Țara cea adevărată...

... am ajuns să o cunosc în cei vreo patru ani petrecuți ca inspector de teren. Căci asta era misia: să umblăm, să inspectăm rețeaua cinematografică de difuzare a filmelor în teritoriu, pentru oamenii muncii de la orașe și sate. Câte întâmplări și revelații! Câtă mirare, stupoare... uluială chiar! Aia a fost, pentru mine, adevărata școală a vieții.

"Munca cu filmul e o muncă frumoasă, tovarăși!" ne spunea, aproape la fiecare ședință, directorul general al Centralei România Film, Marin Stanciu (a fost un om de ispravă, sufletist și drept, căruia îi plăcea să trăiască bine... el dar și cei din subordinea lui). Rostul structurii pe care o conducea cu pricepere organizatorică era să producă filme românești... dar să le și "facă" spectatori. Asta se realiza - ca și în alte domenii, cu faimoasele raportări: se mutau biletele vândute la filmele occidentale de succes, în beneficiul celor băștinoase. Rostul inspectorilor de teren era... să nu observe măsluielile curat-murdar instituționale, de pe urma cărora filme ca O viață închinată fericirii poporului sau Patruzeci de trepte adunau, chipurile, de 2-3 ori mai mulți spectatori decât, să zicem, cele din ciclul Piedone ori Sandokan.

Procesul era bine pus la punct, și toată lumea avea de câștigat. Inclusiv regizorii autohtoni, care primeau în felul ăsta "tantieme" - adică procent din încasări. Milionul de spectatori din hârtie se plătea cu 60 mii lei, aproape cât un autoturism nou. Asta până ce unul, de pe la guvern, a făcut socoteala și a venit cu bomba: "Păi, dacă porcăriile astea capitaliste nu sunt rentabile (așa apărea în acte, că nu erau!), iar publicul vrea filme românești, sovietice, coreene etîcî, de ce mai cheltuim atâta valută pe ele?". Și trosc! S-au tăiat fondurile. Așa se face că, din 1980, pe piață se vedeau și răs-vedeau doar filmele vestice vechi (multe cu licența de exploatare expirată, dar raportate și mai fals), dar care continuau să le facă spectatori entuziaști și numeroși chioftelelor noastre. Mai puțini, dar... orișicât.

Erau vreo 40 de întreprinderi cinematografice județene, care organizau difuzarea în orașe și în sate. Până și acolo - mai ales la țară - se fura vârtos. Directorii erau, mai toți, activiști șmecheri, dacă nu de-a dreptul tâmpiți - ăștia din urmă picaseră în ierarhia puterii locale din jos în mai jos. Cum a zis unul mai mare de pe la județ: "Mai dă-l în mă-sa pe Cutărică, acolo, la cinematografie! Nu trebuie decât să rupă biletele de intrare la film, măcar de-atâta lucru o fi în stare". Dar nomenclatura provincială era, totuși, solidară. La nivel local, se cunoșteau, se acopereau unii pe alții. Bârfeau, mințeau, furau... se descurcau - ca peste tot. De la Vaslui am aflat, povestită cu mândrie județeană chiar de ei, încă una reală (dar secretă!) cu Secretarul genial și general: Sfârșit de ianuarie... aruncă Vodă buzduganul că pleacă la vânătoare, undeva, prin Harghita - acolo erau cei mai bețivi urși, tratați bine, intrau în bătaia puștii clătinându-se. Se face inspecția prealabilă a traseului și... ce să vezi? La granița dintre județele Vaslui și Iași (unde ateriza aeronava prezidențial-vânătorească) - o tarla, cât vedeai cu ochii, în care porumbul stătea ca bradul. Necules. Cu o zi înainte de vizită, ce să facă vasluienii? Au săltat tabla pe care scria Județul Vaslui pe o parte și Județul Iași pe cealaltă și au tras-o mai acanà, pasând păpușoiul la ceilalți... care s-au prins repede; au trimis și ei ceva simbriași... iar ăia au restabilit adevărul geografic! Hîț încolo... hîț încoace... până la urmă, s-a rezolvat cu două tractoare, care au îngropat totul sub brazdă... au făcut și arăturile... să tot poftească Șeful!

Tot la România Film am constatat inepția funcționarilor mici, meschini și hoți. Tovarășul Gavrilă, șeful meu de birou, făcea un trafic de bunuri... de speriat. Orice se procura, din teritoriu, prin el; unele furate de-a dreptul (covoare de la Cisnădie), altele la prețuri preferențiale: cojoace de la Orăștie, frigidere de la Găești, cheder de mașină (a mobilizat vreo șapte județe să-i facă rost)... până și caiele! Astea erau cuie pentru potcovit caii, și mi-a cerut să i le aduc ("e o sacoșică, acolo, te descurci dumneata") din teritoriu. Când am constatat că era ditai sacul, de vreo 20 kg, l-am dezamăgit... Culmea ridicolului a fost cu un scaun de WC roz, de la Cesarom Cluj, pe care șefulețul de acolo i l-a adus cu avionul; temându-se de golurile de aer, respectivul n-a vrut să-l dea la cală, preferând să călătorească cu el în brațe, spre stupoarea pasagerilor.

Același personaj bun la toate era trecut - râdeam noi - la munca de jos, adică la poartă, înainte de Paști și Crăciun. Ca un făcut, toate județele aveau de trimis, cu caravana cinematografică, pe lângă câte o lampă de aparat sau alte fleacuri tehnice, daruri îmbelșugate: miei, ouă, porci, brazi, vin, țuică. Gavrilă ăsta le prelua și redistribuia pe la șefi, direct acasă.
Directorul difuzării era tovarășul Răchită, provenit din șofer de caravană cinematografică sătească prin regiunea Cluj. Ăsta, deși ardelean, era unsuros și profitor, fără limită. Dacă-i cerea nevasta niște dizolvant pentru lacul fost pe unghii, o trimitea pe Stela, secretara, cu o sticlă de 1 litru jos, la xerox, să-i scoată de acolo. Când a fost să se mărite fiică-sa, inspectorii fideli (cu tovarășul Gavrilă în frunte, firește), au aranjat pe la județe să-i organizeze, gratis și festiv, voiajul de miere! Noroc că, la urmă, beizadea ginerică (fiul unui ștăbuleț greu de atins cu răzbunarea directorială, că-l filma pe Ceaușescu!) le-a făcut figura și nu s-a mai prezentat la Starea civilă. Nu-inimic, mai avea tata subalterni cu băieți...
Altul, important în organigrama instituției era tovarășul Valerică - ăla răspundea de organizarea și accesul în clădire, după încheierea programului de lucru, a "anumitor cinefili" la proiecțiile cu filme-pirat, din cele care nu ieșeau în veci pe ecrane, de interzise ce erau. Odată, a venit chiar Nicușor Ceaușescu, însă în miezul zilei, să vadă Apocalypse Now al lui Coppola. Proiecția era într-o sală de protocol cu acces din holul mare al clădirii... unde, la un moment dat, a început ședința lunară de partid. Ce să vezi, dar mai ales să auzi, odată cu toți membrii adunați? Împușcături, huruit de tancuri și avioane la greu, căci Prințișorului îi plăceau astea și dăduse sonorul la maximum. Ce raport, ce discuții principiale sau plan de măsuri? Noi, membrii, parcă eram într-un film, doar că unul mut. Până ce s-a sculat, revoltată, madam Vicică-fără-frică și a început să facă un binemeritat și principial scandal: că "nimeni nu-și poate permite să-și bată joc de o adunare a comuniștilor, oricine ar fi el" și alte bla-bla-uri... Prezidiul o băgase pe mânecă, aia urla de acoperea până și armata americană d'à coté. Prudent, secretarul de partid a trimis un trepăduș să afle cât mai dura filmul; și, pentru că nu mai era mult, a suspendat adunarea, ca-n actul trei al Scrisorii pierdute. S-a temut că, dacă ar fi ieșit Ăla Micu din sală, fericit, ar fi sărit Vicica la gâtul lui, să-i tragă un moral bun, just și principial.

Aspectele neconvenabile pentru mine rămâneau cele 15 zile de teren, lunar, pe care trebuia să le efectuez. Luceafărul nu-l știu pe dinafară, ca tot românul; dar Mersul trenurilor și al avioanelor le învățasem din scoarță-n scoarță. Biata fiică-mea, avea sub 3 ani și, când mă vedea că-mi iau geanta de voiaj, se proțăpea în ușă, cu brațele ridicate, și mă ruga, disperată, să nu plec. N-aveam încotro. Și, cum nu eram nici cărăuș (n-am vrut să învăț meseria de la șeful meu), chiar că umblam degeaba - în afara experienței de viață acumulate acolo, jos, la talpa țării, unde orice era posibil și acoperibil. O dovadă a fost "măgarul lui Vaidasegan" - directorul întreprinderii cinematografice a județului Alba. Ăsta, ca să trimită filmele din rețeaua sătească prin cătunele din Apuseni, unde nu circula nici o cursă auto a statului, rezolva problema cu un biet patruped. I se puneau animalului în spinare desagii conținând cutiile cu filme (niște bidoane de tablă în care intrau rolele cu peliculă) și o pornea ăla, de unul singur, din sat în sat. Oprea la poarta proiecționistului de la Căminul cultural, i se lua prospătura și-i punea în loc filmul deja rulat... și tot așa mai departe, la următorul cătun. Pentru că animalul cel productiv trebuia și el hrănit, țesălat, potcovit (nu doar adăpostit într-un cotlon din curtea "instituției de cultură"), fusese bugetat corespunzător: angajatul Măgar Ion figura ultimul pe ștatul de plată, ce-i drept, cu cel mai mic salariu. Chestia era cunoscută de către "cinematografiștii" din teritoriu, care l-au condolat telefonic pe colegul director atunci când săracul măgar (și Ion!) și-a dat obștescul sfârșit, lăsând fără filme satele de moți.

... Cu mâncarea ne descurcam tot mai greu. Noroc cu socru-meu, medic la Deva; el ne trimitea frecvent alimente, folosind pentru asta bunăvoința șefului de tren, care lua pachetul, îl găzduia ilegal, dar rentabil, în compartimentul lui, de unde noi îl recuperam, la sosirea garniturii în București. La început, geanta noastră trona, singură, ca o regină. Dar, pe măsură ce politica de înfometare (pardon, de alimentație rațională, pentru sănătatea populației) dădea roade, compartimentul cu pricina începea să semene, tot mai mult, cu o peșteră a lui Ali Baba - raionul alimente. Să fi văzut câți destinatari ai procedeului de "coletărie rapidă" erau acolo, pe peron, în flămândă așteptare!... Curat vorba Fan Courier-ului de azi: (de) Oriunde, cu plăcere... și cu folos reciproc.

Ceea ce am câștigat, însă, prin hălăduielile mele de Hlestakov gogolian și modern a fost experiența de viață. Inclusiv cum să mă descurc, când nu aveam încotro. Căci legitimația aia de serviciu avea pe ea o dungă roșie, oblică (adică "organ de control"), ce producea o impresie hipnotică asupra multora. Majoritatea confundau Cinematografia cu Televiziunea (încă mai era temută, grație anchetelor sociale) și erau amabili; ba, încă, nu uitau să mă întrebe ce filme o să mai dăm la televizor.

Odată, trebuia să ajung la Deva, unde fetița mea stătea vara, la bunici. Mi-era dor, eram sătul de trenuri, mă grăbeam. Era 22 august, urmau 3 zile libere. Am coborât din avion la Sibiu. Primul tren venea după vreo 3 ceasuri și mai făcea alte două - nasol. La autostop nu oprea nimeni, în locul acela cu milițian de pază. M-am dus cu pas sigur chiar la el! I-am arătat legitimația cea bună de impresie și l-am rugat să mă sprijine (nu, ajutorul era obținut prin bunăvoință, sprijinul devenea necesar, aproape obligatoriu). Chipurile, se stricase o piesă la carul TV care urma să prezinte pe postul național, a doua zi, defilarea de la Deva și eu trebuia să ajung în cel mai scurt timp cu ea acolo. Zis și crezut. Văd eu că trec câteva mașini accesibile... ăla - nimic. "Hai, dom'le, ce naiba facem?". "Păi ce, un tovarăș de la Televiziune nu poate să circule cu orice mașină". Și a oprit, după alte câteva minute, o limuzină, parcă Renault 16. Doar că nu era de stat, ci particular. Oamenii dinăuntru s-au speriat, nu știau ce are ăla cu ei. Când s-au ales numai cu mine, s-au mai liniștit, dar tot drumul m-au privit chiorâș, nici cei 25 de lei de autostopist nu i-au primit. La urmă, mă vor fi și înjurat, cum mi se cuvenea, de altfel.

În acele zile, am luat contact, întâmplător, și cu o tragedie: eram la iarbă verde cu niște deveni; printre ei, directorul întreprinderii județene de transport, care petrecea lejer, în izmene scurte, trăgea la măsea și hăhăia de zor. Deodată, apare o mașină de Miliție, cu un gradat și doi civili. Îl iau deoparte, îi șoptesc ceva... Ăla își trage repede budigăii lungi pe el, și o ia din loc, după ce i-a șoptit nevesti-sii ceva. Tipa ne-a relatat, cu năduf, noutatea care-l chema pe tov Soțul la datorie: unii răpiseră, pe la Baru Mare - Pui, un autobuz-cursă de persoane, din subordinea lui, cu pasageri cu tot. Îi țineau ostatici și cereau să fie lăsați să fugă din țară. Evenimentul teribil, devenit sângeros (Securitatea i-a mitraliat, cu ostatici cu tot) a fost bine ascuns de autorități. Finalul l-am aflat după Revoluție. Este, de altfel, și finalul Balanței lui Pintilie...

Tot apropos de implicarea mea "creatoare" în transporturile de stat, mai am la activ o poznă. Trebuia să mă întorc de la Oradea, într-o seară de vară. Ajunsesem acolo cu avionul de dimineață și îl așteptam pe cel de seară. Ședința la care participasem ca "delegat al Centralei" nu avusese istoric. Timp și bani cheltuiți spre aflarea în treabă - era ceva cu îndeplinirea angajamentelor pentru îndeplinirea planului. Cel de bilete vândute - și acolo se mințea la greu, căci obiceiul era să rupă 4 bilete de 1 leu, în locul unuia de 4 lei. Și așa se înmulțeau spectatorii. În fine...

La agenția TAROM din centrul orașului - care nu era atât de frumos ca acum - picoteală în așteptarea autobuzului de tranzit spre aeroport. 10, apoi 20 de minute... "Ce facem, dom'ne, că pierdem sfântul Antonov!". Care Antonov stătea cuminte pe pistă, la București, căci era furtună în Carpați. La cei 5 mii de metri (altitudinea lui de zbor) arșice l-ar fi făcut. Drept pentru care au anulat cursa. Pasagerii? La gară! Venea un tren de la Satu Mare. Care vreți, care puteți și mai încăpeți. Pe mine, meteorologeala mă lovea de două ori: o noapte pierdută - nici nu se punea problema de loc, era ticsit. Dar mai aveam asupra mea și o cutie de vreo 15 kg de plintă pentru faianță; nu găsisem la București și... de-aia mai prindea bine terenul. Cu ea în cârcă, am ajuns la gara CFR. Acolo - negru de omenire pe peron. Bilete - ioc. Unul mai descurcăreț a aflat de la impiegatul de mișcare că undeva, în spate, se vindeau totuși ceva bilete, dar în picioare. 12 ore. Dar Partidul ne învăța că toată politica sa avea în vedere binele și fericirea omului. Ce, eu nu eram tot om? În lipsa unei soluții cât de cât rezonabile, m-am postat acolo unde peronul se termina; la coada trenului erau atașate vagoanele de dormit. Când hărăbaia a oprit, "nașul" a coborât să admire cum se călcau bieții pasageri în picioare. L-am abordat direct, i-am băgat legitimația sub nas, apoi i-am arătat cutia în care aveam - desigur - material proaspăt filmat și care, firește, a doua zi dimineața trebuiau să fie la TVR. I-am cerut să mi le găzduiască la el în cabină... eu, modest, mă ofeream să suport supliciul pe culoar; unul mult mai gol decât cele de la vagoanele de clasă. "Vai, dar se poate, tovarășu'?!" Mai avea un loc, dar banii pentru suplimentul de pat i-a băgat direct în buzunar... toată lumea mulțumită.

Ăsta era socialismul ăla, zis multilateral dezvoltat. Trebuia să trăiești. Dacă aveai puterea sau norocul să nu fii obligat la supunerea de conștiință, micile mizerii - așa zisele descurcăreli - erau penibile, meschine, dar inevitabile. Să fim serioși, nu era nici un eroism să nu dai șpaga cerută preferând, demn, să faci foamea. Sau să-ți asumi alte greutăți, lipsuri, probleme de disconfort, pe care alții și le rezolvau prin rețeta obișnuită. Nu am fost niciodată un mare admirator al lui Don Quijote și al acelui spirit, zis cavaleresc, plimbat și elogiat prin literatură. Morile de vânt sunt, pe undeva, echivalentul resemnării mioritice a ciobanului: o legendă de anumită rezonanță. Dar... uite diferența: acel model a fost adoptat de spiritualitatea românească, plimbat și validat prin proverbe: "Fă-te frate cu dracul până treci puntea." Sau "Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie". Poporul spaniol, care îl venerează în felul său pe Cavalerul zis al tristei figuri, nu s-a lăsat copleșit de imaginea și năravul lui. Ambițios, puternic prin gena sa națională, cred, a râs (râde și acum, fiți pe pace: mdeh, nărodul nostru...), chiar dacă - străbătând Spania pe șosele, îl zărești proțăpit, falnic, la destule răspântii. E vorba, până la urmă, doar despre un brand. Nu ia nimeni în serios personajul. Ba chiar râd de el... dar își văd de treabă. Noi ne înduioșăm și-l luăm ca exemplu de indolență și fatalism pe "mândrul ciobănel". Sau râdem de lichelele lui Caragiale, care ne sunt nu doar simpatice, ci și familiare. Facem exact ca ele. Prea complicat să fim serioși, perseverenți, muncitori. Fușereala lui Iordache, demagogia lui Cațavencu ori hoția lui Pristanda sunt nu doar simpatice; ele devin exemple de urmat.

Poate că imnul național ar trebui să se numească Descurcă-te, române! Asta ca să închid, autocritic, acolada cu micile mele strecurături și șmecherii, nu înainte de a mai pomeni una, a prietenului meu Neluțu I., brăilean ajuns inginer la IMGB. Ăsta vedea că "se bagă ouă" la magazinul BIG din Berceni. Era nu o coadă, ci o buluceală de câteva sute de persoane. Magazin, rafturi? De unde... toate se livrau în spate, dintr-o anexă ceva mai înaltă, asediată de doritori. Neluțu, băiat deștept, ce făcea? Să stea la rând? Haida de... Își lua băiețelul de 3 ani pe umeri, îl înzestra cu o găletușă de plajă în mână, se băga în față și îi ruga, mieros, pe ăia ajunși acolo, să-l lase să ia și el doar câteva ouă pentru copilaș, în vasul jucărie. Oamenii se învoiau. Apoi, el se ducea agale acasă (căci nu stătea departe), golea recipientul și se întorcea - acum, în față erau alți cumpărători, pe care îi păcălea la fel. Aduna, astfel, o cantitate mulțumitoare, fentând cu dichis coada. Adică se descurca și el. Și eu... și atâția alții. Există totuși o (ni)mică diferență: unora ne era rușine. Alții se mândreau cu asemenea expediente, considerându-le performanțe.