminteam, n-am frecventat celebra Piață a Universității. Dar, pe lângă aiurelile și porcăriile deja menționate în episodul anterior, m-a impresionat neplăcut faptul că demonstranții ce rămăseseră acolo, pe (o)poziții, după alegeri, nu au dat gardurile la o parte ca să permită trecerea ambulanțelor, imediat după zguduitura urâtă cauzată de cutremurul din 30 mai. Două săptămâni mai târziu, în dimineața de 13 iunie, aveam programată vizionarea unui film polonez (pentru cuvenita cronică din Noul Cinema) ce rula la Scala. În metrou, driver-ul anunță la microfon că trenul nu va opri în stația Piața Universității! Hopa!... Era clar că ceva se petrecea pe acolo. Am mers până la Romană, m-am întors și am văzut filmul iar, la revenirea spre casă, în jurul orei prânzului, m-am abătut prin zonă. Am străbătut str. Câmpineanu (deja înțesată cu trupe de jandarmi) și am ajuns pe Academiei. Ce era acolo...! Prăpăd. Lupte de stradă deosebit de violente, între manifestanții furioși și forțele de ordine; unii mai puțin îngerași ca alții. De la ferestrele Institutului de Arhitectură zburau planșete, scaune și alte obiecte de mobilier, rigle, compasuri și echere... Ulterior, s-a vorbit oficial și de ceva cocktail-uri Molotov, dar așa ceva, eu n-am văzut. Totuși, vânzoleala nu se putea numi - nici măcar cu îngăduință - ceva pașnic, asta îmi era limpede. Nu m-am băgat, nici nu m-am aventurat mai departe. Panica - amplificată profesionist-diversionist de TVR-ul cel liber - se instalase, în voie, prin mințile bucureștenilor. Așa cum aveam să aflu ulterior (investigând, ca jurnalist, evenimentele), ministrul Apărării, Victor Atanasie Stănculescu nu era în țară. Iliescu i-ar fi cerut, telefonic, ca Armata să intervină, dar acesta a declinat solicitarea, amintind de ceea ce se întâmplase cu doar câteva luni în urmă; și nu mai avea ghips, bietul.... Iliescu era fricos, se pierdea repede - așa cum am avut ocazia să constat și mai târziu, în câteva ocazii. S-a temut, evident, că va fi răsturnat și el... s-ar fi ajuns, într-o asemenea variantă, la morții de după 22 decembrie și ar fi fost de rău. Așa că, prin 1993, când mă miram de obrăznicia premierului Adrian Năstase, care ajunsese să-l înfrunte parcă cu prea mult tupeu, cineva din structurile de forță ale statului mi-a relatat că, în jurnalul unei anumite unități militare, se păstra nota telefonică prin care Președintele țării ordona ca militarii să iasă în stradă și să tragă în picioarele manifestaților. Exact ca coana Leana...
La acest al doilea refuz, nu știu cine (se spune că același pendulatoriu Gelu Voican Voiculescu) i-a oferit soluția celei de-a treia mineriade, organizată cu multă rapiditate și dramatică eficiență (cred și eu, după repetiția de succes din 28 ianuarie). Ce să ne mai ascundem după deget? Toate structurile trecute cu bine prin bumbăceala din decembrie se vedeau amenințate cu răsturnarea și anihilarea, dar mai ales cu trasul... nu la picioare, ci la răspundere. Așa că au trecut la fapte, manipulând brutele - de la minerii lui Cămărășescu și Cozma la harnicii muncitori de la acum răposatul IMGB, ăla care a făcut așa o ordine, că n-a mai rămas nici el în viață. Deviza aia "Noi muncim, nu gândim!" s-a dovedit îngrozitor de adevărată și de funcțională. Clasa aia muncitoare o fi vrut ea să meargă în paradis (cum pretindea titlul unui film regizat de Elio Petri, prin anii '70), doar că paradisul ăsta fusese deja zdravăn spurcat de tovarășii atei comuniști.
Domnii tovarăși mineri deveniseră, iată, un fel dă gardieni ai revoluției, așa cum fuseseră și gloatele din Parisul Revoluției Franceze; cum sunt și cei din Iran. Mulțumirile publice pe care li le-a adresat patronul-beneficiar și impunitatea totală a faptelor comise erau chezășia unor noi acte de vitejie, la o adică. Țara continua, totuși, să fiarbă... chiar dacă nu destul spre a atinge punctul critic. Deja se trecuse la "spirite" (de fapt, o bășcălie impotentă) versificată infantil în celebrul cântecel: "La Palatul Cotroceni cântă cucuveaua / Iliescu și cu Roman și-au găsit beleaua". Asta armă de luptă! În decembrie, la aniversarea anului scurs, au fost manifestații de stradă, la fel de zgomotoase, de sterile și de zadarnice - acoperiți și cu păturica legitimității dată de alegeri și de procentele zdrobitoare obținute, FSN-iștilor nu le mai păsa de giumbușlucuri meschin-naive, de genul "De ce trag clopotele, Petrică?" inscripționate la Cluj, pe zidul Casei Armatei, lângă cinema Victoria, unde tocmai rula filmul lui Pintilie De ce trag clopotele, Mitică?. Puterea era acaparată și deținerea ei - consolidată. Televiziunea le zicea pe o singură voce, abil și pervers modulată de către fostul persecutat Răzvan Theodorescu, cu ajutorul bătrânelor caiafe TVR-iste Marinescu, Roșianu... plus ăia care nu apăreau pe post, dar păzeau ca totul să meargă bine... pentru ei. Scăpat de teama unei răsturnări prin forță, Ion Iliescu se simțea apărat de aparatul securistic și kagebist: generalul Militaru, gen. Vasile Ionel, ca să nu mai vorbim de guru Silviu Brucan, făcuseră parte din coloana a V-a sovietică (spuneau securiștii disponibilizați), direct implicată în Revoluție. Interesant și pilduitor este faptul că așa zișii naționaliști s-au lipit solid de trunchiul puterii: Sergiu Nicolaescu, Ion Coja, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor. Hora Unirii, nu? Orice... cu oricine era împotriva angajării României pe coordonatele occidentale de evoluție. Puțini își mai amintesc, azi, de reînnoirea Tratatului româno-sovietic, din vara lui 1991, prin care ne angajam să nu aderăm la blocuri politice sau militare opuse URSS. Adică, piei drace, NATO și viitoarea Uniune Europeană. Asta fusese marea problemă a rușilor, când au acceptat mișcările din 1989[ii]. România - ca punte de legătură terestră cu Bulgaria și Iugoslavia - trebuia să rămână, cuminte, în cutiuța ei. Dacă la Praga, spre exemplu, fusese un singur mort - și ăla, "decât" un ofițer de informații prefăcut, căci a înviat imediat - în România era musai să existe cât mai multe victime, pentru ca recunoștința față de "salvator" să fie pe măsură. Și a fost...
(va urma)
[i] Mazilirea lui Celac din funcția de translator personal este mai mult decât comică. S-a întâmplat după una din vizitele prezidențiale în Canada. Acolo, la întâlnirea cu board-ul unei companii având o denumire alcătuită din mai multe cuvinte, Ceașcă s-a apucat să le citească de pe hârtie, sârguincios și penibil, pe toate. Inclusiv ltd-ul de la sfârșit. Celac, când s-a oprit Jupânul, a spus doar Gentlemen... și i-a lăsat loc să continue. De unde...? Ăla, idiot și țâfnos, i-a ordonat să repete în englezește, fără să scape o singură silabă, tot ce spunea el acolo. Omul s-a conformat. Dar, când au auzit înșiruirea stupidă recitată disciplinat, canadienii au bufnit, normal, în râs. Ăla s-a făcut roșu la față de furie, l-a privit criminal pe tălmaci și, cum au ajuns acasă, l-a ras.
[ii] Un tip interesant (până la un punct) și destul de bine informat (până la celălalt punct) era Dan Amedeo Lăzărescu, devenit senator liberal, apoi făcut de râs ca fost colaborator al Securității. Mai era și mason așa că, una peste alta, știa destule. El mi-a înfățișat, în anii aceia - când mă pețea să vin la ei și să-i construiesc utopica gazetă Liberalul - o teză extrem de interesantă: aceea că tratatele de la Yalta ar fi fost semnate pentru 50 de ani, ceea ce ar fi condus la expirarea lor în 1995. Faptul părea verosimil: atunci, în 1945, toți erau obosiți de război. Dar americanii bănuiau că rușii nu aveau cum să supraviețuiască sub aspect economic. În timp ce Stalin, în megalomania lui, era convins că, în 50 d ani, steagul roșu va flutura firesc deasupra Capitoliului. Așa că... ar fi lăsat timpul să decidă. Marea îndrăzneală a lui Gorbaciov era determinată de prăbușirea economică (nu mai făceau față cursei înarmărilor) și de nevoia de a încheia războiul rece. Inițiativa de apărare strategică a americanilor (sistemele anti-rachetă) le pusese capac. În plus, pentru devansarea cu 5 ani a înțelegerii secrete, a cerut Occidentului bani: numai fosta RFG i-a dat 35 miliarde de mărci, chipurile pentru a construi locuințe unde să-i bage pe soldații retrași din Europa răsăriteană, dar și pentru a cumpăra grâu, căci sovieticii ajunseseră pe foamete. La rândul lor, vesticii scăpau, astfel, de rușinea de a se afla, fără tăgadă, de monstruosul târg pe care îl făcuseră pe seama unei jumătăți de Europă... În plus, devansarea dărâmării Zidului de la Berlin însemna intrarea în forță pe piața europeană: credite masive, piețe de desfacere pentru toate știfturile lor bon pour l\'Orient... Oportunitatea pare a fi amânat, în mod fericit, o criză economic majoră ce păștea, la vremea aceea, Occidentul.