Revenind la climatul politic general, lumea se droga, pur și simplu, cu presa liberă (cozile la ziare aproape că le înlocuiseră pe cele de la carne, ouă sau hârtie igienică) și se purifica în fața televizorului, urmărind dezbaterile parlamentare din CPUN - înlocuitorul de parlament - sau procesul unora dintre cei judecați pentru ce făcuseră la Timișoara. Or, cuvântările patetice, de modă veche, ale multor politicieni ad-hoc din opoziția la FSN, prea semănau cu cele din Titanic Vals ori Scrisoarea pierdută. Mineriada din 28 ianuarie a arătat forța de care dispunea Securitatea, ce mobilizase ortacii și logistica necesară venirii la București, spre bucuria frenetică a gloatelor, care avea să atingă intensitatea orgasmică la cea de-a treia repriză, cea din 14-15 iunie. Pe lângă evocata Lambadă, revărsată pe străzi într-o primăvară timpurie, charisma lui Petre Roman, tânărul premier, le excita și pe chiloțăresele de la APACA (atunci a apărut scandarea "Nu vrem Kent, nu vrem valută / Vrem pe Roman să ne fu*ă"), dar dădea și oamenilor cu pretenții senzația că, cu un asemenea prim-ministru, țara nu se mai poate îndrepta decât spre Vest.
Fenomenul Piața Universității nu m-a atras și, ca atare, nu l-am frecventat. Era acolo o amestecătură de sublim, de ridicol, dar și de jeg uman...! Păcat de oamenii de bună credință care au suferit sincer acolo, într-un entuziasm contaminant. Filmul lui Stere Gulea a fost, desigur, emoționant și a lăsat alt gust, peste timp. Dar, la acel moment, era de-ajuns să vezi figura fals-curată (chipurile pătimitor-christică) a lui Marian Munteanu sau isteriile legionaroide ale fostului meu coleg și amic din facultate Dragoș Pîslaru... O cucoană de la IMGB, nevastă de ofițer de Securitate disponibilizat (deci, nici măcar reformabil!) urla din toți rărunchii acolo, în piață pentru democrația care să-i răzbune șomerul consort. Haida de... Tot în acel spațiu, rapid mondenizat, își spăla reputația bine feștelită însăși cucoana "tare-n tată" care - dintr-un scaun directorial pe care nu accepta să-l piardă dimpreună cu pașaportul și alte binefaceri, îi semnase lui Andrei Pleșu transferul forțat / deportarea la Tescani. Ca să nu mai amintesc de o grămadă de activiști și alți oportuniști care se bălăciseră imund în cloaca prețioaselor indicații de partid, iar acum se voiau curățați nu prin penitență, ci prin activismul întors de dos. Prea îmi aminteau de legionarii care intraseră în PCR, în 1944 - 45, unde făceau cam același lucru, doar că pe invers. Unul dintre lucrurile cu adevărat scârboase petrecute acolo a fost lansarea zvonului că nevasta lui Ion Iliescu ar fi avut cancer. (ulterior, s-a pretins că tot securiștii ar fi fabricat "noutatea", dimpreună cu scandările grobiene și cam unanime "Iliescu du-te-acasă / că te-așteapt-o canceroasă"). Admițând cu greu că ar fi fost așa, totuși... nu-i obliga nimeni pe zecile de mii de participanți să răcnească, din toți rărunchii, o asemenea mizerie. Asta nu mai era, nicidecum, luptă împotriva comunismului, ci doar o altă formă de rinocerită, scoțând la iveală porcăriile generate de noul activism. Hai, ură... dar atâta prostie și jegoșenie umană?! Și unde? La Kilometrul 0 al democrației românești, printre intelectualii progresiști.
Poate și de aceea, l-am admirat pe un Titus Popovici care a făcut necesarul pas înapoi și, puțin mai târziu, le-a refuzat concursul / adeziunea tovarășilor socialiști verdețieni, spunându-i celui venit să-l convingă: "Mă, noi suntem pătați cu ăilalți! Uite, dacă tu ai avea o pată de vin sau de cafea pe costumul ăsta, ai mai ieși în lume cu el?". Mai mult de-atât, același scriitor a avut curajul să-și recunoască vinovăția la trucarea alegerilor din 1946 în județul unde "activa comunistic" și s-a reîntors, spăsit, la uneltele scrisului... așa cum ar fi trebuit să facă prea mulți alții. Moartea surprinzătoare a scriitorului a fost pusă, grație zvonurilor tembele, pe seama acestei recunoașteri; dar nu e nimic adevărat, el murind în urma unui accident de mașină, survenit în timp ce mergea la o vânătoare de rațe în Deltă. Nici măcar nu era la volan, dar a încercat să împuște, pe geamul mașinii conduse de un alt prieten vânător, un iepure care alerga pe câmp. Atent la animalul fugărit, șoferul a intrat într-un copac. Titus a coborât din mașină, dar după câteva minute, hemoragia internă provocată de izbitură l-a dat gata.
Alt mort cu cântec a fost Dan Deșliu, care a fost adus de apa mării la țărm. Un foarte bun înotător (inclusiv în ape tulburi) fostul poet proletcultist devenit dizident ar fi făcut un infarct, cel puțin asta a fost concluzia examenului anatomo-patologic. I-a supraviețuit celebrul poem Lazăr de la Rusca cu diatriba "Clipă, stai, oprește-ți zborul! / Se prăvale compresorul!!", dar și prestațiile de prezentator al emisiunii TV Steaua fără nume, unde cinismul și sarcasmul lui dădeau o combinație de succes, prin comparație cu ceea ce se purta în anii '70 - '80 la Televiziunea Română.
De moarte dubioasă chiar au avut parte celebrul general Ardelean, de la USLA, care s-ar fi otrăvit cu un ierbicid în timp ce își uda grădina - dar ăsta știa multe dintre secretele politice pro-sovietice ale unor proaspăt emanați (Ion Iliescu, generalii Militaru și Vasile Ionel). Greu de crezut a fost și sinuciderea magistratului militar Gică Popa (judecătorul care i-a trimis la execuție rapidă pe Ceaușești), care rămăsese apoi foarte înfricoșat după pățania de la Târgoviște. Faptul că, la parastasul lui de 40 zile, n-au participa fiica și soția (aia care, la fereastra ASE, aștepta tancurile lu' Tovarășu' ce trebuiau să-i lichideze pe protestatari în dimineața de 22 decembrie) i-a făcut pe unii să creadă că fuseseră scoși din țară și trimiși, sub alte identități, undeva prin străinătatea îndepărtată.
Dar morții cei mai susceptibili de asasinare au fost generalul Vasile Milea și pilotul (tot) Vasile Maluțan. Cel dintâi s-ar fi împușcat nu în cap, cum face orice militar, ci în inimă... și nici pe aia nu a nimerit-o tocmai bine, traiectoria glonțului fiind puțin de sus și din lateral. Ca un "făcut", vestonul care ar fi trebuit să aibă pe material urmele de intrare a proiectilului fatal nu... s-a mai găsit.
Cât despre Maluțan, pilotul elicopterului cu care s-a fugit de pe acoperișul Comitetului Central și care i-a lăsat de izbeliște lângă Boteni, mințindu-i că sunt luați în bătaia antiaerienei, ăsta a murit mai târziu, prin 1993-94, după o audiere la Comisia senatorială de investigare a unor probleme din Revoluție. Acolo, omul a depus un carnet rămas de la Nicolae Ceaușescu (sau pierdut de acesta în timpul trambalării aeriene?), plin de notițe strict confidențiale. A doua zi, Maluțan - un excelent profesionist - s-a prăbușit inexplicabil pilotând elicopterul unei firme private, cu care stropea ogoarele pe undeva, pe lângă zona Fundeni. Toți cei de meserie susțin că, la îndemânarea lui, accidentul era exclus, rămânând plauzibilă doar asasinarea. Cont reglat rapid și brutal, ca avertisment adresat tuturor celor care ar mai fi încercat să scoată ceva adevăruri importante la iveală. După prăbușirea elicopterului cu generalii Nuță și Mihalea (22 dec. 1989), apoi a celui cu generalul Bunoaică (lângă Iași, câțiva ani mai târziu) - ca să nu mai vorbim de avioanele deja menționate de mine - zborul devenise primejdios, mai ales cel cu elicopterul. Poate și de aceea, Ion Iliescu nu l-a folosit niciodată pentru vizitele oficiale, preferând să călătorească noaptea, cu vagon de dormit prezidențial. A avut mai mult curaj cu avionul, deși Boeing-ul scăpat din Revoluție pentru că nu a executat ordinul anonim de a ateriza pe Otopeni în dimineața de 23 dec a avut, și el, o pățanie: în pregătirea unui zbor prezidențial extern (prin 1991, parcă), atunci când TAROM-ul era într-o mică grevă, s-a apelat la piloții militari ai ROMAVIEI. Cum ăia nu aveau treabă cu un asemenea aparat, au făcut, înainte, ceva antrenamente. Și au zbârcit-o, puțin, la o aterizare chiar pe Otopeni, rupând trenul de aterizare și aripa de pe partea stângă. Epava - pe care mi-a arătat-o generalul Goleanu câțiva ani mai târziu - a zăcut multă vreme chiar lângă DN 1, pe latura de nord a Aeroportului devenit Henry Coandă; costa prea mult să fie reparată. Avion cu motor, dar fără noroc. Ce-i drept, și fără victime...
Întâlnirea mea cu Nenea Capitalismul a fost - aș putea zice - una ca-n filme. La Casa de filme (despre care știam că va dispărea ca structură; deocamdată, un comando vesel de regizori se întindeau să o acapareze, ca directori, adjuncți, subdirectori și alte funcții pe lefuri mari), am avut șansa să fiu în situația de a lansa, ca producător delegat, primul film cu adevărat liber. Scenariul Undeva în Est, scos din sertarul unde era păstrat de Augustin Buzura și încredințat prietenului lui (și al meu) Nicolae Mărgineanu, a fost primul intrat în producție fără controlul puzderiei de condiționări ideologice și aprobări de sus. Imediat după aceea, mi-am scos în câteva zile pașaport și urma să plec la Paris, pentru ceva "afaceri de familie". Dar, înainte de asta, m-am trezit abordat de către Adina Darian, noul Redactor Șef al revistei Noul Cinema, care m-a invitat să mă angajez în redacție. Mă știa doar dintr-un text anodin, ce mi se publicase în numărul din decembrie '89 al fostei Reviste Cinema. N-am stat prea mult pe gânduri și am zis da, transferul făcându-se în 2 zile. Mult mai târziu, când am ajuns să cunosc toate subterfugiile oneroase ale întregii afaceri, am aflat ce era cu graba respectivă: după alungarea din fruntea publicației a compromisei Ecaterina Oproiu, era așteptat să se întoarcă "en fanfare" colegul V.S., una dintre victimele mașterei. Ori, Adina urmărea controlul absolut, strângându-și o echipă de oameni ușor de manevrat (de unde să-și închipuie ea că eu voi fi excepția?). La privatizarea publicației, devenisem al doilea acționar, după ea, cu vreo 25% din acțiuni, deci aveam un cuvânt de spus, totuși. Dar tendința de dominare și fuduleală publicistică îi era irepresibilă, conducând afacerea spre un sprinten faliment, care s-a și declarat ceva mai târziu; noroc că apucasem că mă retrag, cu bani cu tot, lucru care mi-a atras ura ei neostoită; cred că-și aducea aminte de mine și când o lovise Alzheimerul... Dumnezeu s-o ierte, că are multe de iertat la ea. După Vasilica Istrate (idem), a fost a doua femeie-șefă care mi-a mâncat sufletul... chiar dacă și eu le-am rămas lor în gât.
Drumul la Paris a însemnat o aventură în care mă aruncasem total nepregătit pentru contactul cu Occidentul. Escala de numai 3 ore, la Viena, dintre două trenuri, mi-a relevat rapid și penibil provincialismul. În casa unei prietene măritată acolo, prima nedumerire a apărut când am intrat în baie, să mă spăl pe mâine: în loc de robinete, era acolo ceva.. ce nu mai văzusem - bateria monobloc. Ca să nu trag aiurea și să stric ceva, am chemat-o să-mi dea drumul la apă. Apoi m-am mirat puzderia de canale TV pe care zappa fetița gazdelor, așa că - obișnuit cu antenele noastre de bulgari - am întrebat ce fel de dispozitiv au ei acolo, pe bloc. Cablu?! Hm... Când gazda e ieșit pe balcon, să aducă ceva, în apartament a năvălit zgomotul infernal al străzii, "tăiat" complet, parcă, la reînchiderea ușii. Mi s-a explicat că era un tip nou de uși / ferestre, care costaseră o groază de bani la vremea aceea: azi, banalele termopane. Dar culmea înapoierii am înghițit-o, demn, când am vrut să o ajut, aruncându-i gunoiul: "Nu, că nu te pricepi!". Cum mama naibii, nici de gunoier cu eram bun?! Nu. Selectarea pungilor cu deșeuri era peste putința mea, neștiutor în a citi ce scria, nemțește, pe recipientele comune de gunoi. Sosit la Paris, altă minune: telefoane publice cu cartelă! Am dat 20 de franci pe cea mai ieftină, dar... pe unde s-o introduc? Oricât m-am chiorât, aparatul nu prezenta nici o fantă. Noroc cu un senegalez, negru tăciune, pe care l-am rugat să-mi arate. A ridicat un capac ce părea pur decorativ, s-a uitat la mine ca la unul coborât tocmai atunci din copac și și-a văzut de drum. Următoarea surpriză: nu mai era valabil numărul de telefon al rudelor mele! Pe cel nou nu-l știam, căci vara mea primară, deși venise de Revelion în România, nu fusese curioasă nici măcar dacă mai trăim toți, după tot ce se petrecuse pe străzi. În fine... cu metroul, am ajuns la locuința lor din Montparnasse; am trecut de vigilența portăresei care s-a uitat lung la mine; am sunat la ușă. Deschide chiar ea, vară-mea (doar prietenii ți-i alegi, neamurile ți le dă Dumnezeu), și - să pic jos - fața i se luminează într-un zâmbet larg și ospitalier: "C'est vous, monsieur Daneliuc!?!". Un moment, am fost tentat să-i fac o farsă, dar am renunțat la timp - dacă apărea și titularul așteptat, în urma mea? Mi-a fost adresat reproșul că n-am dat un telefon înainte... în fine, s-a strâmbat acru când i-am amintit că nu aveam de unde să le știu noul număr. A chemat-o pe maică-sa, poate la fel de surprinsă, dar perfect controlată și, mai ales, normală. Ea m-am primit civilizat, scuzându-se că Eugen (Ionescu) avea o criză dureroasă și nu poate apărea. E drept, i se auzeau, bietul, doar sechelele sonore ce răzbăteau de după ușă... Rodica a fost drăguță, mi-a dat bani să stau la un hotel și ne-am mai întâlnit în oraș, ocazie cu care s-a dovedit plăcut surprinsă de mine (nu știu, dar bănuiesc cam ce-și închipuia), apropiindu-ne sufletește. Ulterior, i-am trimis cu poșta o pagină din jurnalul lui Grigore Gafencu, în care îl ataca violent pe bunicul meu, Mihail Burileanu, pe motiv că nu era "băiat bun" și nu știa să închidă ochii de jurnalist la hoțiile politicienilor. Reacționând în tiparele civilizației de tip occidental, a spus că-mi trimite bani ca să-l dăm în judecată. Judecata de apoi era, însă, scutită de taxe.
Revenirea în țară, tot prin Elveția, s-a lăsat cu alte încurcături, petrecute la granița cu Austria. În cele zece zile petrecute de mine la Paris, ăștia reintroduseseră obligativitatea vizei de tranzit. Lebedele mâncate de niscai nestimați concetățeni la Viena plus rigiditatea nemțească îi făcuse ai dracului pe urmașii lui Franz Josef: nici n-au vrut s-audă că trecusem fără ea... și n-au avut nici gentilețea de a o acorda la graniță. Împreună cu alți români, am vrut să-i înfruntăm, refuzând să coborâm din tren. Nici o problemă: i-au dat jos pe ceilalți călători, au decuplat vagonul și... gata. În miezul unei nopți de martie, dârdâiam demn pe peronul gării Fuchs, din Alpi. Până și "schweitzerilor" li s-a făcut milă de noi și ne-au cinstit, în zori, cu câte o cafea caldă și un croissant. Dimineața, am luat un tren până la Zurich, unde era consulatul austriac dătător de vize. Acolo - buluc de populații diverse: români, turci, afgani, indieni... Și bomba: era joi, iar vizele ni le acordau de-abia luni! Bani de cazare nu aveam nici unul, așa că, dacă tot era să înnoptăm pe trotuar, m-am cerut la consul și i-am spus că vom face greva foamei acolo, în fața consulatului. Asta i-a biruit cerbicia și, în 3 ore, eram fericiții posesori ai necesarelor ștampile pe pașaport. Un alt amănunt interesant m-a lămurit cum și de ce merg cu atâta precizie lucrurile în lumea vestică: descinzând din trenul care ne re-adusese în oraș, am întrebat la o tonetă de bilete pentru tramvai cum ajungem la adresa căutată. Foarte amabilă, cucoana mi-a indicat un tramvai, ce urma să fie schimbat cu un altul. Trei stații = trei franci elvețieni. Cam scump... Am întrebat-o cum putem ajunge pe jos, dar tipa m-a tratat cu un refuz acru și perfect articulat: "Eu sunt plătită să ofer, aici, informații doar asupra circulației cu tramvaiul". Scurt, cuprinzător și de băgat la cap.
(va urma)