12.05.2022
Numai ce trecuse și bubuiala respectivă, că mă trezesc dat afară. Un directoraș de la Centrala România Film m-a anunțat, telefonic, că nu aș mai putea lucra la Casa de filme 4. Verdictul venea direct de la temutul Traian Ștefănescu, iar directorul meu, Radu Stegăroiu, uluit și indignat, nu a putut decât să afle că un trepăduș de la cenzură (aia care, oficial nu exista!), își scăpase pielea de la niște diatribe ștefăneșciene pretextând că eu nu-l las să aplice înțeleapta politică culturală a PCR în domeniul culturii și propagandei prin film. Drept care... hârști! Eram descăpățânat și mutat la Studiourile Buftea, ceva cărător de aparate. Cea mai mare problemă practică era că - spre a merge la locul de muncă - ar fi trebuit să ajung la Grădina Icoanei, fix la 7 dimineața, spre a prinde autobuzul cu salariați. În fine... nu era chiar ceva insuportabil. Doar inconfortabil și, mai ales, nedrept. M-a surprins atitudinea unora dintre colegii mei din echipele de filmare, revoltați pe toată porcăria. Regretatul operator Doru Mitran m-a sunat la telefon și m-a rugat insistent: "Mă, tu tot ai fost belit... nu mai ai ce pierde, că nu există șomaj în RSR. Dar te rugăm noi, ăștia rămași pe poziții, intră și toarnă-i nebunului ăluia tot ce se întâmplă cu adevărat sub acoperirea lui". De ce nu? M-am cerut într-o audiență de pomină, programată pentru 10 minute. De aceea, nu mi-am scos nici paltonul de pe mine. Ștefănescu m-a primit distant și superior, dar nu răuvoitor. (Cred că abia atunci, văzându-mă, și-a amintit de discuția fără frică pe care o purtasem, în tête à tête, cu câteva luni înainte). I-am declarat clar, încă înainte de a-mi spune să mă așez, tovărășește, pe scaunul din fața biroului său: "Să știți că n-am venit să-mi pun cenușă-n cap, și nici să vă cer să anulați măsura luată împotriva mea!". Și mi-am dat drumul la gură: scurt, la obiect, cu curaj și precizie. L-am surprins. După ce mi-am terminat neobișnuitul "raport", a rămas tăcut câteva secunde, examinând un punct fix de undeva, de pe peretele din spatele meu. Apoi, tot fără să mă privească în ochi: "Și acum ce vrei... să te pun la loc?!". Mă răcorisem și îmi recăpătasem tonul detașat. "Păi, ce v-am declarat la început?". Replică: "Și dacă aș vrea (aha... n.m.), nici n-aș putea s-o fac. Și știi de ce? Pentru că ar însemna că am greșit. Și, dacă greșesc eu, devine că a greșit Partidul... care nu greșește niciodată". Am zâmbit, probabil că destul de sarcastic. M-a întrebat ce vârstă aveam. Aflând, s-a umflat, disprețuitor, în pene: "Hmm... eu, la 27 de ani eram șeful UASCR (Uniunea Studenților Comuniști). La 30 - Ministrul tineretului!". Deloc impresionat, ba chiar de-a dreptul obraznic, i l-am citat pe Caragiale: "Păi... ca dumneata. Bobocule, mai rar cineva!". N-a zâmbit, dar nici nu a urlat precum leul de la Metro-Goldwyn-Mayer. S-a îndreptat către martorul oficial al audienței, Șerban Velescu, cu care eu eram amic: "Vezi... găsiți-i ceva mai aproape... poate pe la Sahia?". La încuviințarea subalternului, s-a ridicat în picioare, mi-a întins mâna și mi-a spus: "Și ai mare grijă: păstrează-ți coloana asta vertebrală, că vei mai avea nevoie de ea. Du-te la post. Eu o să te urmăresc. Eu o să decid dacă și când să te aduc înapoi!"

Așa am ajuns ca "asistent de regie" la Studioul de filme documentare Alexandru Sahia. Instituția era condusă cu blândețe, judicios, înțelept și eficient de către cel mai vechi director din România: Aristide Moldovan. Calm, tăcut, cu un imens tact și o desăvârșită cumsecădenie. Mâna lui dreaptă era secretarul de partid, Virgil Calotescu, un om căruia îi păstrez o amintire deosebit de frumoasă. Ne știam de la Casa de Filme unde el făcuse celebrele Buletin de București și Căsătorie cu repetiție (de fapt, continuarea Buletinului... se numea, mult mai amuzant, Buletin de Bolentin. Dar ochiul vigilent al Partidului l-a schimbat, întrucât la Europa Liberă se vorbea deja despre intenția lui Ceaușescu de a muta forțat mulți pensionari în afara Capitalei, ca să nu-i mai vadă pe la cozi. Ce dacă noua cine-botezătură vindea, încă de pe afiș, finalul poveștii?). În fine... Rugat și de Radu Stegăroiu, m-a primit frumos, m-a lăsat să mă acomodez, m-a avertizat să nu dau în brânci și să am o reabilitare plăcută. Acolo, între "sahioți" parcă era o altă lume, cu legile și habitudinile ei. Toți își făceau treaba (căci era, totuși, un studiou de filme de propagandă), trăiau liniștit, se strecurau - printre maldărul de producții de protecția muncii - cu câte un scurtmetraj adevărat, uneori inedit, alteori chiar curajos. Celebrele "completări" dinaintea filmului "artistic" de la cinematografe (Când ajungea prea curajos, adică adevărat, comic sau emoționant, de la caz la caz, era interzis de la nivelul Consiliului Culturii, cum au pățit-o, pe rând, Laurențiu Damian, Bose Paștină sau Copel Moscu).

Calotescu - regizorul care ținea spatele tuturor, acoperind eventualele derapaje sau accidente, făcând uz de simpatia activiștilor pentru munca lui de documentarist dedicat, chipurile, actualității socialiste - tocmai avea sarcina să realizeze lungmetrajul aniversar intitulat 40 de trepte, dedicat celor patruzeci de ani scurși de la 23 august 1944. A alcătuit câteva echipe de 3-4 oameni și le-a trimis pe teren, ca să filmeze "realizărilii iepocii". Mie mi-a picat Oltenia. Din toate întâmplările prilejuite de această "călătorie de filmangeală" îmi amintesc doar despre nunta, chipurile filmată (era deja pe drumul mare, cu tot dichisul), pentru care am fost cinstiți cum se cuvine de organizatorii care se și vedeau dați la televizor. Așa am scăpat de o zi în care tot ce se găsea prin prăvăliile sătești erau roșiile în bulion și celebrele Eugenii.

La Turnu Severin (și Drobeta, pe deasupra) ne-au primit foarte frumos. Și numele de Burileanu le suna ca fiind "de-al lor" (familia se trăgea, repet, din Burila Mare) și misia cu care venisem dădeau bine. Acolo, în centrul orașului, se găsea amplasată una dintre cele mai frumoase fântâni publice, realizată de artistul Constantin Lucaci. O structură cinetică, jerbele de apă fiind ritmate cu lumini multicolore și cu o splendidă coregrafie a părților componente. Doar că... din cauza economiilor ceaușiste la energie, nu avea voie să funcționeze! Am făcut uz de influență, rugându-l pe secretarul cu propaganda de la județeana de partid să-i dea drumul, numai pentru 5 minute, să se bucure toată Țara Românească, la 40 de ani de când se răsturnase carul cu comuniști peste ea... L-am convins! Doar că, văzându-și filmul, Ceaușescu s-a prins că aia consumă electricitate și că el interzisese asta. Așa că a făcut un scandal monstru și, dacă nu mă-nșel, chiar l-a dat afară pe Primul secretar - stăpânul județului. Da... am pus doliu la mătură pentru păcatul ăsta.

Fiindcă fusesem harnici și terminaserăm primii, Gelu Calotescu ne-a dat un supliment: să filmăm Bucureștiul. Nea Dumitru, operator bătrân, știa cum trebuie să lucrăm: începeam filmările diverselor cartiere, plus Inter-Continentalul, Teatrul Național, Spitalul Municipal, la 6 dimineața, ca să fie lumina soarelui potrivită. Apoi, cu ordin de serviciu, îmbarcați într-un microbuz al studioului, spre ora 10, am ajuns la Casa Poporului. Am arătat documentele, am intrat în șantier, operatorul a pus aparatul pe trepied, în fața unei imense gropi pe fundul căreia se vedeau toate cofrajele adăpostului anti-atomic din subsol. Filmarea a durat doar 12 secunde... apoi am fost, pur și simplu, luați pe sus de niște haidamaci în civil: Securitatea în persoană! Furie și uluială: cum am pătruns acolo, în incinta sacrosanctă?! În ce scop? Cine ne-a trimis? Dar aprobare ca să filmăm cine ne-a dat?!? Interogatoriul la fața locului (în niște barăci ale șantierului) a durat cam 3 ore. N-aveam de ce să mă tem. Poate doar de faptul că eu, pedepsitul, călcasem iarăși pe bec. Am scăpat de tovarăși (după ce le-am dat caseta cu care au fugit la Buftea să developeze materialul) când le-am spus că dacă nu mai avem lumină nu mai terminăm filmul la timp... și va fi bai și mai mare. Ne-am dat rendez vous la studiou, la 6 seara. Unde "conversația-anchetă" a continuat, nu atât de dur, cât de stupid. Deși conducerea studioului confirmase că aveam aprobări în regulă, nu le-a păsat: trebuiau să sufle, ca să umfle rahatul. Întrebări, cică șmechere: "Ce-ai urmărit de fapt?" sau "De unde știi dumneata de Casa Poporului? Unde scrie pe ea, că se cheamă așa? Cine ți-a spus?!" și alte tâmpenii. Calotescu, la curent și urmându-și circuitul lui de "întrebări și răspunsuri" mi-a făcut semn, în trecere, să fiu calm. Ancheta a ținut 3 zile... ca la nunțile împărătești, până s-a fâsâit de tot. Ulterior aveam să aflu că tovarășul Bobu (secretarul CC PCR cu probleme organizatorice) avea, de fapt, să-i plătească o poliță colegului Petru Enache - secretarul cu propaganda, ăla care ne acuzase că noi alimentăm Europa Liberă cu informații răuvoitoare. Acum o făcusem (credeau ei) și mai lată: trebuia să fac ceva spionaj. Știu că le-am spus cam așa: "Măi tovarăși, văd americanii din satelit și fanta de la fiecare holșurub. De ce trebuiau să mă trimită pe mine acolo, să verific satelitul?!". Adevărul e că pricepeau și ei asta, dar... pentru vigilență erau plătiți, nu? În fine, tot Calotescu a obținut reluarea filmărilor și, implicit, închiderea scandalului. Trebuiau, însă, conform tipicului, ceva măsuri disciplinare, nu? Așa că, într-o bună dimineață, am fost convocați (Calotescu, directorul Moldovan și cu mine - împricinatul) la secretarul cu propaganda al Capitalei, unul Croitoru - despre care se spunea că ar fi un tip mai finuț. Așa și era: la degetul mic de la ambele mâini avea câte o "unghiuță" așa cum purtau băieții de prăvălie... altfel, foarte lustruită.

Dragul de Calotescu a deschis, el, ostilitățile: "Tovarășe secretar, eu sunt un activist disciplinat al Partidului, dar sunt și artist. Ca activist, aștept și respect sancțiunea care mi se cuvine, căci eu sunt răspunzător. Eu am trimis echipa acolo. Ca artist, nu pot lucra sub teroare. Așa că vă cer un singur lucru: dați-mi sancțiunea, ca să mă pot apuca, imediat după aceea, de lucru. Altfel, n-am cum... artistul din mine refuză incertitudinea și amenințarea". Ștabul a început să mustăcească cam chinuit: Gelu îi tăiase macaroana; nu și unghiuța. Se uita deloc galeș la mine (un tip cu îmbrăcat în T-shirt, cu barbă, dat afară de la Casa de filme și cu dosar prost, peste toate), îi zâmbea larg lui Calotescu; un fel de "Ce, nu pricepi?". Avea nevoie să raporteze că a luat măsuri împotriva vinovatului. Orice problemă dificilă, apărută în socialism, se rezolva numai după acest tipic: analiză-sancțiuni - alte măsuri. Eeiii, aici, după ditai tămbălăul... Doar că același Calotescu i-a spus-o și mai răspicat: "Tovarășu', eu l-am trimis acolo! Eu merit sancțiunea cea mai mare, altfel... mă blochez și nu termin la timp filmul". Evident că to'a'șu' Croitoru a lăsat-o mai moale... și-a privit ceasul, scuzându-se că trebuie să intre într-o ședință... iar la despărțire a dat mâna cu ei, nu și cu mine. Ce vreți sancțiune mai aspră?!.... Căci chestia asta cu strânsul mâinii, de la ștab la pălmaș, era (ca și strânsul recoltei) tot un fel de ritual, cică democratic. Un alt activist al vremurilor, tovarășul Boștină, se grăbise să plece, după ce văzuse un film, altfel fără niciun fel de probleme. Dar, în pragul sălii de proiecție și-a adus, brusc, aminte. Așa că s-a întors și ne-a luat pe toți la rând... hai să dăm mână cu mână! Păi, cum altfel?!

Sediul studioului era pe Bd. Aviatorilor, gard în gard cu vila somptuoasă (vorba tatei: "Cine-o plânge după ea?) a grangurelui de partid și de stat, Maurer. Ăsta ajunsese comunist în perioada interbelică apărându-i în instanță pe arestații de la Grivița (așa cum Justinian Marina, patriarhul roșu, își datora întronarea faptului că-l găzduise pe Gheorghiu Dej, în august 1944, când ăla evadase din lagărul de la Tg. Jiu). Altfel, era un aristocrat, pe lângă mitocanii cu care se luase. Își ținea rangul cu o certă distincție de "domn" și intelectual, pe deasupra. Era singurul care, până la pensionarea forțată, li se adresa celor doi cu titulaturile ne-oficiale, ba chiar prea familiare: "Nicule" și "Lenuțo". Credea că, dacă l-a sprijinit pe dobitoc să înșface satârul Partidului, ar fi fost la adăpost. N-a fost. Mașina lui, cât era ea de oficială, a primit un camion greu peste ea, pe una dintre șoselele patriei, în timp ce-l transporta la o vânătoare. Omul a înțeles aluzia și, când a ieșit din spital, a ieșit și la pensie; altfel, și-a păstrat bine mersi toate privilegiile.

Madame Maurer era elegantă și deloc proletară, fapt care o enerva la culme pe Leana lu' Zăpăcitu' din capul s(t)atului, vorba lui Amza Pellea. (În treacăt fie spus, pentru această glumă de lezmajestate, pe Amza nu l-au iertat nici mort, fiindu-i interzisă expunerea în holul Teatrului de Comedie, iar securiștii și milițienii au avut grijă să împrăștie lumea care s-ar fi strâns la cimitir). În ciuda diferenței de vârstă și statut, se bârfea că ar fi avut o "simpatie deosebită" pentru Ion Țiriac, fapt ce explica (până la un punct) libertatea de mișcare a sportivului. Al doilea mare "favorit" a fost Sergiu Nicolaescu - tânăr inginer de întreținere a aparaturii de filmare în cadrul studioului. Nu l-a văzut nimeni pe Le Beau Sérge strecurându-se pe portița confecționată în zidul ce despărțea studioul de casa Maurer, dar faptul că i s-a permis să facă filme, să plece în străinătate și restul carierei nu se putea, cel puțin la începutul carierei, fără o pilă zdravănă.

Se povestea că, odată, Maurer a vrut să vadă un film western - adus special pentru el - într-una din cele două săli ale studioului. Mai era cu cineva, probabil că securistul body guard, care venea, respectuos, în urma lui. În prima sală (cea de la parter) tocmai se mixa un film "miși-miși" (cu mii și mii de oameni ai muncii)... param-pam-pam. Oaspetele a făcut un pas înăuntru, s-a uitat câteva secunde, scârbit, și i-a spus companionului său: "Ăsta e eastern. Hai mai bine la western!"

Nu că ștabul era un spirit deschis, luminat. Doar ceva mai instruit decât restul tovarășilor cu care se înhăitase. Dar aici - ca și în istorioara relatată în unul din episoadele trecute cu Nicu Ceaușescu văzând "pe special" un film american - se constată cu brutală claritate fractura dintre "noi" și "ei". Privilegiile erau imense, pierderea lor însemna o catastrofă. M-am întrebat, văzând lipsa de demnitate a unuia ca Ion Traian Ștefănescu (și nu era singurul intelectual în situația asta) cum se împacă conștiința lor (cacofonie asumată, se potrivește) cu mizeriile pe care le făceau, deși le înțelegeau. Matilda, secretara noastră, mi-a explicat evreiește, printr-o întrebare bine țintită și perfect adevărată: " Îți dai seama cât de imense le sunt beneficiile și ce înspăimântător ar fi contrastul cu ceea ce ar mai avea dacă ar ajunge ca noi?". Da, era perfect adevărat. Doar că... adaugă cârcotașul nevindecabil din mine, când și-au început cariera da partid și (ulterior) de stat, diferențele față de "pulime" erau foarte mici. Și totuși, s-au aruncat în luptă - aia de clasă și în masă. De ce? Carierism, complexe identitare... căci unii proveneau de jos, doar de-aia aveau dosar bun. Parvenitismul înseamnă salt peste etape; or, la asta, partidul le era de mare folos. Mai era și o altă categorie: cei care se aciuaseră acolo nu doar ca să fie lăsați în pace (ca mine și ca mulți alții), ci pentru a putea face ceva. Își ostoiau conștiințele cu convingerea că, pe funcții cât de cât importante, ar mai fi putut salva sau atenua dezastrele cotidiene. O astfel de argumentare am auzit de la Titus Popovici, când a fost întrebat de ce a ținut să scrie scenariul filmului Horea: "Așa, ca să-l salvez... să nu-l scrie altul, mai prost". Mdeh... întotdeauna intelectualii își culeg motivațiile și chiar scuzele din zona moralei: de la J.J Rouseseau și B.Brecht până la un Everac, Baranga, sau - cu voia dv, ultimul pe listă - Octavian Paler.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus