Cine să-l fi ucis pe Marin Preda?

Mai întâi, prin 1978, a fost "scandalul Eugen Barbu". Pentru cei tineri, omul era un bun romancier, pamfletar și polemist. I se dăduse pe mână revista Săptămâna unde își adunase o gașcă (în frunte cu emulul Corneliu Vadim Tudor), cu care făcea praf pe oricine nu-i convenea lui și, firește, Partidului. Sunt dovezi, apărute în clar după '90, că atacurile împotriva dizidenților și a unor confrați incomozi erau direcționate de Securitate. Vedeți, nici nu era nevoie să aibă dosar de informator, dacă le făcea treaba. Altfel, era la fel de cunoscut faptul că lucra cu "negri" (ăia scriau, iar el doar semna). Așa făcea și Alexandre Dumas, nu? Ca să vezi: de la unul dintre acei negri (Nicolae Paul Mihail) i s-a tras pocinogul cel mare. Tipul îi scrisese al nu știu câtelea volum al romanului Incognito - inițial, fusese scenariu de film, asumat împreună, și afacerea mergea. Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, a fost primul care a remarcat că, acum, Barbu semna singur. L-a chemat pe "muncitor" și, ca să evite procese și altele, i-a luat o declarație, pe care a arătat-o apoi prietenilor: "Subsemnatul... declar că nu am nici o pretenție din partea editurii pentru drepturile ce mi se cuvin de pe urma romanului Incognito, de Eugen Barbu". Pe urmă, nu se știe ce a apărut între ei, dar același N.P. Mihail (uite așa poate rămâne un negru în istoria literaturii române!) a dat în vileag o halcă din roman, indicând și cele aproape o sută de pagini unde inserase fragmente dintr-un scriitor sovietic, Paustowski. Așa că, deținând datele încă secrete ale problemei, revista Contemporanul a găzduit o cronică a cărții, cam în doi peri și deci cu musca bâzâind pe căciula autorului. Furios, Barbu răspunde în gazeta lui, făcându-l praf pe oponent și acuzându-l - nici mai mult, nici mai puțin - că i-ar fi citit capodopera în diagonală. Și vine, pentru a demonstra asta, cu niște precizări. Care, însă, nu se potriveau deloc cu ceea ce era tipărit în volumul cu pricina. Începutul dezastrului - criticul le pune față în față, în maniera: asta scrie în cartea lui Barbu - alta apare în articolul aceluiași. La sfârșitul articolului, se inserează și o notă devastatoare a redacției: "Având în vedere cele de mai sus, Eugen Barbu de la Săptămâna este invitat să-și citească cărțile înainte de a le semna". Gata, ostilitățile se desfășurau, de acum, cu pistoalele pe masă. O comisie alcătuită la Uniunea Scriitorilor a analizat temeinic toată afacerea și a dat verdictul de plagiat, propunând excluderea vinovatului din rândurile membrilor săi. Dar același făptaș era și membru în Comitetul Central, fiind folosit ca toroipan gata de orice împotriva oponenților, inclusiv a celor de la Radio Europa Liberă. A doua zi după verdict, victimizatul și-a depus carnetul de partid și a cerut să emigreze în Spania. Așa că s-a băgat direct Ceaușescu, chemându-l la el pe Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, ca să-l întrebe ce se petrece. Cuvântul plagiat nu-l cunoștea Scorniceșteanul, astfel că ăla a fost nevoit să-i explice, pe înțelesul lui, că favoritul copiase, adică furase de la alții. Iertarea supremă a venit imediat: "Și ce dacă?! Ce, noi nu copiem tehnologii de la hoții ăia de americani? Lasă-l, să facă altă carte". Atunci, l-au condamnat la scris...

Cât despre ucis... Vi se pare hazardat titlul acestui sub-capitol? Din păcate, există o serie de elemente care dau de gândit... dar numai celor care obișnuiesc așa ceva.

În 1971, lui Marin Preda i se publicase romanul Delirul, cu o viziune favorabilă asupra Mareșalului Antonescu. Cartea stârnise valuri, se discuta aprins de ea și nimeni - cât de cât familiarizat cu sistemul editorial - nu putea concepe că a scris-o de capul lui, ba că i s-a și publicat în forma aceea ce încălca destule canoane ideologice. După șapte ani, apare Cel mai iubit dintre pământeni, roman fluviu despre odiosul deceniu îndurat de români pe parcursul anilor '50. Cartea a făcut vâlvă pentru că dezvăluia, fără menajamente, mizeriile, abuzurile și alte ticăloșii ale regimului comunist în perioada respectivă. Întâmplarea face ca eu să fi știut - de la părinții mei, care trăiseră epoca - un episod petrecut în realitate și pe care autorul o transfigurase extrem de direct în paginile sale. Apoi, un coleg de birou a avut o revelație: participase, ca student, la o altă întâmplare adevărată, descrisă fără menajamente în paginile romanului. Deci, documentarea era mult mai exactă decât și-ar fi dorit-o Partidul - altfel, mulțumit că toate blestemățiile înfățișate acolo se petrecuseră pe vremea lui Gheorghiu Dej. Adică... noi nu suntem ca ăia, de aceea ne permitem să le lăsăm dezvăluite.

Marin Preda era nu doar un romancier talentat, dar și o fire încăpățânată, hotărâtă când era vorba să-și apere prestigiul, dar și interesele. Intrase de două ori în audiență la Ceaușescu. Prima - imediat după documentele adoptate la Mangalia în celebra ședință din 1971, după întoarcerea acestuia din China și Coreea de Nord. Atunci, Preda i-a spus, răspicat: "Dacă dv. reintroduceți realismul socialist, eu mă sinucid". Nu știu cât se va fi speriat Ceaușescu de amenințarea lui, dar l-a văzut decis și încrâncenat în poziția sa. Și nici nu a dat ordin să fie debarcat de la conducerea Editurii Cartea Românească, chiar dacă nu putea să-i fi picat prea bine această înfruntare. După vreo 3-4 ani, ce-i cășună aceluiași stăpân al țării? A auzit ceva despre casele de creație ale artiștilor și i-a sărit țandăra: "Cum adică de creație? Dar ce, nu le-am dat case la toți? Acolo ce fac?! Să muncească". Și a cerut desființarea lor. Atunci s-a dus Preda a doua oară peste el, tot cu o amenințare: "Dacă ne luați aceste oaze de cultură eu, scriitorul Marin Preda, refuz să mai scriu vreun rând!". Apoi a povestit asta la Mogoșoaia, spre fericirea confraților care l-au cinstit de bucurie.

Era, parcă, luna mai a anului 1980, lucram încă la România Film când... într-o zi, în jurul prânzului, se primește un telefon de la cineva care lucra în Consiliul culturii, anunțând că Preda a fost găsit mort, în camera lui; ba încă și cu amănuntul scabros ce punea decesul pe seama aspirării în traiectul respirator al propriei vome. La prima vedere, părea plauzibil căci, într-adevăr, omul era alcoolic. Dar, totuși... voma este un proces violent de expulzare a resturilor îngurgitate. Cât ar fi de beat, omul se trezește, tușește; nu stă liniștit să-și aspire dejecțiile, după care, mulțumit, adoarme la loc. Tusea convulsivă trezește pe oricine, era deasupra oricărui dubiu. Mai ales colegii mei care aveau simțul alcoolului dezvoltat, n-au dat doi bani pe această ipoteză.

Pe lângă asta, au apărut - nici eu nu știu cum - în revista Luceafărul de a doua zi, relatări ciudate ale unor confrați. Primul (poetul Cezar Ivănescu, mâna lui dreaptă de la editură) istorisea că, doar cu vreo trei ani în urmă, se trezise în puterea nopții cu Preda la ușă - răvășit de spaimă, i-a lăsat în păstrare un manuscris dactilo al Celui mai iubit... împreună cu o scrisoare olografă, în care se exprima clar: "Dacă eu mor pe neașteptate sau mi se întâmplă ceva care să mă împiedice să controlez soarta cărții, vă deleg ca, atunci când va fi posibil, să asigurați publicarea integrală a ei". Tot un episod nocturn, petrecut cu doar o zi înainte de dispariția sa, relata (repet, în presa comunistă!) un alt confrate, care fusese sunat de un Marin Preda, deprimat și înspăimântat, care i-ar fi spus "Copile, eu sunt gata... nu mai am nici o șansă. Până aici mi-a fost". Amenințare, sau fandacsie?

Și acum, urmează două aspecte extrem de interesante, cu care se întâmplase ca eu să fi intrat nemijlocit în contact. Mama, ca medic pediatru, avea o asistentă foarte drăguță, de care se atașase, o prețuia. Femeia nu făcea nici un secret din faptul că soțul ei era ofițer de securitate. Din vorbă-n vorbă, i-a povestit că acest ofițer, care se dădea și scriitor amator, era prieten cu Preda. Femeia oferea amănunte chiar asupra propriei implicări: că îi lua rufele la spălat, îi făcea diverse feluri de mâncare pe care soțul securist, drăguț și atent, i le ducea cu sufertașul acolo, la Mogoșoaia. La început, n-am crezut-o, dar totuși apăreau amănunte verificabile. Chestia mă intriga puțin. Așa că am rugat-o pe mama să o invite, împreună cu soțul, la noi acasă, la un fursec și o cafea. Vizita, de aproape două ore, mi-a arătat un bărbat închis, tăcut, dar foarte atent la cele mai mici detalii care-i stârneau interesul. Știam tipul, gen "ochiul și timpanul" Despre scrisul lui n-a pomenit nimic, cred că se temea de gura și competența mea, a considerat că e mai bine să se arate modest și să evite vreo întrebare incomodă. În fine... Dar pe Preda îl numea, ca între prieteni, "monșerul". N-am mai avut dubii că îl frecventa. Și, atunci... cum de n-a fost "pe fază" taman în noaptea fatidică?! Doar lipsă de vigilență? De altfel, numele lui nu a apărut nicăieri în actele și documentele cazului... de parcă nici n-ar fi existat. După revoluție, același personaj avea să conducă o importantă instituție de stat, subordonată Ministerului de Interne.

Un ultim aspect dubios avea să apară, după vreo 25 de ani de la moartea scriitorului. A fost anunțată, cu mare tam-tam, cartea care va elucida circumstanțele decesului. Doar că autorul... ei, aici e aici: cineva cunoscut mie de la sfârșitul anilor '80. O persoană destul de dubioasă, asupra căreia fusesem prevenit să-mi țin gura. Primul indiciu era că se trata la spitalul Elias (deși, oficial, era doar cadru didactic la o școală de cartier). Și care - atenție! - însoțea în țară, ca traducător, grupuri de străini, dar făcea și deplasări în Occident, pe aceleași cunoștințe lingvistice. De unde, foarte încântată, trimitea ilustrate poștale. Așa că...

La momentul evenimentului, dispariția scriitorului a zguduit lumea culturală și nu numai. Pe vremea aceea, oamenii citeau mult; iar Moromeții, Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni îi consolidaseră statura scriitoricească și îi sporiseră popularitatea. Îmi aduc aminte că, nestăpânit cum era, Adrian Păunescu ceruse să facă parte din echipa de anchetatori (încă nu fusese tras pe dreapta). Cât despre invidiosul și deja pomenitul Eugen Barbu, acesta și-a început pomenirea gazetărească din revista personală Săptămâna, cu următoarea frază "Întotdeauna, când moare o personalitate de vârf, prima întrebare pe care și-o pun oamenii este: cine-i va lua locul?". Bravos, coane Jenică, nu te-ai putut abține.

Un ultim indiciu dubios, dar congruent cu trista istorie: un an mai târziu, Partidul a interzis brutal serialul TV (de mare succes, bătea chiar Dallas-ul în privința audienței) Lumini și umbre. Motivul era aproape incredibil. Madam Ceaușescu îl consuma cu nesaț, iar greșeala (sau oportunismul?) scenaristului Titus Popovici, de a-și numi personajul unei ilegaliste "tovarășa Petrescu" a dat totul peste cap atunci când aia din film se pupa pe șest cu un ilegalist la fel de fictiv, dar care nu se numea Nicu. La care cocoana s-a plâns imediat: "Uite Nicule, ăștia zice că eu am fost curvă". Și... trosc! Serialul a fost blocat, dar - pentru că îl urmărea foarte multă lume - s-a cerut să fie bulibășit și încheiat cu un episod de adio. Deși erau filmate și montate alte 10-12 episoade.

Această ridicolă coincidență m-a făcut să-mi pun următoarea întrebare: nu cumva Preda băgase în ultimul lui roman, pe numele altui personaj, o chestie reală, mult mai rușinoasă care îi priveau pe El sau pe Ea? Doar mai știam două, inspirate direct din realitate.

... Un an mai târziu, am plecat de la difuzarea filmelor. Le stăteam rău în gât pentru că nu-mi țineam gura și făceam mișto de raportările lor false. Bașca alte "șopârle" neconvenabile regimului. Ironiile mele nu erau gustate de către bătrânii bizoni, iar faptul că nu m-au lichidat administrativ se datorează, cred, simpatiei pe care mi-o arăta directorul general, Marin Stanciu. Așa că prima soluție de a se descotorosi de mine de acolo a fost propunerea avansării: aveam de ales (!!) să devin director de întreprindere cinematografică la Călărași sau Giurgiu. Promovarea - asta era soluția de a scăpa de cei incomozi, cărora nu aveai, însă, ce să le reproșezi. Dar eu am refuzat onoarea, nu m-am vrut nici director județean, nici navetist. Și bine am făcut. În primăvara lui 1981, un scandal iscat (absolut aiurea) la Casele de filme a dus la eliminarea câtorva oameni din personalul de elită al acestora - au picat atunci 3 directori și vreo 6 producători delegați (echivalentul redactorului de carte în edituri). Cum treaba se lălăise și venea 1 aprilie, când trebuia trimisă la CC lista cu noile cadre, m-au împins repede acolo. Pentru mine, era o avansare nesperată. M-am bucurat cum se cuvine de ea, chiar dacă, în anii ce au urmat, nu am fost nici acolo scutit de belele.