Finalul epocii de aur

Pe la începutul lui septembrie 1989, mama îmi relatează o "trăsnaie bătrânească" demnă, pentru mine, de tot râsul. Un nepot al lui Petrache Lupu, medic rezident la actualul spital Obregia, întrebat de colegi ce mai face bunicu-său - care încă mai trăia - le relatează că moșul o luase definitiv razna. Bombănea, toată ziua "Noiembrie zăpadă... decembrie război civil". Am râs de speranțele maică-mii; dacă am ajuns la mâna "sfântului de la Maglavit"...

În noiembrie, cade totuși prima ninsoare. Nu era ceva nemaiîntâlnit, și în timpul precedentului Congres se lăsase cu puțină zăpadă. Îi relatez chestia - ca simplu amuzament - unui amic mai "special", medic la același spital, care îmi împărtășise în prealabil informația că, până la sfârșitul anului, Ceaușescu va pica. Și-l văd că se panichează brusc, având revelația că picatul ăla se va lăsa cu război civil. Apoi, ca semn de încredere și prețuire, probabil, pentru informația primită, mă invită la un "jour de bărbați", la el acasă, în seara de 1 decembrie. Locuia într-un bloc central, printre vecinii săi numărându-se gen. Vasile Milea, un alt general, comandantul unei mari unități de radiolocație, Vasile Șandru (vechi diplomat, primul ambasador acreditat la Moscova de Iliescu) și alții, cam de același calibru; vă dați seama ce "înstelată" arăta asociația aia de locatari... Acolo, găsesc un grup de alți prieteni cu preocupări asemănătoare. După ce au pus în fața telefonului un tranzistor ultra-hârâitor (de care doctorul nu se despărțea niciodată), au început să vorbească deschis despre răsturnare. Unul a zis chiar: "Trebuie să pregătim rechizitoriul pentru Tribunalul Poporului". Hopaaa! Nu era de glumă, ci doar de ceva speranță și de multă frică. Sentiment care s-a accentuat când amicul meu și-a luat, la sfârșitul musafirlîcului, o carte și un sandviș, plecând la gară, de unde trebuia să ajungă, cu trenul de noapte, la Timișoara - pasămite, pentru o acțiune filatelică. Și nu a plecat singur, ci transportat de o mașină cu număr scurt (2-B- și trei cifre) bordat cu un chenar subțire, cu vreo alte trei antenuțe și luminițe ciudate la bord. Abia atunci m-a luat frica, realizând că, dacă ăștia cu "tribunalul poporului" sunt prinși, mă vor lua și pe mine că... de ce nu i-am denunțat?! Mai notez că, scoțându-șe portofelul ca să-i lase nevestei niște bani, i s-a văzut și un pașaport - cred că de serviciu, căci coperțile erau albastre. Probabil că așa aveau filateliștii... chiar când umblau numai în interiorul țării. Mi-a fost limpede că era o plecare de urgență, nepregătită, și m-am convins, sunându-l a treia zi, că stătuse acolo doar de la un tren de noapte la altul. După evenimente, l-am chestionat de unde știuse de ceea ce avea să urmeze (mai puțin teroriștii; de ăia se ocupa, probabil alt grup) și mi-a răspuns că "din stele" - căci omul era și un bun astrolog.

Și mai am o informație veridică, ce anunța complotul Securității: I.L. - un scriitoraș, din categoria celor care îți aduceau pașaportul la ușă dacă-i erai prieten devotat - o avertizase pe o prietenă de-a mea, disperată de veșnicia implacabilă a lui Ceaușescu: "Lăsați, doamna doctor, că până la anul nou cade... se va duce dracului și socialismul din România. Va fi capitalism și eu voi avea cea mai mare editură din țară". Până și chestia cu editura s-a confirmat; chiar dacă, ulterior, respectivul a falimentat tot și a dispărut de pe firmamentul care-l aștepta atunci, în toamna lui 1989.

Despre spargerea mitingului din 21 decembrie am aflat, de la o prietenă de încredere din TVR (om serios, nu din liota amatorilor de zvonuri), un alt amănunt interesant: cu vreo 20 de minute înainte de a începe, tehnicienii de la carul de reportaj au anunțat studioul că, în vecinătatea lor, era un grup care cânta "Deșteaptă-te, române" (strict interzis la vremea aceea). Li s-a răspuns, doar, să ia măsuri ca să nu se audă sunetul de exterior în timpul transmisiei. Cu o seară înainte de asta (îmi relata, după câțiva ani, directorul Bibliotecii Universitare, Gheorghe Stoica) tot colectivul instituției fusese mobilizat, conform procedurilor standard. Ultimul care s-a prezentat la convocare a fost securistul de obiectiv, furios și spunând: "Îi trebuie miting? Ee... o să-l aibă!"

În dimineața de 22 decembrie, toți salariații de la Casele de filme eram prezenți la serviciu - desigur că nu din hărnicie, doar din frică și (de ce să n-o recunosc?) dintr-o detestabilă lașitate. Spre mirarea mea, autoturismul lui Ion Iliescu (o Dacie 1300 culoarea indigo 1B9448) se afla parcată la locul ei, în fața Casei Scînteii. Am fost convins că e arestat (cum făcuseră cu Brucan) și că doar i-au lăsat mașina acolo. Dar de unde...? Coana Lenuța, liftiera, ne-a spus că îl dusese încă de la 8 fix la etajul șapte, unde era Editura Tehnică. Foarte curând, secretarul de partid de la Edituri, Vasile Văcaru, a început controlul prin încăperi, notând numele celor care lipseau.

Noi, mai mult speriați decât încrezători că se va scăpa cu adevărat, ne adunaserăm într-o singură încăpere. Un fel de coleg, Viorel Cozma, fusese izolat în biroul alăturat. Asta a fost prima acțiune de curaj public, căci omul era versificator de ode ceaușiste și își ținea întotdeauna radioul deschis la emisiunile de versuri și cântece patriotice, notându-și scrupulos bucățile și minutele pentru care urma să fie plătit. După ora 9, toată Casa Scînteii fusese înconjurată de un pluton de gărzi patriotice, să nu care cumva să iasă cineva. Întorcându-se de la CC, unde își făcuse rost de viitoarea condamnare, Suzana Gâdea (înfricoșată și ramolită) îi ordonase portarului să-și ia o coadă de lopată, ceva... să apere clădirea de huligani.

Venise ora prânzului, aproape, era o stare de tensiune formidabilă, nu se mai știa nimic din ce se petrecea afară, după anunțul cu sinuciderea generalului Milea. Cineva îl întreabă pe colegul cu radioul: "Băi Viorele, la radioul ăla al tău nu mai zice nimic?" (Aha, devenise "al lui"...). Răspunsul negativ a fost urmat de o informație cu merchez: "Dar s-a schimbat ceva!" Ce?! "Muzica!". Cum adică?! "Nu mai e patriotică, e populară". Noi, dezamăgiți: "Și...?!". Poetul specializat: "Eeee...". Dă mai tare (cum i se ceruse de atâtea ori să înceteze cu poluarea fonică) și auzim un săltăreț "Alunelu". La care inițiatul propagandist explică: "Hai la joc! Să ne fie, să ne fie cu noroc!". Adică... Dincolo de păcatele lui, omul avea, iată, școala propagandei subliminale...

După scurtă vreme, o mașină a Armatei a venit și a eliberat din dispozitiv gărzile patriotice. Ăia își aruncau beretele în sus, de bucurie. Imediat după aceea, Ion Iliescu - aveam să aflăm de la colegii lui din editură - a fost sunat pe telefonul interior de Suzy-diriginta, care i-a spus: "Ionele, a venit vremea ta. Du-te acolo" (de unde tocmai se întorsese ea). Cine l-a transportat cu mașina la TVR? Florin Velicu, un ofițer de securitate acoperit, activând la direcția culturii de masă, împreună cu același vigilent secretar de partid Vasile Văcaru. Să nu care cumva se rătăcească pe drum, bietul Ionel...

Curat vorba Conului Leonida: "Ne-mbrăcăm, domnule, frumos și... hai și noi pe la Revoluție. Când ajungem noi acolo, ce să vezi...? Steaguri, muzici, chiote.. Și lume... de-ți venea amețeală, nu alta!". Senzația de dejà vu mi-a apărut foarte repede. Tot Nenea Iancu, dragul de el, în această bijuterie dramaturgică, ne-a mai oferit și alte amănunte - să zici că-i Nostradamus și mai multe nu: bărbații lui Garibaldi - leit vestiții teroriști care puteau să nu mănânce și să nu bea nimic, dacă n-aveau ce; mesajul lui Galibardi (Gorbaciov) "de-acolo de unde este el" către națiunea română; și, în final, faimoasa revelație cu "n-a fost Revoluție, domnule, ci reacțiune (...) cine să stea să facă revoluție dacă sunt ai noștri la putere?!". Doar "poliția în persoană". Interesante coincidențe...

Eu, ca "persoană fizică" am apărat revoluția (adică blocul din Berceni) de teroriști în felul următor: m-am nimerit, cu alți 3 "nea Ghiță", baionete inteligente, în planton doi - adică între 12 și 3 noaptea. Baionetele erau, conform indicației de mai ieri ale coanei Suzănica, niște banale cozi de lopeți și de mătură... căci cele de topor acționau prin alte părți, mai răsărite. S-a stins lumina pe casa scării, s-a închis ușa și baricadat cu o ladă (parcă de bere?...) și doi dintre noi, blocatarii, am trecut la stadiul de vigilență maximă. Ceilalți doi - băieți deștepți: veniseră pregătiți corespunzător, cu un taburet de bucătărie și cutia de... table. S-au băgat în lift, au închis ușile ca să nu fie auziți nici de vecini, nici de teroriști, și au frecat zarurile cu mult spor și, firește, și mai multă libertate, proaspăt venită la putere. Măcar de-ar fi fost singurul detaliu ridicol al bulibășelii ridicată la rang de revoluție...

Acum, când aud văicăreala cum că de ce i-au împușcat pe Ceaușești cu atâta grăbire, regăsesc același gen de reacție / judecată post festum: adică cea golită de tensiunea emoțională a momentului. Sigur că fricile trec, de parcă n-ar fi fost. Dar numai cine a trăit efectiv vânzoleala acelor zile, poate înțelege presiunea la care eram supuși cu toții din cauza incertitudinilor de tot felul și a morților care, chiar dacă exagerați ca număr, existau și înspăimântau. Frica de luptătorii fideli Ceaușescului era și reală, și motivată. Pe lângă "ai noștri" (adică ai lor), mai erau teroriști libieni (pe care i-a recuperat, vii sau morți, un avion trimis de Gaddafi, chipurile cu ceva ajutoare; erau și "băieții cu ochi albaștri" care, ulterior, au fost făcuți scăpați, iertați și recuperați de noul regim (am cunoscut pe unul dintre ei, C.I.-st într-o unitate militară bucureșteană, care fusese reținut la locul de muncă vreo 10 zile). Dar atunci, în vălmășagul acela confuz, nimeni nu mai știa cum stăteau exact lucrurile. Mult mai târziu aveam să aflu (din gura fostului meu cumnat, medic la Spitalul de Urgență Floreasca) cum au murit mulți revoluționari, aduși răniți chiar acolo, în spital: înspăimântate de zvonurile potrivit cărora teroriștii ăia se ridică, rup targa de care sunt legați și omoară tot ce e prin jur, multe asistente au băgat supra-doze de barbiturice în toți răniții mai închiși la culoarea feței. Pentru ele, era un procedeu legitim. Doar că l-au aplicat, cu de la sine putere, și celorlalți răniți, care luptau de partea bună a baricadei.

Ulterior, am avut ocazia să cunosc oameni implicați direct în evenimente. Pe 22 decembrie, când s-a spart mitingul din Piața Palatului, am intrat repede la studioul Sahia (aflat chiar pe strada Sahia), în încercarea de a telefona acasă, să văd dacă soția și fiica mea ajunseseră. Din biroul și cu acordul directorului Mitulescu (fostul secretar de partid de la RomâniaFilm) încercam să prind un fir liber, căci toată rețeaua părea blocată; nu venea tonul. La un moment dat, ușa s-a deschis violent și, din pragul ei, Adrian Sârbu (cu o cameră de filmare BETACAM pe umăr) l-a înștiințat că se duce să filmeze ce e pe străzi. Prudent, Mitulescu a încercat să-l rețină... că era periculos, că "stai să mai vedem...". Atunci, viitorul patron al ProTV s-a rățoit, aproape cazon la el: "Tovarășe director! Noi am fost instruiți, știu ce am de făcut". Aha... Și dus a fost. Ulterior, același ex-secretar PCR și ex-director a ajuns un fel de mână dreaptă a tele-patronului în afacerile lui cu cinematografia, fiind promovat până la demnitatea de director general (un fel de șef a tot ce mișca pe piața cinematografiei) al CNC. Băieți buni, cuminți și utili în situațiile tulburi...

Mulți ani mai târziu, aveam să-l cunosc și să mă împrietenesc cu Mihai Ispas, în '89 tânărul taximetrist care l-a transportat pe Ion Iliescu prin oraș. Nu mi-a dat el cine știe ce secrete, căci ținea la viața lui... (și tot degeaba; a murit în 2019 de un cancer pulmonar galopant și inexplicabil, căci nu era fumător). Dar tot a apucat să-mi povestească cum căsca el gura prin curtea TVR, când a apărut Iliescu; cum a simțit că ăla e omul zilei (nu știa nimic de el) după culoarul care i se făcea prin mulțime; cum s-a luat după mini-convoiul din urma lui, ajungând în celebrul Studiou Patru, recomandându-se ca bodyguard al tovarășului... Acolo, în timp ce se pregătea discursul, a văzut un individ cu barbă, îmbrăcat într-o șubă de șantier și cu un sac de rafie în mână. Tipul s-a dezbrăcat, a scos o cămașă kaki și o vestă, apoi un chimir țărănesc, echipându-se în costumul de revoluționer. Era Gelu Vlad Voiculescu.

Tot tele-cinematografic s-a rezolvat și lichidarea Ceaușeștilor. Toată suflarea cea băștinoasă a urmărit cel mai trucat film din cariera prodigioasă a regizorului - comisar-revoluționar Sergiu Nicolaescu, cel pe care îl prinsese 17 decembrie pe undeva, prin Germania. De unde a venit repejor, să nu înceapă balul fără el. O paranteză, cred eu, nu lipsită de importanță, relatată mulți ani mai târziu de o doamnă, fostă secretară la ASE: în dimineața de 22 decembrie, ea și cu alte funcționare de pe la contabilitate, bibliotecă etc, urmăreau de la geam ce se petrecea pe stradă - tinerii se strângeau în jurul cercului de beton instalat în centrul Pieței Romane. Toate erau speriate, îngrozite... una singură scotea foc pe nări împotriva huliganilor plătiți de agenturi, pe care avea să-i facă Tovarășul una cu pământul, trimițând tancurile peste ei. Tovarășa se numea "doamna Popa" și era soția... judecătorului Gică Popa, cel care, peste fix 3 zile, avea să-i condamne la moarte pe mult stimații și iubiții! Ca să vezi cum e când își bagă dracul coada... Eeii, și cum stăteau ele așa, la fereastră, una îl observă pe Sergiu Nicolaescu (autorul filmului Atunci i-am condamnat pe toți la moarte - apoi i-am și filmat), îmbrăcat elegant, plimbându-se agale prin stația ITB Piața Romană, de lângă clădire, de parcă aștepta troleibuzul 86 să-l ducă la gară. Care troleibuz... nu prea mai circula. Circulau, însă, altele... așa că Le Beau Serge a ajuns cu bine (și cu mâinile încă curate) la TVR, chiar înaintea lui Iliescu, unde a cuvântat inițiat și energic. E vina unor diplomați mai emotivi (sau superficiali?) care l-au confundat cu Corneliu Mănescu, fost ministru de externe. Ăsta doar semnase celebra Scrisoare a celor 6... apoi a stat cuminte acasă, nu ca Mafalda KGB-istă de mai apoi, pe numele lui Silviu Brucan.

Un alt amănunt interesant: în dimineața de 26 decembrie, mă întâlnesc cu Adrian Dohotaru - fost jurnalist la Flacăra, fost colaborator la Casa de Filme... ulterior - așa cum aveam să aflu - și fost mare ofițer de securitate, nu se știe de ce pedepsit și îndepărtat din sistem. Ninsese... noaptea văzusem super-producția mincinoasă a lui Nicolaescu cu împușcarea ălora doi; dar nu se anunțase că s-au predat teroriștii. Ei bine, Dohotaru mă liniștește, spunându-mi confidențial că a mai rămas un singur grup, condus de generalul Trosca, dar că este înconjurat în pădurea Tunari. Deci, la 3 zile după masacrarea "revoluționară" a lui Trosca, acest om îl dădea ca super-terorist încă în viață! Și nu era din neștiință, căci în ianuarie avea să fie instalat ditai secretarul de stat în Ministerul de Externe. Zvoner, sau răspândac? Probabil că și una, și alta... De altfel, prin anii '90, când a avut un grav accident de circulație, după care ar fi putut fi salvat, eventual, printr-o operație ce se făcea numai în Germania... nu a fost lăsat să ajungă acolo. Anita, soția lui, se dusese la generalul Gioni Popescu, adjunct al SRI, primise promisiuni, chiar asigurări - dar nu s-a mișcat nimic până la autopsia finală. Mai târziu, aveam să aflu că, în anii '70, răposatul Dohotaru activase ca agent DIE (relații externe) la Ambasada României din RDG, fiind singurul cu acces în camera cifrului. Așa că, decât să-l ia gura pe dinainte sub ceva anestezie, a fost mai bine să-o mierlească patriotic, pe glia strămoșească.

Alte două afaceri criminale s-au petrecut pe 23 decembrie la Aeroportul Otopeni, și pe 29 decembrie, când a fost doborât cu o rachetă avionul cursă de pasageri București Belgrad. Despre Otopeni, dl Fodoreanu, comandantul unuia din cele două Boeing-uri 707, aflat la revizie anuală la Hamburg, mi-a arătat un mesaj telex semnat "Comitetul Revoluționar", prin care li se cerea să revină urgent în țară, fiind așteptați în 23 dec. orele 6,30-6,45... s-a văzut cum. Noroc de flerul pilotului, că nu s-a prezentat la apel. Era pregătit ditai focul de artificii. E clar că a fost o înscenare, nu se știe în ce scop. Dar nu e exclus să se fi încercat acreditarea ideii că i-au prins pe Ceaușești încercând să fugă și că i-ar fi împușcat în ultimul moment; în felul acesta s-ar fi evitat incomodul proces de la Târgoviște. Prin anii '90, un ofițer cu rang înalt din SRI mi-a spus, off recorder, că ăla fusese un (alt) scenariu al vestitului comisar Miclovan. Greu de autentificat, dar totuși destul de verosimilă povestea.

Șase zile mai târziu, se anunța decolarea primei curse aeriene externe, București-Belgrad, operată de un aparat Antonov 24. Așa cum s-au vândut urgent toate locurile, tot astfel s-au dat înapoi... mai puțin unul singur: ocupat de un jurnalist irlandez care avea asupra lui niște filme. Pentru ăla, a fost sacrificat echipajul de 6 persoane. Ulterior, nevasta comandantului s-a dus și a discutat cu sătenii din comuna Vișina, localitate lângă care fusese doborât aparatul. Oamenii povesteau că, auzind bubuitura și văzând flăcările, s-au precipitat spre locul catastrofei dar... înaintea lor au venit la fața locului două elicoptere. Unul a coborât lângă epavă, în timp ce al doilea a făcut "punct fix", trăgând focuri răzlețe spre sat, de unde veneau martorii nedoriți. După câteva minute (cât au recuperat "marfa") s-a ridicat și cel de-al doilea, dispărând în noapte. Interesant este că, pe parcursul căutărilor ei, Ana Jurcovan și copilul ei în vârstă de vreo 9-10 ani au primit amenințări telefonice s-o "lase moartă". N-a lăsat-o. Până la urmă a murit și ea... era stewardesă pe cursa București-Bruxelles care s-a prăbușit, în 1994, la Balotești.