Producător (bun) delegat

Casele de filme erau entități administrative proprii, așa cum sunt editurile în producția de carte. Aici se primeau scenariile. Erau citite, corectate, "aranjate" și... date mai departe, la nivelurile de decizie politică. Asta nu înainte de a fi introduse în faimosul plan tematic anual. Tot aici se angajau regizorii, se coordonau finanțarea și producția. Totul trebuia să aibă o primă aprobare de la Casă: devizele, locurile de filmare, distribuțiile actoricești, semnatarii decorurilor și ai costumelor. Ce de treabă... nu?

Dincolo de plăcerea lucrului sub aspect artistic (încântătoare cu regizori de valoare precum Tatos, Mărgineanu, Veroiu, chiar Pița), lucrurile nu stăteau la fel de jos în sus. Casa era cea trasă la răspundere pentru orice nemulțumire politico-ideologică, căci noi eram angajații sistemului. Iar cultura, subordonată brutal și explicit propagandei, ținea direct de celebrul Cabinet 2; adică de Țața Leana. Activiștii cu tupeu nici nu încercau să escamoteze lucrurile, pretinzând cu cinism: "Băi, tovarăși, în America, producătorul e Dumnezeul filmului. Pentru că banii sunt ai lui și face cu ei cum poftește. Aici, producătorul este Partidul. Care face la fel".

Și totuși, au apărut filme valoroase, unele de te și miri cum au scăpat. Voi povesti câte ceva din culisele nevăzute ale acestei cinematografii. Deocamdată, vreau să subliniez că, fără complicitatea noastră, cei de la nivelul de jos, apoi chiar a unor oameni de la nivelul deciziilor (cenzura) ori și mai sus, spre vârfurile de partid și de stat, am fi rămas la nivelul făcăturilor unor Elefterie Voiculescu, Ginel Cornea și alți veleitari zeloși, gata la orice compromis. Un personaj cu totul aparte a fost Virgil Calotescu. Nu era regizor talentat, ci un bun meșteșugar, făcător de filme. Niciunul dintre acestea nu au fost, totuși, respingătoare. Iar un Mastodontul, Acțiunea Autobuzul - ca să nu mai vorbim de faimosul Buletin de București făceau chiar o figură decentă. Gelu Calotescu, fie iertat, venea din documentar, fiind angajat la studioul Sahia, unde era și secretar de partid. Își cunoștea perfect limitele și lua asupra lui sarcinile ingrate ale acelor filme propagandistice, zise "miși-miși", adică cu mii și mii de oameni ai muncii (celelalte, mult mai puține, se încadrau în categoria "kuki" - asta însemnând, în limbajul cifrat folosit în discuțiile posibil de interceptat, "cu chip uman". Dar, fiindcă era băiat simpatic ("de comitet", cum se zicea), activiștii de la vârf îl simpatizau și aveau nevoie de aportul său, putea în felul acesta să ocrotească și chiar să încurajeze generația de tineri documentariști. Așa au putut să înșele vigilența cenzurii un Copel Moscu, o Tereza Barta (la limită, chiar un Laurențiu Damian sau Adrian Sârbu). Eu însumi am avut o experiență de neuitat în anul petrecut, într-un moment mai dificil, la munca de jos acolo, în Sahia.

Deocamdată, revin la Casa de Filme Patru, unde echipa de conducere fusese mătrășită din ambiția reportericească a lui Cornel Nistorescu. Cel care, ocrotit de Nicu Ceaușescu, putuse să ducă un război încununat de succes împotriva directorului Corneliu Leu și a țuțărului său, Platon Pardău - amândoi mai puțin scriitori și mai mult angajați în câmpul propagandei de partid. Ca victime colaterale, mai zburaseră și Ion Bucheru (Casa Unu) și Eugen Mandric (Casa Trei) - doar așa, ca să fie lista de măsuri disciplinare mai barosană.
 Astfel m-am trezit eu sub conducerea Vasilicăi Istrate - o domnișoară de aproape 50 de ani, țâfnoasă, mereu apilpisită, dar un bun producător de film. Am picat direct într-o problemă dificilă, sădită prost de ea și care trebuia salvată într-un fel.

Ce se întâmplase? Sub acoperirea de prestigiu a lui D.R. Popescu (puternicul președinte al Uniunii Scriitorilor), se pare că lucrase efectiv la scenariul "Zorii", despre crearea PCR. Și, pentru ca să fie frumoasă coliva, îl tocmise pe Alexandru Tatos ca regizor. Doar că Partidul însuși a tot tărăgănat (până a refuzat de tot) aprobarea - oricum o dădeai, tot la URSS ajungeai. Vreun an de zile, Tatos a stat în așteptare, dar... fără bani, căci regizorii de ficțiune lucrau pe contract. Atunci, coana Bazilica făcuse un artificiu, dându-i să facă un scurtmetraj (se introdusese această formulă pentru a reduce riscurile financiare cu regizorii debutanți, ceea ce la Tatos nu era cazul). Așa a apărut episodul "Patru Palme" din ceea ce avea să devină tripticul Secvențe. Dar, ca să intre în cinematografe, filmul trebuia să aibă minimum 80 de minute durată. Am fost delegat să coordonez... îndrum... mă rog, să mă ocup de realizarea a încă 1-2 filme scurte, care să se lege într-un triptic. Cinstit vorbind, nimeni nu-și făcea mari iluzii, teama fiind de o "cârpeală" măcar decentă. Eu îmi știam lungul nasului, nu m-am băgat peste regizor. Politicos, el mi-a adus și mie scenariile la "Telefonul" și "Prospecția". Mi-am manifestat o singură nedumerire, pe care el a acceptat-o, luând-o în seamă și găsind o soluție dramaturgică mai bună pe care a operat-o în script. În rest, a avut mână absolut liberă, iar filmul a ieșit minunat. Fusese invitat cu el la un festival al filmelor de artă din S.U.A., dar nu a primit pașaport, fiind aleasă Manuela Cernat (mai de încredere) să facă oficiile. Iar Secvențe a fost achiziționat și face parte din colecția de filme a Muzeului de Artă Modernă din New York. A fost, realmente, un film de autor. Pentru mine, singura bătaie de cap a fost să găsesc formulele scrise (referat la planul tematic) prin care să motivez de ce se vor face celelalte două episoade și... cum slujesc ele politica partidului. Am scos-o la vopsea, cu acea ipocrizie necesară, dacă voiai, totuși, să salvezi ceva important. În proporție de cam 95%, activiștii de partid (inclusiv cei din cultură) erau suspicioși, ignoranți, obraznici. Căutau noduri în papură, dându-se mai vigilenți decât le-o cerea simbria lor de nepricepuți-buni-de-nimic. Indicațiile de partid le aplicau simplist și brutal, stricând cel mai adesea ceea ce scăpase, până la ei, nealterat. Erau și complexați, și răzbunători, amenințările lor fiind adesea duse la îndeplinire cu o perseverență jegoasă, dar cu atât mai periculoasă. Când ieșea ceva prost, după toată "contribuția" lor, tu erai de vină, că n-ai fi înțeles, chipurile, indicația. Ce curaj al răspunderii?! Totul era pe vorbe, nu dădeau nimic scris și, firește, nu-și asumau decât rarele succese. Nu era nici ușor, nici plăcut să le fii subordnat.

Nu m-am împăcat niciodată cu impostorii. Și, oricâte eforturi de "reprezentare" am făcut, ei și-au dat seama de asta și s-au uitat întotdeauna la mine, ca la dracu'. Pe George (Ginel) Cornea a trebuit să-l "produc" cu o tâmpenie de scenariu, care a dat un film și mai tâmpit: Cine mă strigă. O istorioară stupidă scrisă de un tovarăș de la Direcția Agricolă Piatra Neamț. Temă de mare actualitate - lupta dintre bine și mai bine într-un CAP. Ce puteai să faci cu comanda statului? Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă! Știindu-l pe gureșul Ginel (care îi făcuse praf și Dragăi Olteanu filmul Patima), m-am ținut pe aproape de el. Găsisem sediul CAP-ului undeva, aproape de București. Era un fost depozit, părăginit, numai bun pentru acțiunea în care tânărul adjunct al președintelui ridică lucrurile pe noi culmi... bla-bla. Așa că i-am anunțat pe cei de acolo că, peste vreo două luni, vom veni să filmăm la locul cu pricina. Când am ajuns... ce să vezi? Totul fusese vopsit, renovat, înfrumusețat corespunzător - că doar urma să vadă tot poporul ce aveau ei acolo la Moara Vlăsiei. Nu-i anunțase nimeni (și aici chiar eram vinovat) că, mai întâi, părăginitura trebuia să arate rău, ca să aibă peste ce se cocoța mai binele. În fine... cum necum, filmul s-a salvat de la cel mai gros penibil pe care i-l pregătiseră scenaristul și regizorul. Era cât de cât suportabil. A trecut prin comisiile de aprobare ca acceleratul prin gara Chitila. Asta până la ultima vizionare, cu șeful propagandei, Petru Enache. Ăla, deși fusese prim secretar chiar la Neamț, cred că venise cu fundu-n sus după vreo ridiche proaspăt frecată: ne-a demolat pentru că nu vedea acolo "noua revoluție agrară". Veninos, mai avea un pic și ne dădea și pe mâna Securității, căci: "Acum văd eu cine furnizează rahat ălora de la Europa Liberă, cu mizeria de la sate: voi!". Mă rog, l-a îmbrobodit coana Vasilica în zâmbete, lingușeli și angajamente de reparații capitale. Care s-au zis și făcut repede, clar, mobilizator. În planuri îndepărtate, luate pe ulița satului, se auzea o voce adăugată din off: "Băăă... auziși ce sarcini ne-a trasat nouă agricultorilor, secretarul general al Partidului"? Și cum ăla n-o fi auzit bine, vocea îi dădea toate detaliile comandate de șeful propagandei. Cu 2-3 porcării din astea, filmul a devenit așa de difuzabil, că și acum îl mai bagă alde Național TV sau Prima pe post... numai bine să se mai găsească câte o cunoștință să mă pomenească. Așa se obține notorietatea...

Singura chestie bună cu care m-am ales de la aiureala de serviciu a fost că m-am împrietenit cu dragul de Dinu Manolache, ce-l juca pe tânărul ambițios și progresist. Mache era o minune de om: deschis, cinstit, cu mult umor. Ce era la gura lui acolo, la repetiții... ar fi fost un alt film. Cu el și cu Cornea, ne-am deplasat la premiera de gală de la Piatra Neamț - o panaramă caraghioasă, găzduită chiar de cinematograful Panoramic, căruia administratoarea îi chiar zicea Panaramic.

Dar, până la destinație, am schimbat trenul la Bacău, unde aveam de stat peste trei ore (așa era mersul trenurilor; iar mașinile de stat nu mai aveau voie să treacă dintr-un județ în altul decât cu aprobare specială). Afară era frig și ploaie... hai într-o cârciumă. La cel mai mare restaurant din centru nu aveau decât apă și nechezol. Imposibil să mâncăm ceva - negații chelnerești pe toată linia. Ultima speranță - ouă - ne-a fost imediat spulberată. Iar atunci, Mache, furios și spontan, a întrebat: "Dar ce, nu vi se mai ouă nici găinușele?". Aluzie groasă la numele madamei prim secretar, Alexandrina Găinușe. Chelnerul s-a albit, a bâguit ceva indignat și a dispărut, probabil ca să raporteze.

Tot la Bacău făcea filme documentare, îndeobște de protecția muncii și prietenul meu Copel Moscu, de la Studioul Sahia. Din ce-a filmat, a conceput un scurtmetraj genial, intitulat Va veni o zi, în care urmărea activitatea sexatoarelor (femeile care analizau puii la ieșirea din ou, aruncând la gunoi masculii, ca neproductivi). În paralel, directorul își lăuda grădinița de pe lângă Avicola condusă de el, unde toți șefii erau bărbați. Dar, din montaj și din comentariul muzical, reieșea cu pregnanță alegoria copiiilor crescuți și formați ca pe găini, întru producție, reproducție și exploatare. Știți de ce i l-au interzis? Chipurile, nu pentru metafora pe care chiar n-or fi priceput-o capetele pătrate de deasupra cefelor groase. Nu... S-au luat doar de miile de păsări și zecile de mii de ouă apărute în cadru, dar despre care lumea din sală de cinematograf s-ar fi putut întreba de ce nu ajung în magazine. Așa că au încuiat filmul în cutie... chiar ca să vină o (altă) zi.

Din vizionare în vizionare, din câteva ședințe și ceva inspecții, am cunoscut-o mai îndeaproape pe Suzana Gâdea - cum ar veni, Ministrul culturii și educației socialiste. Matilda, secretara noastră, era bună prietenă cu secretara ei, Nuțica... aia șoptindu-i chestiile de background. Ministreasa era fiica unui buzoian, Stănescu. Taică-său fusese un fel de administrator sau tejghetar al restaurantului din gara Buzău al lui Caragiale, deci slujbaș-colaborator al acestuia! După falimentul localului și plecarea lui Nenea Iancu la Berlin, omul se însurase și avusese șase copii, Suzănica (că așa era în actul de naștere) fiind una dintre aceștia. Altfel, urmase cursurile Politehnicii din București, pe care le absolvise în 1943. Ca specialist / profesor universitar în metale neferoase, era autorul principal a tot felul de lucrări științifice pe care, de fapt, le scriau co-autorii de pe copertă. Ea le asigura doar dactilografierea (spre furia numitei Nuțici), iar apoi le răsplătea "coautoratul" obținându-le aprobări peste rând, de la Ministerul Comerțului Interior, pentru televizoare color și mașini luate peste rând. Când fusese avansată de la ministerul Învățământului la cel al Culturii, locul ei fiind luat de colega Aneta Spornic, samizdatul autohton (circulația pe sub mână a creațiilor culturale neaprobabile) difuzase o epigramă: "Două ministrese hâde / a numit Marele Vornic. / Când cultura are-un gâde / Cum să meargă școala spornic?!". Ea era foarte apreciată de Ceaușești, în primul rând pentru că era disciplinată, apoi că arăta atât de bătrână, de ei păreau juniori, pe lângă ea. N-a plecat în niciun concediu timp de 9 ani, cât a păstorit cultura socialistă - ca să nu se vadă că merge treaba și fără ea. Mamă grijulie,vorbise la cele două bufete din incintă (voi reveni asupra lor într-un alt episod) să nu-i onoreze cererile fiică-sii de Ness și țigări, dar la celelalte avea liber, deși nu lucra acolo. Îi era așa de frică de Ceaușeasca (știa cât o ura aia pe actrița Violeta Andrei, nevasta cea elegantă a ministrului de externe), încât - în zilele când știa că urma să meargă la Comitetul Central - venea îmbrăcată cu ce avea mai prost. Iar dacă o chemau pe neașteptate, în cursul zilei, se oprea mai întâi acasă și se schimba de hainele socotite prea bune. Care haine... le lua oricum la preț de ciubuc. A venit odată îmbrăcată cu un deux pieces din cel mai grosolan material plastic, culoarea bleu-turcoise, de-ți ardea ochii. La complimentul primit, s-a destăinuit că le luase de la Fabrica de confecții Apaca, împreună cu alte 8 complé-uri, la jumătate de preț față de cele din magazin. Nu era chiar atât de tâmpită precum o făceau legendele tocmite, îndeobște, de scriitori, dar extrem de limitată și suficient de ramolită. Grija ei cea mai mare era că noaptea, acasă, ar putea-o suna de la C.C. pe telefonul "scurt" și, Doamne ferește, să nu-l audă. Așa că scosese fotoliul extensibil din antecamera cabinetului ei, unde se făcea de gardă nopțile, plus duminicile, pentru ca ofițerul de serviciu să fie mereu treaz, să nu scape, cumva, vreun apel de o asemenea importanță - pentru ea, pentru țară, pentru mapamond. Voi mai reveni asupra colaborării cu ea...