Mircea Veroiu era un tip fascinant, cu cele bune și cu cele rele - cinismul, jemanfișismul. Dar avea un farmec intelectual și o delicatețe sufletească la care ajungeai greu... și numai dacă te lăsa el. Între noi a fost o comunicare specială, care s-a cimentat în timp. Odată, am participat la Timișoara, împreună cu el, la niște discuții cu studenții, despre filmele lui. La sfârșit, mi-a spus uluit: "Bătrâne, nu se poate!... ai răspuns ăluia... și aluia exact cu cuvintele pe care mi le pregătisem și eu!". Era evidentă o compatibilitate specială (Capricorn - eu, Taur - el). La filmări, oferea un spectacol încântător, cum dădea indicațiile de regie echipei de producție și cum repeta cu actorii la cadru - adevărate recitaluri. Mare păcat că, pe atunci, nu se făceau making off-uri, ci doar economie strictă la peliculă. Avea o concepție unică asupra muncii sale: "Filmul e al meu până vi-l prezint vouă, la Casă. Pe urmă, îmi dați banii și faceți ce vreți cu el". Nu doar că nu s-a tocmit niciodată cu cenzura, dar a fost și un episod amuzant: îl chemase unul mic și-al dracului, de la cenzură, să-i ceară niște modificări. Ca la orice tocmeală, pentru 2-3 chestii, ăla făcuse o listă de vreo 20. La care, Mircea calm, a zis... da la toate. Apoi l-a salutat politicos și a pornit spre Casa de filme, care era șase etaje mai sus, în Casa Scînteii. Ăla, speriat, l-a sunat imediat pe noul director al instituției (căci coana Bazilica zburase, între timp, în circumstanțe comice, până la urmă) și i-a spus speriat: "Dom'ne, știi că Veroiu a acceptat toată lista mea?!". Replica fiind "Foarte bine, înseamnă că ați scăpat de griji", individul - activist fricos, o cotarlă ideologică perfectă - a scheunat: "Da, dar... dacă cumva iese prost?".
La un alt film al său (Sfîrșitul nopții) a refuzat de-a dreptul să vină la vizionări. "Ce are? Nu vă deranjează cu nimic. Nu e rost de nicio tocmeală. Așa că... mă scuzați". Dar tovarășii au venit, au rumegat... au căutat ceva noduri în papură - chiar nimic. Fiindcă acțiunea avea în prim-plan un tânăr vatman de tramvai, acuzat pe nedrept că ar fi comis un accident, au venit doi generali de la Miliție și Procuratură să pună lupa și să-și dea cu părerea. În discuția de după proiecție, primul a zis două vorbe - trei prostii, n-a găsit nici un capăt de acuzare. Al doilea, ăla de trăgea concluziile, a început astfel: "Așa cum spunea și To'a'șu' General... în general, nu sunt probleme...". Vă dați seama câtă stăpânire de sine mi-a trebuit să-mi reprim hohotul de râs... Când i-am povestit lui Mircea, s-a felicitat că se ținuse departe - vorba lui: "Cred că pe mine mă arestau direct, să-mi piară pofta de hlizeală". Adevărul e că aceea a fost perioada cea mai fastă de creație a lui Veroiu. Era îndrăgostit de Elena Albu și vedea toată lumea prin prisma unei iubiri, totuși, prea puțin împărtășite. Îmi amintesc că am fost, împreună cu încă o colegă (nu se știe de ce detașată pe lângă noi), la o manifestare culturală la Timișoara. Acolo, "detașata" avea o prietenă care - nu se știe de când - pusese ochii pe el... și ar fi vrut, n-am nici un dubiu, să pună și mai mult. Ne-a invitat la ea acasă, seara, unde începuse un show cam penibil. Mircea s-a prins, dar nu era deloc încântat. Mai întâi, a adus vorba despre câte femei cunoscuse la viața lui, afișând un misoginism parțial jucat. Apoi, "san fason țațo", a ținut să declare răspicat că el își iubește enorm soția, de i s-au prăbușit gazdei toate iluziile. Timpul trei: s-a ridicat, și-a cerut niște scuze tăioase și a plecat la hotel, lăsându-mă pe mine, fără milă, să adun cioburile inimilor sfărâmate. La fel de cavaleresc-intratabil s-a dovedit cu ocazia unei deplasări în provincie, unde se organizase un spectacol de gală cu filmul lui, Adela. Actrița care ne însoțea și-a mai adus cu ea o prietenă, ca să fim doi la două... Aia, săraca, era stingherită, căci nu visa nici să facă film, nici să mă "converseze" pe mine, ca paravan. Am liniștit-o, spunându-i că n-are de ce se teme. Iar protagonistei i-a rămas doar să-și lingă rănile speranțelor zdravăn spulberate, cu toată disponibilitatea ei de a fi fată bună.
... Și a apărut alt scandal, cu suspendarea filmului lui Dan Pița, Faleze de nisip. Nu era ceva grav, nici măcar critic la adresa regimului, nu se discuta de partid sau politica lui, nu apăreau activiști... Ce se întâmplase? Că doar filmul trecuse de toate vizionările oficiale. Iar ăia care dădeau aprobările erau răi și tâmpiți. În plus, făceau, în primul rând, exerciții perverse de empatie cu Ceaușescu: cum o să-i placă și ce-o să zică el. Dar ea?... Ăștia doi vedeau toate filmele românești de ficțiune, li se duceau acasă de către un ofițer de securitate. Pe ăsta, l-au vizionat într-o luni seară... nu le-a plăcut că n-au înțeles nimic și s-au plictisit. Doar Leana a fost deranjată că "i se văd țâțele urâtei ăleia. Nu puteați să o îmbrăcați cum trebuie?". Și gata. Ba nu! A treia zi, când deschide 'Mnealui, la C.C. ziarul partidului, dă peste o reclamă publicitară (pe o pagină întreagă, se băga în toate ziarele centrale, pe parcursul primei săptămâni după premieră) și începe să zbiere: "Ce-i asta? Când eu am spus că e un film prost care nu educă bine tineretul... voi îl dați și la ziar?! Înseamnă că n-aveți încredere în experiența mea de 65 de ani de viață și 50 de activitate revoluționară" (că tocmai se serbase cu tam-tam național). Și dă-i tărăboi! De la el în jos, mașinăria de pupincurism era cam singura care funcționa bine: filmul a fost scos mintenaș de pe ecrane, s-a tăiat secvența cu Oana Pellea... dar trebuiau luate măsuri complete, așa era tipicul: să vadă Tovarășul că n-a răcnit genial și degeaba. Ședințe, critici, reproșuri... o parte din oalele sparte le-a plătit Vasilica Istrate (chit că filmul se făcuse la o altă căprărie de filme), dar au mai zburat oameni grei ca Silvia Kerim, Grid Modorcea și Marin Theodorescu, locțiitorul de director al Casei ce comisese păcatul; bașca încă vreo 2 sau 3 care purtau vina de a nu fi fost membri de partid. Culmea este că producătorul delegat, Anca Georgescu, care răspundea de semnarea convocatorului la ședințele de partid, nu a pățit nimic. Doar era un om de bază, nu? În plus, la cele trei Case a mai aterizat un desant de cadre (de data asta) de nădejde - niște trepăduși de pe la UTC sau de la Secția de propagandă. Așa, ca să întărească nivelul...
Noi, cei de la Patru, am fost norocoși. Directorul cel nou era un tip elegant spiritual, foarte cultivat, absolvent a două facultăți: engleză și teatrologie-filmologie. Și atunci, cum de-a aterizat ca șef, într-un asemenea context? Mai avea două calități: ca instructor la direcția Teatrelor, le stătea ălora în gât și îi complexa cu nivelul lui cultural. Arăta și vorbea ca un gentleman școlit la Oxford. Și încă o calitate fără de care nu s-ar fi ales nimic de toate celelalte: tatăl lui fiind profesor univ. de Drept, la Cluj, îl avusese student pe Silviu Curticeanu, un important ștab din Comitetul Central și care, recunoscător, l-a sprijinit. Ceea ce i-a permis acestui insolit Radu Stegăroiu să-și poarte fără riscuri demnitatea, intransigența și restul atributelor lăudabile. Era și o fire ciudată, cu un curaj frizând, uneori, inconștiența: venea la serviciu când vroia el (nefiind deloc un matinal), răspundea la telefoanele oficiale lent, agasat, mereu cu o replică ironic la adresa interlocutorului. Culmea insolenței a atins-o atunci când, după rezoluția de aprobare a unui scenariu masacrat de super-cenzorul tovarăș Dulea, a rupt-o în fața lui, spunându-i ăluia în față: "Cu asta, ați izbutit să goniți și ultimii 3 spectatori din sală". Și totuși, rezista. Pila mare și tare rezolva totul. Așa se face că, mai târziu, noi l-am propus și l-am votat cu toții ca membru în Biroul Organizației de Bază PCR - așa, ca să le stea în gât tovarășilor. Și le stătea, nu glumă...
Cum am amintit deja, noul vicepreședintele al Consiliului Culturii - mai mare peste literatură și cinematografie, căci Suzana Gâdea era doar pentru CPEX - fusese numit Ion Traian Ștefănescu. Tip de forță, activist din grupul lui Nicu Ceaușescu (dacă Beizadeaua i-ar fi urmat lui Ceașcă la putere, el devenea Prim-ministru, iar Ion Cristoiu-bibliotecă, Ministrul culturii). Dar era școlit, făcuse Dreptul și chiar învățase ceva pe acolo, îi plăcea să facă paradă de cultura lui, excelând în citate latinești. La început, ne înspăimântase pe toți. Eu am avut cu el două momente: primul, când era în toane bune și discutasem amândoi relaxați despre niște scriitori români. Mi-am permis să-l contrazic cu privire la valoarea unui roman al lui Eugen Barbu, care lui îi plăcuse. Dar mi-a acceptat punctul de vedere și, se pare, mi-a admirat curajul; prea îi tremurau ceilalți în față... A doua întâlnire cu el a fost mai dură, cu consecințe "interesante" pentru mine. Până acolo, însă... Ne-a surprins pe toți pentru elogiile oficiale pe care le-a adus filmului Glissando, atât pe cale orală (în comisia cinematografiei, pe care o prezida) cât și în scris; a trimis - fapt fără precedent - o scrisoare de felicitare Studiourilor Buftea. Ei, și... când toate păreau bune și frumoase, s-a produs dezastrul. Temutul Popescu Dumnezeu, șeful propagandei de partid, a venit, și el, să vadă filmul acolo, în sala de la Casa Scînteii. Cum fostul director-producător zburase pe bază de Faleze..., i-a luat locul în dreapta șefului simpaticul și lunecosul domn Mitică - nu Dragomir, ci Fernoagă. Pe ultimul rând de scaune, cu spatele la zidul cabinei de proiecție, fusese acceptat și regizorul Mircea Daneliuc. Asta era maxima dovadă de democrație! Și, ce să vezi?! La o scenă erotică de pe ecran, jucată foarte bine de Ștefan Iordache și Tora Vasilescu (pe atunci, nevasta lui Daneliuc), ștabul cel mare n-are de lucru... sau are, dar era măgar, că zice: "Asta e făcută pe bune, nu?". Fernoagă (care a povestit, apoi, scena, ca să nu murim proști): "Hi-hii... Vai, cum să credeți așa ceva tovarășe Secretar?! E doar o foarte bună interpretare artistică!". Ăla nu obișnuia să rabde contraziceri așa că o ține langa. "Hai, mă, Fernoagă... am văzut destule la viața mea. Știu și eu când o muiere se face sau chiar face. Nu vezi că-i ies orgasmele pe toate părțile?". Daneliuc, subaltern și soț demn, nu mai rabdă și-l pune la punct în stilul lui: "Tovarășe secretar al CC al PCR, rostul prezenței dv aici este altul. Vă rog să vă limitați strict la aspectele ideologice!". Ooo... atât i-a trebuit grangurelui. S-a repezit și a făcut filmul praf, apoi l-a interzis. Scandalul era cât casa. Daneliuc a făcut un tărăboi curajos, apoi și-a depus carnetul de partid, în semn de protest. Tratativele au fost lungi, regizorul era chemat în audiență la I.T. Ștefănescu, vorbeau în birou, pentru microfoane, apoi ieșeau și se plimbau la aer curat, prin spatele Casei Scînteii, pentru "figurile libere". Scrisoarea cu felicitări oficiale a fost retrasă, iar semnatarul și-a făcut o autocritică - până la urmă, de mare efect - declarând că, deși el a apreciat filmul, Partidul l-a considerat ca fiind unul prost. Așa că disciplina îl obligă să ia toate măsurile ce decurg din politica aceluiași partid. Circ... filmul a stat la cutie câteva luni, se vorbea și la Europa Liberă, astfel încât l-au cerut Ceaușeștii la vizionare. Până și ei, cu ochii și vigilența cât cepele, nu au priceput ce mai chichirez gâlceava era acolo și au aprobat difuzarea. Dar Dumnezeul culturii și al culturnicilor își făcuse numărul... Omul avea un cinism infatuat, îi plăcea să umilească, să-și bată joc de oricine. Stând în prezidiile de partid, obiectivul camerelor TV îi surprindeau batjocura din priviri - cel mai bun și avizat comentariu asupra tâmpeniilor care se debitau acolo. Pentru cine nu știe sau nu-și amintește, Ceaușescu îl ținea în brațe pentru că Popescul cel dumnezeiesc îi construise, cu o detestabilă pricepere, cultul personalității. Totul era organizat și perfecționat: bazinul de colectare al creațiilor omagiale, stimulentele acordate slugilor chemate să se producă, algoritmul aparițiilor în ziare, radio și televiziune. O armată de nulități scurmau în mlaștina propagandei și produceau insanități bine plătite și răs-plătite. Oamenii normali râdeau (cei cărora le mai ardea), turma era, însă, rinocerizată cu dichis. Inspirația venea mai curând din sistemul german pus la punct de Goebbels, decât din bolșevismul leninist și stalinist. Dincolo de osanale și restul insanităților țintite direct spre vârful bicefal (căci nu putea fi omisă Tovarășa), cinematografia mai avea două sarcini majore - cele mai ingrate: să joace și rolul de informare politică de jos în sus, dar și să asigure fericirea supușilor. Nu erau admise tristețea, îndoielile, oboseala și restul defectelor zise mic-burgheze. La unul dintre filmele de actualitate, cenzura a tăiat o secvență întreagă de autentic defectuos, sub motivul că "Tovarăși, se cunoaște problema la nivelul conducerii superioare. Nu mai insistăm pe ea...". La altul, alt ștăbete destul de sus pus ne-a "rugat" să scoatem o replică vag critic la adresa calității unor confecții românești, sub motiv că "Se supără tovarășa Ana Mureșan pe mine". Aia era ministrul industriei ușoare și nu trebuia supărată; în plus, dacă replica era auzită și luată în serios de Ceaușești...?
O altă absurditate, paracticată pe la congresele de partid era legată de adresare. Toate discursurile (oricum scrise la Secția de presă și propagandă a Partidului, care li se dădeau cuvântătorilor în ultimul moment, la capătul rândului de scaune, când porneau spre tribună, de unde și dificultățile la citit) începeau așa: Mult stimate și iubite tovarășe Secretar general (dacă vorbitorii erau bărbați). Mult stimate... dacă găvărea o cocoană. Apoi urma, invariabil: Stimată tovarășă Elena Ceaușescu (berbanții nu aveau voie să o și iubească!). Mult stimată și iubită... dacă o împroșca cu elogii vreo Maricică de la fabrică sau vreo Tanță de pe ogoarele patriei. Ei, drăcie... nu te jucai cu morala proletară, nu?
(va urma)