Ce se întâmplase? Pe 1 septembrie fusese ziua de naștere a lui Nicu Ceaușescu - prietenul și susținătorul său. Sătul de insistențele părintești, Prințișorul dăduse cu flit petrecerii corespunzătoare organizată de mă-sa (cu Ceașcă, soața Poliana - rămasă totuși Cristescu și după căsătorie, că mdeh... Ceaușesc te nășteai, nu puteai deveni! - și cine știe ce alte cadre de bază ale Partidului). Așa că băiatul mamii, al tatei și viitor al țării, i-a lăsat cu buzele umflate și s-a dus la cheful cu gașca lui de prieteni; să se simtă bine, ce naiba?... Leana a aflat unde erau și a aterizat, furioasă, acolo, surprinzându-i în flagrant delict. I-a privit crunt, a plecat trântind ușa... A doua zi, fiecare dintre "nemernicii corupători de Prințișor" au zburat din funcții și din spațiul public. Jeanina Matei - un fel de ibovnică încă precontată - a ajuns, cu un angajament fulger, peste mări și țări, direct în Israel. Nadia Comăneci a primit interdicție să mai apară pe undeva sau să-i fie rostit numele; mă mir că nu i-au legat și trompele, nu care cumva.... Plus filajul de rigoare. Fotbalistul Geolgău, de la Universitatea Craiova (și titular, în mare formă, la Națională, care era și el într-o relație suspect de strânsă cu ea) a fost suspendat sine die... chestie care se obișnuia, în sport, numai cu Cristian Țopescu, atunci când scăpa vreun comentariu nu atât critic, cât indezirabil. Iar omul meu, Ion Traian Ștefănescu, a ajuns din vice-președinte al Consiliului Culturii (și Educației Socialiste!), de fapt șef al culturii naționale, doar prim-secretar al județului Sălaj. Sălajul și cu Vasluiul erau chiar fundul țării, nu drumuri, nu apă la robinete... jale cruntă.
Totuși, la încheierea anului de pedeapsă, omul s-a dovedit fair play și le-a spus foștilor subalterni că-mi datora o reabilitare, dându-i peste nas, în felul acesta, și activistului care îl făcuse să mă mazilească.
Așa că... m-am întors. O variantă foarte convenabilă mie ar fi fost să rămân dincolo, la Sahia, ca șef neoficial peste biroul ce se numea "Cinecronică" - îți alegeai singur personalități, locuri sau evenimente pe care să le filmezi, materialele fiind apoi stocate în arhiva studioului. Fără plan... fără program... fără nici o răspundere. Era atât de tentant postul, încât mă gândeam să accept. Dar... nu-mi garanta nimeni că aș putea rămâne pe el, dacă ar fi fost parașutată vreo "pilă" de sus, pe locul acela atât de bun.
Colegii de la Casă m-au primit cu bucurie. Eram acolo, în afara directorului Stegăroiu, patru producători delegați, un economist și secretara Matilda. Ea avea o vorbă: "Domnilor, țineți cont că petreceți mai mult timp cu mine decât cu propriile neveste". În stare de trezire, desigur. Adevărul e că zăceam o grămadă de timp la birou, așteptând diverșii ștabi să vină pe la vizionări; chiar dacă pe noi nu ne primeau, trebuia să fim acolo, chit că putea fi 7, 8 sau 9 seara când își făceau dumnealor timp și chef de-un film. Apoi, era nebunia cu "planul tematic" - o mega-lucrare funcționărească ce urma să meargă sus, la Comitetul Central, cu ceea ce urma să intre în producție pe unu, doi sau trei ani înainte. Se scriau, se rescriau zeci de pagini... stăteai și noaptea, uneori, dacă a doua zi era sorocul. Ne respingeau cu sadism mai multe variante. Până când Radu Stegăroiu a avut o idee: păstrând prima variantă, a retrimis-o când se întrevedea sfârșitul calvarului din acel an. Surpriză: a fost găsită "corespunzătoare". Ba și cu un comentariu: "Vedeți, tovarăși, dacă ați lucrat serios și ați respectat indicațiile?"
Două evenimente merită dezvoltate, din perioada și locul respectiv. Primul a fost fuga lui Mircea Veroiu la Paris. Nu ne așteptam, el spunea cu toată sinceritatea că nu ar putea trăi "fără jucăria asta, Bătrâne" - adică cinema-ul, pe care-l purta în sânge. Dar... până la urmă s-a întâmplat; pare-se că și pe fondul unor probleme de cuplu... a considerat că e mai bine să stea, împreună cu iubirea vieții lui, actrița Elena Albu cu tot, cât mai departe de București. În ultima zi permisă legal ca să se întoarcă, am asistat la o scenă funambulescă: directorul lui de producție (cel care-i și transportase cu mașina la aeroport când au plecat) a venit dis-de-dimineață la Casa de filme. Era într-o agitație teribilă, tot bâguind că "trebuie să vină, nu ne face Mircea așa ceva". Ne...?! Ahaaa... Un coleg care înțelesese disperarea individului, i-a recomandat să meargă la aeroport după amiaza, când revenea cursa de la Paris. Realist, am opinat că nu are bani pentru bilete de avion și că, eventual, ar putea sosi cu trenul, pe la ora prânzului. Omul nostru (adică al "lor", că apartenența lui la Nenea Secu era de notorietate) a prins din zbor ideea și a transformat-o în ultimă speranță. Lăsând orice prudență la o parte, a luat telefonul formând un număr (la frontiera Curtici), a cerut un nume și l-a chestionat scurt dacă Orient Expresul trecuse. Da. Apoi, întrebarea capitală: "Zi repede, Veroiu era în tren?". Am știut că nu după cum s-a albit la față "acoperitul" și s-a lăsat, moale, pe scaunul secretarei. Așa cum deja mâzgălise un hâtru pe un afiș din Studiourile de la Buftea, "Mircea eroiu". Aveam să-l reîntâlnesc la Paris, în martie 1990, când m-a plimbat prin Montmartre. Era slăbit (nu știam încă de ce boală cumplită suferea), abătut, dar tot fermecător.
Al doilea moment a fost filmul Pădureanca, al cărui producător (bun) de-legat am fost. Augustin Buzura scrisese scenariul, ecranizând nuvela lui Slavici, dar o făcuse "cu cheie". Familia Busuioc (atotputernicul stăpân al satului) era, în film, familia Ceaușescu - cu Nicu bețiv și afemeiat, cu mama acră și intrigantă, cu tatăl plin de el, grandoman, până la a nega realitatea care nu-i convenea. Știu că l-am întrebat pe Buzura, înaintea primei vizionări oficiale, ce răspundem dacă "se prind ăștia?". "Sigur că se vor prinde, dar nu va avea nimeni curajul să spună că împăratul e gol" (aluzie la povestea lui Andersen). Dizidența (sau fitileala, cum se mai numea pe atunci) era cu atât mai importantă cu cât conducerea politico-ideologică decisese ca regizorii cu talent și cu curaj (Pița, Gulea, Daneliuc, Mărgineanu) să fie îndrumați / aprobați doar către filme de epocă, spre a le evita pe cele de actualitate, pe care se știa că nu ar fi falsificat-o de dragul partidului.
Totuși, problemele au apărut la distribuție: tovarășul Dulea a interzis-o în distribuție pe Maria Ploae, pe motiv că e soția regizorului! Cum ar veni, numai Idiotul avea voie să lucreze (la demolarea României) dimpreună cu Otrava de nevastă-sa)... Restul - niet! A trebuit să ne supunem. Mai ales că, în pregătirea producției, se cheltuiseră deja peste 800 mii lei, un sfert din tot bugetul unei producții considerate de epocă. (La cele de actualitate, aveau cam 2 - 2,5 milioane lei, dar stahanoviști harnici ca Mișu Constantinescu, Elefterie Voiculescu, Nicolae Corjos sau Cristina Nichituș se mulțumeau și cu 1,8 - 2 milioane, din care mai făceau și economii). Așa că, toată producția era în pom: trebuiau să înceapă filmările și noi nu aveam actriță în rolul principal! S-au dat probe... cum se numea casting-ul de azi. Și așa a răsărit Manuela Hărăbor, fiica unui maistru de la atelierul de butaforie al studiourilor și care, practic, crescuse acolo, în curtea lor. Nu avea toate datele (mai ales când deschidea gura) dar s-a impus soluția dublajului la post-sincron. Mai avea și câțiva centimetri în plus peste partenerul Adrian Pintea, dar și asta s-a "aranjat" - când stăteau alături, cadrul era nu întreg, ci doar apropiat, astfel încât nu se vedea practicabilul care îl înălța pe el. Ca să poată face parte din distribuție, fata a renunțat la examenul de admitere - socoteală bună, căci anul următor a intrat la actorie din prima încercare. Dar echipa nu o suferea de loc, și i-am admirat tăria de a face față atâtor șicane și răutăți, câte se îngrămădeau pe capul ei, la numai 18 ani. Într-o secvență în care ar fi trebuit să plângă, dezastru: nu-i ieșea deloc. Văzând impasul, Șerban Ionescu (un om cald, încântător, care și-a depășit acolo personajul care îl lansase, Ion al Glanetașului) a intervenit... ajutător, începând s-o înjure: din "proasta dracului... idioato, ne ții pe toți în loc, habar n-ai de actorie, ce cauți tu aici?!" și alte amabilitățuri, n-a mai scos-o. Manuela - nimic, era tare. Plusând, Șerban i-a mai dat și vreo două palme după ceafă, și un șut în fund... până i-au țâșnit lacrimile. Atunci, a sărit într-o parte și a strigat el "Motor!", decizie pe care o ia numai regizorul. Dar Mărgineanu, bietul, deși afectat de toată tărășenia, încremenise și el; așa că altfel se pierdea atâta autentic izvorât din spontaneitatea forțată. La urmă, Șerban a venit și a îmbunat-o, punând tot incidentul pe seama unei tehnici de stimulare, specifică actoriei: "O să vezi tu, când o să intri" (la teatru).
Pe atunci, Manuela părea îndrăgostită de Adrian Pintea, care era însă combinat cu o fată frumușică de la producție. Din nenorocire, se prăbușise rău pe panta alcoolismului și, într-o zi, ne-a făcut o figură urâtă: când să se plece la locul filmării, nu a apărut la autocar. Nu răspundea la telefonul din camera de hotel, nici la bătăile în ușă. Atunci, tot Șerban - care era un munte de om - a spart ușa cu umărul. Degeaba - nu se putea pătrunde, fiindcă în spatele ei era prăbușit Adrian. Toți am crezut că e mort. Așa și era: mort de beat. Un alt moment delicat a fost apariția Magdei Catone, pe nepusă masă, la hotel: venise cu trenul de dimineață. noroc că Șerban ajunsese în cameră la el... Și, pentru că "Jandarmul" cum îi spunea el, a rămas acolo câteva zile, colegii de echipă îl chemau, chipurile, la probe - ba de costum, ba de ceva machiaj... Doar nu era să-i spună nevestei că-l aștepta jos, în biroul ei, șefa de la Recepție.
Cu toate pățaniile, filmul a ieșit foarte bun. La vizionări, sigur că toți s-au prins (nici nu se putea altfel: și Rebengiuc, și Melania Ursu portretizau cu mult talent personaje "dragi nouă, tutulor", iar Pintea era un Nicu-micu parcă și mai muieratic și mai bețiv). Singura ciumpăveală a fost, totuși, ideea secretarului de partid, directorul Casei de Filme 1, activistul UTC Marin Vladimir. Acesta a cerut să se elimine secvența târgului de carne de la Lipova, ca să nu vadă lumea că atunci, pe la 1880, exista atâta mâncare. Și costase secvența aia... și timp, și bani, și eforturi ale echipei - nu conta. De atunci, Radu Stegăriu l-a botezat pe colegul-inamic și stupid vigilent "Lunetistul din stratul de morcovi". Cât s-au temut politrucii de film, una tot le-a scăpat, însă: la premieră, când personajul Manuelei Hărăbor rostește replica lui Slavici: "Trebuie să fugim. Aici nu se mai poate trăi", un tip a aplaudat din întunericul proteguitor al sălii. Imediat, s-a izbucnit în râs și în aplauze generale...
Puțină sinceritate despre cum supraviețuiam noi, "aici", în SSMD-ul lui Ceaușescu (adică societatea socialistă multilateral dezvoltată): Ca să fiu cinstit până la capăt, cei de acolo, din Casa Scînteii, eram niște mici privilegiați în privința mâncării. Când am ajuns acolo, în 1981, la bufetul CCES se adunau, ca să mănânce la prânz, maximum 5-6 persoane provenind de pe la casele de filme, edituri, cultura de masă, direcțiile de patrimoniu, personal etc. Opt etaje în cap, coane Fănică! Ei bine, pe măsură ce treceau anii, cozile la cele două bufete de incintă tot creșteau. La urmă, trebuia să te duci cu jumătate de oră înainte de deschidere, ca să mai prinzi o ciorbă și vreo tocană, ceva. Însă mai erau și "produsele"! Prin grija sindicatului, se "băgau", prin același bufet, ceva cașcaval sau țigări BT, ceva ciocolate, mandarine sau portocale, bomboane cubaneze. Dar, mai ales pui! Mici rău, intrau câte 2 la o pungă... noi râdeam că au murit când li s-a tăiat curentul. Mă rog, ei reprezentau, prin prisma culturii și a educației socialiste, simbolul Păsării măiastre, vorba lui Iulian Antonescu, hâtrul director de la direcția de patrimoniu, făcând haz și binedispunând onorata și tăcuta coadă a distinșilor culturnici privilegiați. La început, puii ajungeau pentru toți salariații, fiind repartizați de coana Mărioara, ministrul bufetului culturii, pe cele 20 de grupe sindicale. După ore de așteptare, mergeau delegații și preluau, în lădițe, "prada"... care, ulterior, se împărțea între noi, fomiștii. Te apuca și 9 seara până te vedeai cu orătăniile în sacoșă. Bomboanele sau ciocolățelele se numărau și se repartizau pe cap de sindicalist. Un circ penibil, vigilent și musai responsabil. Comice erau schimburile în natură: un pachet de țigări BT pentru 10 bomboane cubaneze și 4 mandarine. Când s-a subțiat și mai rău nivelul, aceeași pui costelivi și vineți nu mai erau suficienți pentru toți membrii colectivului, așa că ajunseseră să se tragă la sorți! Știu că ne-am mirat, ca la altă minune, când am văzut-o pe Cristina Corciovescu desfăcându-și o mandarină. Noi, cei cu copii, le duceam pe toate acasă, nu ne înduram. Tot ea, când nu putea să stea până ne venea rândul la recepția hranei, pleca, dar ne ruga să-i aducem, a doua zi, ghearele și ce mai era de aruncat, căci hrănea cu ele cei trei maidanezi pe care-i creștea. Din tot tainul se înfrupta, însă... cine credeți? Fata Suzanei Gâdea, care avea fir direct cu bufetiera, luând ce-i mai bun (o măslină, un cașcaval). Grijulie și justă, mă-sa îi dăduse ordin coanei Mărioara să nu-i dea țigări și cafea, că îi strică bunătate de educație. Ți-ai găsit... De altfel, și Suzy diriginta, cum îi spuneam noi quasi codificat, își îndestula burta tot de la același bufet. Înainte de a permite accesul codașilor în cele două camere de la etajul VII, cealaltă bufetieră devotată îi punea la făcut friptura pe grătar sau îi prăjea niște rarități numite ouă. Mirosul răzbătea, firește, pe sub ușă, făcându-ne o poftă pe care o puneam în cui. Tot dl Antonescu, cu miștoul lui de clovn pitoresc, versifica pe loc, în gura mare: "Tanti Nuți, tanti Nuți / Largi sunt porțile virtuții. / Eu te rog umil, ca robul / Pune să se bată scrobul". Ce scrob? Mazăre, varză ori fasole verde pe lângă niște bucățele de pui sau vreo ruladă de carne tocată, cu ceapă și cu multă pâine în aluat, de ți se întorcea toată ceapa pe gât, de la ea. Dar, na... aveam ce mânca. Ba mai băgam și-n traistă, de puteam să-mi hrănesc fiica și nevasta, ba să-mi mai ajut și părinții. Plus că, hai să fim drepți: o coadă în interior, ba încă în timpul serviciului, nu se compara cu cozile populare. Așa am fost și eu un nemernic de profitor al regimului.
(va urma)