Dacă n-am înțeles "necesitatea obiectivă" să iau atitudine publică și să-l critic pe unchiul (Eugen Ionescu - nota LiterNet) pentru ce spunea la Europa Liberă, am ajuns la Reșița, ca referent literar al Teatrului Muncitoresc de acolo. Pentru prima oară în istoria facultății, nici un loc în București! Celelalte cinci erau de metodiști pe la școli populare de artă: una la Slatina, celelalte la Slobozia. Brrr!... Nu spun că, deși necopt, m-am simțit totuși puțin răspunzător față de ceilalți colegi ai mei; doar trăiam, ca și acum, de altfel, în țara scrisorilor: pierdute, găsite, măsluite. (Până la urmă, cum aveam să aflu după ce intrasem în pâinea cea reșițeană, a scris tata scrisoarea cerută. Și a făcut-o cu o jalnică supra-măsură, ce mirosea, vai, cam a convingere personală. El s-a justificat, în mare secret, prin aceea că i s-a oferit exemplul condamnării mele la Reșița și că... cică... nici acolo nu știi dacă nu te calcă o mașină pe stradă. Pare cât de cât plauzibil. Dar, totuși, el fusese un bun ziarist și ar fi putut îndeplini ordinul așa, ca-n socialism - adică de mântuială. Or, se pare că misiva respectivă a fost una mizerabilă. Eugen nu l-a iertat până a murit. Și, cred eu, avea dreptate...). Of, Doamne...
Reșița era un oraș nu a-cultural, ci anti-cultural. Teatrul funcționa în Casa de Cultură a sindicatelor, construită în plin stalinism, fiind împărțit subaltern cu ansamblul folcloric și cu diverse brigăzi artistice de agitație, bașca adunările festive ale oamenilor muncii. Împreună cu mine au mai ajuns acolo alți patru colegi de la actorie, vedeta fiind Tora Vasilescu, șefa de promoție a fetelor. Ironia sorții socialiste: trebuia să împartă apartamentul de două camere la bloc cu colega ei Leanța Ț. Asta intrase cu un an înaintea ei la facultate, dar rămăsese repetentă, fuseseră colege de clasă, terminând una pe primul loc, cealaltă - pe ultimul. Bine le mai aranja SSMD-ul ăla (societatea socialist multilateral dezvoltată).
Tot acolo, funcționa ca regizor Virgil Tănase, cunoscut mie din facultate, dar mai ales de la Europa Liberă ca dizident, altfel ciudat - și atunci, și când a fugit la Paris, și după 1989. Oricum, le dăduse bătăi de cap, îi interziseseră spectacole și au răsuflat ușurați când au scăpat de el. Dar toată vi(r)gilența lor s-a revărsat apoi asupra mea.
Nu-mi păsa. Mai rău de-atât... Chestia cu "zburatul" - aș fi vrut eu! Stând pe loc și cam plictisindu-mă, am învățat să vorbesc cu oamenii, să mă uit cum e provincia și cum îi funcționează mecanismele specifice. De la fanfarele mortuare care defilau solemn pe stradă când aveau ocazii, la micimea oamenilor - frici, nepăsare, resemnare, supunere, abrutizare, alcool. Acolo am intrat în contact cu istoria pe viu, aflând chiar de la sursă (oamenii de la Județeana de partid povesteau, chiar dacă cu voce mai mică) cum era cu politica de dezvoltare a lui Ceașcă. Primul exemplu: termocentrala celebră de la Anina. Au mutat un munte, chipurile pentru că sub el ar fi existat șisturi bituminoase. Pe dracu! Când venea cu vizita de lucru, trecea în prealabil elicopterul ne-prezidențial și stropea cu câteva tone de păcură locul. Sigur că, aprins, fumega acolo. Vedeți, To'a'șu'? Arde. Al doilea: Când a venit la Reșița, în vizită de lucru, drumul spre oțelărie trecea pe lângă o livadă de meri; care, ai naibii, nu rodiseră deloc în anul acela. Ce să facă dumnealor, activiștii? Cu armata și cu elevii, trei zile și trei nopți au legat mere în pomi. Potemkin fusese un dulce copilaș pe lângă ăștia. Se descurcau.
Am debutat cu o gafă... cât furnalul. Mă aflam, împreună cu câțiva inși, în biroul directorului; eu abia dacă știam 2-3 actori din teatru, de nou ce eram. Se discuta nu știu ce problemă de repertoriu, iar unul zice "așa cum ne-a spus tovarășul Stepan.." Eu, repede, să-mi arăt cultura, sar și le spun bancul ăla cu Stepan Stepanovici din stepa rusă, care a inventat step-ul pentru că avea 11 copii și o singură budă. Instantaneu, citesc panica în ochii celor de față, mai puțin a unuia care izbucnește într-un râs zgomotos. El era numitul tovarăș Stepan - activistul care răspundea de teatru, pe linie politică. S-a amuzat de banc... a râs și de ei, văzându-i cum au sfeclit-o, apoi mi-a spus că-i plac oamenii cu umor și... m-a invitat la o bere, în oraș. Un om onest și realmente luminat la cap. La scurt timp, s-a schimbat și directorul - un bărbat distins, plăcut, echilibrat. Ce se întâmplase? Din bârfele specific oricărui teatru, se știa că soția lui (după o operație tipic femeiască ce-i afectase total activitatea sexuală), îi "dăduse liber" sub acest aspect că, mdeh... era om la sub 50 de ani. Avea învoire, se zicea, să (pardon) reguleze pe cine poftea, dar nu mai mult. Eeiii... se pare că trecuse linia aia roșie, băgând și sufletul în joc, pentru o figurantă tânără și focoasă, căreia cu greu i-ar fi rezistat orice bărbat. (O fi fost... n-o fi fost ce se bârfea și sancționa? Că n-a stat nimeni să le țină lumânarea presupușilor. Ca să nu mai spun că fata aceea drăguță s-a căsătorit aproape imediat după incident, infirmând astfel temeinicia zvonurilor). Și, conform "moralei proletare", nevasta legitimă și lezată s-ar fi dus să-l reclame la Partid, pentru imoralitate! Pomenesc incidental nu ca să dau o bârfă picantă de alcov, ci pentru a aminti cum era viața socială în vremurile acelea; la câte mizerii se puteau preta și apreta oameni despre care ai fi crezut că sunt serioși, că au decență. Și nu mă refer, desigur, la bietul director, ci la augusta-i soață cu care -culmea - a rămas în continuare căsătorit. Căci, un divorț la activ cred că l-ar fi zburat de la biblioteca județeană, unde abia aterizase pedepsit, direct în uzină, la ceva muncă necalificată. În locul lui a fost uns regizorul de serviciu al teatrului, un om limitat, caraghios, dar - în fond - cumsecade, a cărui singură performanță în materie de teatru era aceea de a fi fost coleg, la facultate cu Lucian Pintilie.
Eram navetist săptămânal, străbătând, cu ce apucam (cursă auto interurbană, sau două trenuri, sau trei autostopuri), cei 160 de km până la Deva, acolo unde soția mea funcționa ca profesoară. În acel an, s-a inaugurat vestita Cântare a României, unde mi s-a "recomandat" să mă implic. Mai întâi, m-au delegat în niște jurii județene, la faza de masă... în sălile unor cămine cultural înghețate, ascultam toate cântecele patriotice ale corurilor și soliștilor. Undeva, cred că pe la Moldova Nouă, un bătrân profesor s-a așezat lână mine și, într-un fel de karaoke sui generis, îmi șoptea la ureche textele "pe stil vechi" - elogii carliste sau istericale legionare! Ca să scap de alte jurii, directorul teatrului mi-a cedat sarcina lui - și așa am ajuns să fac o navetă mai scurtă, doar de vreo 60 km, până în comuna cărășeană Teregova, unde am pus în scenă, tot la Căminul cultural, o piesă cu fasciști, pentru amatori. Oamenii m-au plătit bine (din banii primiți pe prestația mea rurală am cumpărat căruciorul copilului aflat pe drum), m-au ofertat cu multă mâncare și băutură (căci era zonă ne-cooperativizată) și m-au cazat în condiții de lux: casa gospodarului primitor era placată complet, pe exterior, cu faianță colorată, în modele geometrice-populare, iar ușile din interior - capitonate. Iar ăsta era unul mai modest, doar țuicar, căci un oier și mai bogat își instalase lift din pivniță, până în pod, având în curte vreo trei mașini. Legea ilicitului, atât de temută de toți românii, nu bătea chiar până acolo...
Tot colectivul și bugetul teatrului fuseseră băgate în marele spectacol cu Vlad Țepeș (cel Bun și, firește, Drept - așa, ca urmașul Nicu), ce trebuia jucat în Cântarea României. Doar că, în felul ăsta, nu se putea face planul de spectacole noi! Din cele vechi, aceeași bătrână Comedie cu olteni asigura încasările planificate și aplauzele sincere, căci la celelalte de pe afiș, tot elevii și soldații erau de bază; asta când nu funcționau în agricultură. În criză nerecunoscută, vin eu cu idea salvatoare: pun în scenă un spectacol coupé alcătuit din 2 piese scurte, de cuplu: Conul Leonida... și Inundația (asta fiind o scriere magistrală a adoratului meu Teodor Mazilu). La Conul Leonida... fără să umblu cu nimic în text, am schimbat viziunea. Aduceam o Efimiță cu vreo 15-20 de ani mai tânără ca Leonida, și de două ori cât el sub aspect fizic. Asta mai era cum mai era... dar acolo, pe scenă, o făcusem foarte "N.F.", ascultând aceleași tâmpenii pe care le învățase pe dinafară. Leac? Alcoolul. Abțiguită bine, se ambalează și visează "ierotic" la bărbații lui Galibardi ăla... apoi i se erectează brusc vocația eroic-revoluționară... ultima ei șansă de a scăpa din chițimia cu aceleași aiureli debitate seralnic de consort. Pe final, e nu doar îmbătată, dar și dezabuzată de explicațiile cu fandacsia. Drept pentru care îl înșfacă pe pirpiriul Leonida și începe să-l altoiască vârtos cu ce-i vine la mână; întâmplător, pușca veche, ce stătea atârnată la capul patului, lângă tabloul de nuntă. Ei, și din toată agitația asta, arma aia decorativă se descarcă. Bum! Întuneric. Liniște. Nu se vede nici o victimă... dar ar fi putut fi. În primăvara lui 1976, când avea loc premiera năstrușniciei, mă așezam, fără să știu, pe aceeași lungime de undă cu Pintilie, cel care tocmai pregătea filmul său genial De ce trag clopotele, Mitică?, acolo unde tembelismul dezinvolt se termină nu doar cu o amenințare, ci chiar cu o crimă.
Bucluc am avut și cu titlul generic al spectacolului: El și ea...Ea și el. Păi, tovarășu'... cine-i El și cine-i Ea?! He, heee... se temeau. Noroc cu tovarășul Stepan, care m-a susținut, bucuros că-i descoperisem strămoșii... Până la urmă, spectacolul - din care au mai fost pescuite câteva șopârle, ca să se răcorească și cenzura - a ieșit, târâș-grăpiș, dar într-un deplin și nemeritat anonimat. Nu că era al meu... Dar fusesem luat la ochi, miroseam, pentru ei, a Virgil Tănase-Doi. Nu mai era de stat...
O colegă mi-a semnalat un loc de "instructor" (asta însemna inspector) la Centrala România Film. Lăsam cultura și intram funcționar... dar deja se născuse fiica mea, trebuia să reunim familia. Dacă tot începusem să le fac pocinoage, semănam și mai bine, în ochii lor, cu ex-colegul Virgil Tănase. Nu eram o vedetă - doar obraznic și cam incomod. Du-te!...Pentru ei, era de preferat. A pleca la București, nu însemna, totuși, a pleca și a rămâne la Paris - căci granița cu sârbii era tentant de aproape. Colega T. scăpase tot prin inteligență: îl amenințase pe Secretarul cu propaganda că, dacă nu-i semnează transferul, îi scrie Tovarășei că ăla vrea să se culce cu ea (cum îl "făcuseră" și ei pe fostul director) și, pentru că ea îl refuză, nu-i dă drumul, ca să se răzbune neprincipial. Ăla s-a speriat și... dusă a fost! Ca și mine, care avusesem grijă să merg cam prea des cu autobuzul teatrului în satele din zona de frontieră, amuzându-mă în gura mare ce ușor e să fugi pe acolo. Așa că... gata cu provincia, cu naveta... dar și cu teatrul. Din considerente personale (nevastă, copil), ambițiile mele artistice intrau la naftalină; mă vândusem difuzării filmelor pe teritoriul RSR. Deveneam nici mai mult, nici mai puțin de activist cultural... și atunci le-am mulțumit celor care mă îmbrânciseră, prietenește, în partid.
(va urma)