Îl cunoscusem pe Iliescu în 1969, când era Prim Secretar al CC al UTC. Fusesem convocați noi, elevii de la câteva licee din Capitală, la o întâlnire cu el. Ne-a entuziasmat. Voce caldă, limbaj puțin afectat de frazeologia comunistă, o moderație contrastantă cu stilul epocii și ceva umor, chiar. Mai apoi, fusese promovat ca Secretar cu propaganda al Comitetului Central și decăpățânat rapid, la întoarcerea din vizita chino-coreeană. Se aflase că, la porunca Ceaușeștilor de a produce și în România același delir, ar fi răspuns: "Nu mă pot angaja la așa ceva. Poporul român nu poate fi orientat astfel". Mai circulau istorisiri favorabile lui de pe la Timișoara și Iași, unde activase după aceea, cum ar fi momentul când, încetându-i penitența, i se aruncase în brațe, într-o ședință, funcția de ministru al Învățământului, pe care o refuzase sub motivul că nu se pricepe. Așa a ajuns un fel de minisitruț pe la Ape și, de acolo (unde nu probase entuziasmul corespunzător pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră (căruia Nicu Ceaușescu îi spunea "Șanțul lui tata"), director la Editura Tehnică. Ne mai vedeam și, câteodată, schimba cu noi câteva cuvinte, în așteptarea liftului, fiind privit cu simpatie și, de ce nu, cu speranță.
Vântul de glasnosti și perestroika gorbacioviste 1988, începuse totuși să bată în ultimii 2-3 ani dinaintea răsturnării. Pentru cine era atent, se simțea frica activiștilor din cultură față de perspectiva unei reorientări de tip gorbacioviste. Tovarășii își luau măsuri de precauție pentru că dacă, Doamne ferește... să poată arăta și ei că au luptat în ilegalitate. Se pregăteau oamenii pentru viitorul FSN.
În acea perioadă, două filme sovietice au creat "probleme". Primul se numea Scadența la chenzină și era o fabulă care bâzâia ca musca pe căciula românească: ceva cu o fabrică unde directorul aventurist face totul praf, de nu mai au ăia bani pentru salarii, materii prime, investiții... nimic. Asta în timp ce liderul visează, aiurea, proiecte mărețe: parcuri, piscine etc. Coincidență: fabrica era una de pantofi! Ba, mai mult, la un moment dat i se spune șefului aventurist că un transport de pantofi le-a fost returnat chiar din România. Mai clar de-atât... S-a întâmplat să fiu în sală la vizionarea prealabilă, căci rușii îl vroiau, musai, măcar pentru o proiecție unică, în cadrul Zilelor filmului sovietic. Tovarășul Dulea, celebrul cenzor peste cinematografie și literatură, a ieșit scârbit, spunând că "o asemenea porcărie nu va rulau niciodată în România!". Ei bine... în vara lui 1989 am surpriza să îl văd rulând în București - mă rog, într-o sală rău famată, de periferie. Dar, orișicât...
Al doilea se intitula Ringul de dans. O comedioară de măruntă critică socială, cu acțiunea plasată într-un orășel de provincie unde toți - întâlnindu-se în părculeț, în jurul unui chioșc cu ring de dans - se ceartă între ei de mama focului. Doar că toate scandalurile se sting în momentul în care autoritățile anunță că chioșcul va fi demolat. Așa că, în momentul în care buldozerele se prezintă la datorie, îi găsesc pe ring, dansând frenetic, pe toți foștii împricinați, solidarizați împotriva distrugerii trecutului, pusă la cale de autorități. Cumpărat prin aceeași perioadă, filmul ar fi putut fi trimis direct în arhivă, sau masacrat din foarfecă, după proastele obiceiuri. Când colo... ce să vezi?! În vara lui 1989 rula discret și întreg; nu în București, ci doar prin provincie, la Constanța, Ploiești. Semnalul era clar, pentru cine știa să priceapă.
Cam în aceeași perioadă, apare în librării romanul lui Augustin Buzura Drumul cenușii. Citindu-l, mă miram cu fiecare pagină parcursă, căci era un peisaj narativ negru, de sfârșit de lume. Eroul principal, nevăzut, era în mod evident fostul lider al grevelor din Valea Jiului, din 1977. Un alt personaj căuta să dea de urma lui, chestie imposibilă; rămânea doar impresia că, în cel mai bun caz, ar fi internat într-un spital de boli psihice, unde se făceau celebrele tratamente de spălare a creierului. L-am întrebat pe amicul Șerban Velescu, de la Direcția literaturii (adică cenzura), cine își asumase riscul publicării - mai ales că un alt precedent editorial (Balanța lui Ion Băieșu), se lăsase cu bubuială mare: un activist pensionat cu brânciul de la secția de presă și propagandă îl citise după apariție, subliniase cu roșu și se dusese direct la Secretarul cu propaganda, să-i arate ce cadru de nădejde pierduseră ei și ce blestemății puteau să apară în lipsa lui. Ca urmare, cartea fusese retrasă din biblioteci (căci librăriile o epuizaseră de mult) și dată la topit... atât de tare i-au înfuriat situațiile și personajele.
Cartea lui Buzura - mi-a relatat amicul de la cenzură - nici nu apucase să fie citită integral și masacrată la ei. Fusese cerută "sus", la Comitetul Central, iar aprobarea o dăduse Silviu Curticeanu. Acesta era extrem de apropiat Elenei Ceaușescu. Dar provenea de la Cluj, unde făcuse serios facultatea de drept. Tot el era cel care îl ocrotea pe directorul meu, Radu Stegăroiu, chestie care se vedea întrucât acesta din urmă își permitea, fără să-i pese, "lejerități" comportamentale care iritau sistemul. Spre exemplu, el a refuzat să facă celebrele filme documentare de lungmetraj dedicate lui Ceaușescu și îi sfida autoritatea casapului Mihai Dulea. După ce acesta făcuse praf un scenariu, semnând apoi, ușurat, intrarea în producție, același original Stegăroiu i-a rupt în față hârtia cu prețioasa apostilă, declarându-i sarcastic: "În felul acesta, ați alungat din sală și ultimii 5 spectatori care ar mai fi rezistat până la sfârșitul filmului". Fiind încăpățânat, voluntar și cu spatele asigurat, reușisem să-l plantăm în Biroul Organizației de Bază (celula de Partid, cum ar veni), unde îi freca la principii și la proceduri, de înnebuneau ăia... fără să aibă ce-i face. Știu că pe la începutul lui 1989, pe o încăpățânare punctuală a lui, care se agăța de un amănunt valabil ce ar fi dat peste cap toată strategia pusă la cale ca să se valideze nu mai știu ce porcărie, tovarășii au evitat 3 luni să țină ședința aia, zisă lunară. Spre amuzamentul nostru... Ca să vedeți cum se abureau și măsluiau lucrurile ca să iasă la vopsea, un exemplu demn de absurdul românesc: tovarășul Marin Vladimir, activist venit de la UTC, a raportat răspicat și fără pic de rușine: "Casa de Filme 1 și-a îndeplinit integral sarcinile de plan... mai puțin două titluri". Două din patru, dar pentru Partid, asta însemna integral. Restaurația de după Revoluție l-a dus pe vajnicul activist tot ca director al unei companii private de import filme, prin care furniza publicului genul de filme pe care, înainte, le condamna și le interzicea de zor. Apoi, culmea nerușinării, după moartea lui Lucian Pintilie, tipul a ajuns directorul studioului de creație al Ministerului Culturii, înființat în 1990 și condus de marele regizor, al cărui film De ce trag clopotele, Mitică? era ținut sub cheie în chiar dulapul lui! Ubu peste Urmuz... sau viceversa?
Aberațiile meschine continuau, însă, să ne mănânce sufletul. Înfricoșat (poate chiar terorizat de pericolul greșelii fatale care l-ar fi zburat pe la vreun alt Zalău, ca și pe predecesorul lui) vestitul Dulea sufla nu doar în iaurt, ci și în înghețată. Un alt exemplu: după ce o eliminase din distribuția filmului Pădureanca pe Maria Ploae, acum ne-am trezit că vrea s-o scoată (de data asta, din materialul gata filmat) și pe Magda Catone; aflase el că n-o plăcea Cabinetul 2 și... să nu se nervozeze aia pe el. Dar, și așa, sentimentul de panică nu l-a scăpat de la a lăsa la locul lor titlurile unor filme: Noiembrie, ultimul bal; Cei ce plătesc cu viața; și Există joi? - ultimele două ținând afișul de la Cinema Scala în ultimele 10 zile dinainte de... (mitingul spart s-a petrecut chiar într-o zi de joi). Era secondat, la fel de feroce, de o colegă de-a noastră de profesie, Oana Serafim - care, imediat după "răsturnare" se număra sprintenă printre greviștii foamei contra cenzurii în cinematografie, purtând o pancartă pe care scria "Jos Bâtlanii" - tovarășul Bâtlan fiind, de altfel, colegul ei dulist. Arta nerușinării i-a fost, însă, de folos, tipa ajungând "pe stil nou", ultimul director al Europei Libere pentru Europa. Păi, nu?
Paradoxal, dar câteodată ne salvam din ghearele inepte ale lui Dulea apelând la Suzana Gâdea. Era mămoasă, fiind de ajuns s-o aștepți dimineața, la lift și să începi o milogeală cu dichis. Te lua după ea: "Hai, mamă dragă, vino-ncoa'". Eu am avut o relație specială cu ea, grație unei întâmplări tragice: fiind ofițer de serviciu la cabinetul ei, într-o zi de duminică, cu puțin înainte de prânz s-a anunțat un accident mortal în Combinatul poligrafic. În atari situații, ordinele erau următoarele: trebuia să desigilez și să deschid imediat plicul mare... să scot plicul mai mic... iar, din ăsta, hârtiuța important cu telefonul ei de acasă, ca să-i raportez. N-am făcut-o, lăsându-i misiunea celui care venea după mine. A doua zi, chemat la muștruluială, i-am spus deschis: "Tovarășa Președintă, mortul de la groapă nu se mai întoarce niciodată. M-am gândit să vă luați mai întâi prânzul (ceremonial deosebit - n.m.), să vă odihniți puțin (idem), că pe urmă vă apucă noaptea pe aici, cu protecția muncii, cu procurorii și cu medicina legală". A impresionat-o și - ca dovadă de încredere - s-a apucat să-mi povestească câteva prostii curente - cum descoperise ea o rețea de hoți de cărți și cum se ascunsese pe podeaua mașinii, de frică să n-o omoare ăia... Repet: Suzy-diriginta nu era canalie, ca atâția alții. Era doar limitată și fricoasă, dar rău de dragul răului și al Partidului, nu făcea.
Semnele de prăbușire a regimului apăreau, la vedere, unul după altul. Într-o noapte cețoasă de noiembrie, statuia lui Lenin din fața Casei Scînteii fusese incendiată. Cum? Cineva așezase la baza soclului de marmură roșie vreo 2-3 anvelope de cauciuc, le stropise cu motorină și le aprinsese! Alea fumegaseră, arzând mocnit și avariind nu grav, dar vizibil, monumentul sacrosanct. Dimineața, când am coborât din autobuz, roiau securiștii pe acolo, furibunzi și neputincioși, măsurând și străduindu-se cam degeaba să culeagă indicii. Chestia era scandaloasă (pentru ei) din două motive: odată, pentru că în acel spațiu larg și, totuși, mai bine luminat noaptea, se putuse organiza o asemenea năstrușnicie. Și asta după ce, cu vreun an în urmă, un incendiu la fel de nocturn și de spectaculos mistuise, în același perimetru, Arcul de "Triumf" din mucava, de la intrarea în incinta actualei Romexpo. Focul fusese pus cu dichis, la înălțime, astfel încât să dispară emblema lui Paler: "Epoca Ceaușescu, Epoca de Aur a României Socialiste".
Se înmulțiseră și manifestele tipărite cu "Jos Ceaușescu" sau "Români, treziți-vă!": ba într-o stație de metrou, fiind împrăștiate funambulesc de curentul de aer provocat de intrarea trenului în stație; ba în intersecții aglomerate... După Revoluție, s-a aflat că erau opera unui singur om: tipograful Valentin Hurduc, care le realiza acasă, în pivniță și își asuma riscul de a le distribui de capul lui, prin cele mai ingenioase, dar și riscante mijloace. Dar culmea curajului și a ingeniozității a fost atinsă la câteva nopți după încheierea gloriosului Congres, acolo unde Ceaușescu declarase, plin de emfază, că "se va întoarce capitalismul în România când va face plopul mere și răchita micșunele". Ei bine, într-o bună dimineață, în plopii desfrunziți de pe malul Dâmboviței din zona căminelor studențești Grozăvești, au apărut... mere! Studenții, dragii de ei...
În ziua când se încheiaseră lucrările celebrului Congres, am plecat puțin mai devreme de la serviciu. Autobuze - ioc; zaiafetul festiv se făcea acolo, la pavilionul expozițional și nu circula nimic. Așa că am luat-o pe jos, pe trotuarul dinspre Muzeul Satului, depășind securiștii cu costume strâmte și priviri tâmpe, care erau sădiți "la gineală" pe marginea drumului. Adică să-i vadă Dumnealui... să se știe bine păzit. Întâmplarea a făcut să mă intersectez cu convoiul oficial. I-am putut observa, destul de aproape, chipul radios - scăpase de marea frică de a fi fost răsturnat legal și se credea veșnic. Iar moaca lui exprima asta în mod plenar, chestie care m-a indispus în plus. Căci, disperat, îmi pusesem și eu speranțe în adunătura respectivă, să mai apară vreun contestatar. Ți-ai găsit...
(va urma)