Am aflat, ulterior, din surse bine informate, că - încă din avionul de întoarcere - Ceaușescu l-a chemat pe Ion Iliescu, tânărul și energicul secretar pe probleme de propagandă al Comitetului Central - comandându-i suprem și de netăgăduit: "Iliescu, așa vreau să văd și la noi!". Foarte repede după aceea, la faimoasa plenară de la Mangalia (de aici expresia aia sinistră cu "se mangalizează"), același Iliescu - un favorit al familiei, căruia Leana i se adresa cu "Ionele dragă", când jucau volei și cercuri la băț - a zburat din funcție, aterizând doar ca secretar cu ideologia și propaganda la Timișoara.
Primul domeniu care a simțit, ca pe un cataclism, noul produs de import a fost, firește, cultura. Cenzura a devenit feroce (ei numeau asta "vigilență revoluționară"), iar opera de îndobitocire la comandă a început să calce, încetul cu încetul, cam totul în picioare. Din amintirile mele, cred că primul scandal zgomotos și contondent a fost interzicerea spectacolului lui Lucian Pintilie de la Teatrul Bulandra, cu Revizorul lui Gogol. Apucase să se joace, totuși, de trei ori și... harșt! Nu știu cine s-o fi sesizat și a tu(r)nat la partid că se încalcă linia, dar efectele au fost bruște și devastatoare. Tovarășul Măciucă - directorul teatrelor din Consiliul Culturii și Educației Socialiste - l-a îngropat fără șovăire. Pintilie a fost invitat, politicos, să plece unde vrea el, numai să se ducă... (Era prea cunoscut în Occident ca să fie marginalizat sau și mai rău de-atât...). La fel și Liviu Ciulei, directorul Teatrului Bulandra, destituit rapid, cu vigilență politico-ideologică ultra-revoluționară. Tsunami-ul schimbărilor de cadre a făcut prăpăd atunci peste tot: edituri, cinematografie, radio-televiziune... Ca să-l parafrazez pe Caragiale, "din cauza Facebook-ului care pe atunci nu exista, postăceală nu era". Doar Radio Europa Liberă, ascultată în draci.
Tovarășul Măciucă (și Constantin) - cel deja citat - era fiu de clasă țărănească și colectivistă din Gorj. Prieten cu puternicul Ștefan Andrei. Așa că a rămas pe post, deși fiica lui vitregă, Oana, îi spunea, la mișto, "Provizorul". Omul se însurase cu mama Oanei, o distinsă doamnă... chiar dacă cu dosar prost, ca fiică a unui om politic interbelic de prin zona Râmnicului Sărat. Respectivul domn Moșescu făcuse ce făcuse, ajungând primar (ales, apoi reales) în Balcic. (NB: Se pronunță cu accentul pe ultima silabă, ca orice alt turcism: ciubuc, hatâr, bacșiș, sictir). Omul nu doar că își adunase o impresionantă colecție de tablouri, mai ales de pe la sumedenia de pictori care frecventau urbea, dar fusese în relații foarte bune (...) chiar cu Regina Maria. Și, când madame Moșesco-mère îi născuse o fiică, Regina Maria însăși a botezat-o cu numele de Balcica. Eu am avut-o asistentă de (se putea altfel?) istoria artei în facultate și am remarcat (la atenționarea unei colege care știa, din familie, toată povestea... ba chiar mai mult de-atât) că purta pe deget inelul cu efigia Reginei Maria. Ce biografie!... D-ale României, mdeh.
Universitățile mele au fost... altele decât cele ale lui Gorki. Am vrut să respect îndemnul tumultuos-prietenos al lui Lucian Pintilie și să dau examen de admitere la secția Regie. Dar era o concurență foarte mare și altcineva, din mediul artistic, mi-a recomandat s-o iau temeinic și cu binișorul. Adică să intru (dacă voi fi în stare) la secția de critică, numită Teatrologie-Filmologie; iar apoi, la absolvirea ei, să mă înscriu pentru Regie teatru, post-universitar. Foarte bună idee. Mă mai maturizam, adunam o cultură de specialitate absolut necesară și scăpam de un profesor de clasă (zis "maestru") mediocru și opresiv, cu care nu aveai decât două variante: ori te făceai preș în fața mediocrității lui, ori te lăsa repetent. Ceea ce, la anul I, însemna alt examen de admitere. Doar că socoteala inițială nu a mai fost valabilă căci, până în 1976, când am absolvit eu, secția post-universitară fusese deja desființată; cei cu doi ani în urma promoției mele s-au trezit că intră nu la Teatro-filmo ci la... Arta și Metodologia Spectacolului, AMS. Eram destinați, oricum, așa cum ne-a avertizat brutal un culturnic binevoitor, să devenim niște activiști în domeniul culturii și (atenție!) propagandei.
Studenția mea a fost cea mai frumoasă din câte mi-aș fi putut imagina. Profesori deosebiți, inteligenți, cultivați, rafinați, care ne-au format pe noi, cei 5 admiși, cărora ni s-a adăugat un repetent cu pile și o altă colegă venită, în anul al doilea (tot așa), de la filologie. Cursurile erau o încântare, cu discuții colegiale. Profesorii ne îndemnau să avem curajul de a lansa și de a ne susține ideile, chiar de a polemiza cu punctele lor de vedere. La un examen, am avut surpriza ca dl profesor Florian Potra (o minune de om, de pedagog și de intelectual) să ne avertizeze: "Nu-mi repetați ce ați citit în cursul meu. Vreau să văd, plecând de acolo, cum vedeți voi lucrurile". Temele de seminar erau captivante: vedeam filme sau spectacole de teatru, pe care le discutam cu dascălii noștri, de la egal la egal. Nu pot să-i uit, cu toată recunoștința și admirația mea, și pe George Littera (un spirit ardent, aflat într-o permanent efervescență), pe elegantul și subtilul Andrei Strihan, sau inteligența rafinat-devastatoare, inclusiv prin luciditate și pragmatism, a Mihaelei Tonitza, soția lui Ștefan Iordache. De la dl profesor (și, ulterior, prieten) Potra am învățat două lucruri fundamentale: să nu ne afundăm în ceea ce el numea "stupidul belferism critic" și, mai ales, să nu ne repezim cu "verdictele voastre criticologice". "Nu mai puneți punct. Arta nu suportă așa ceva. Încheiați-vă părerile cu puncte-puncte, e mai cinstit astfel".
Acum, să nu-și închipuie cineva că nu exista tot acolo, în IATC-ul nostru de deasupra Sălii Izvor (unde ne petreceam majoritatea serilor, învățând pe dinafară spectacolele minunate de la Bulandra), nelipsita "dialectică". Sau, cum i-a ordonat Popa lui Păcală, "tot o călcătură moale și-una tare". Doamna prof. univ. dr. Silvia C. (fie iertată) ne ținea niște prelegeri de istoria dramaturgiei universal lungi și plictisitoare, pline de platitudini. Noroc cu perlele de genul "Dacă n-ar fi murit, Romeo ar fi ajuns sigur un Hamlet", cu care ne trezea... nu numai interesul. Alt profesor de la aceeași materie, dar altă perioadă, era fostul dentist al facultății, Horia Deleanu, mai nou, autor al celebrului volum doct Teatru. Anti-teatru. Teatru, în care elogia(se) teatrul absurdului. Doar că, cu vreo 15-20 de ani mai înainte, același făcuse carieră proletcultistă, teoretizând și lăudând toată dramaturgia de gen: autohtonă și sovietică. Asta fiind specialitatea lui, a trebuit să citim, pentru examen, maldărul de piese de gen. Ei bine, ne-am înțeles între noi și am învățat, fiecare, din studiile și prefețele lui pe care acum le voia uitate, idei emanate prin anii '50. Așa că, cine a avut norocul să-i pice vreun asemenea autor depășit, i-a servit domnului profesor citatele din acelea penibile, sub introducerea "Așa cum remarca un exeget de mare autoritate al epocii..." Și dă-i... și citează-l.. de făcea ăla fețe-fețe și cerea, cu grăbire, să trecem la următorul subiect de pe bilet.
Dar, repet, partea cea mai încântătoare a studiului nostru era participarea la repetițiile Teatrului Bulandra. Iar seara - căci eram de-ai casei, ne salutam cu cei de la ușă și intram - la salba de spectacole de antologie, încă rezistând în repertoriu, precum Nepotul lui Rameau, Leonce și Lena, Lungul drum al zilei către noapte. A douăsprezecea noapte era cu cânticele compuse de Dan Andrei Aldea și interpretate, live, de grupul său, Sfinx, unde Moțu Pittiș făcea un formidabil bufon Feste, alături de Mariana Mihuț, Irina Petrescu și Virgil Ogășanu. Caramitru, tânără și cochetă vedetă, epata în Leonce și Lena, împreună cu uluitorul Marinuș Moraru, care - după Crăcănelul din D-ale carnavalului, continua să ne încânte la orice apariție, alături de fenomenalul Gheorghe Dinică, în Nepotul lui Rameau.
La O scrisoare pierdută - versiunea originală, cu un copleșitor Caragiu în Tipătescu, având-o ca Joițică pe marea Rodica Tapalagă, ne amuzam, în plus, la tabloul final, unde jucau în figurație câțiva dintre colegii noștri de la actorie. La ultima replică a lui Cațavencu "Iată avantajele unui sistem constituțional", scena era umplută de tăvi cu mititei aduși din culise - iar sala de mirosul lor, căci erau comandați și aduși, fierbinți, de la un bufet de pe partea cealaltă a Podului Izvor. Ei bine, să-i fi văzut mai ales pe căminiștii noștri dragi (care pierdeau cantina de seară) cum se îngrămădeau să înfulece din ei!...
Când intrasem în anul III, am participat (mdeh, tot fandoseala criticologic-colegială) la spectacolul de prezentare al bobocilor de la actorie, unde fiecare venea și-și debita textul-textele cu care convinsese comisia să-l admită în Institut. Atunci mi-a plăcut mult Mariana Buruiană dar, mai ales Răzvan Vasilescu, pariind pe viitorul lui de mare artist (cred că Adrian Pintea a absentat de la acea întâlnire, ceea ce nu l-a împiedicat să confirme, apoi).
Altfel, bântuia printre noi, studenții IATC-iști, un aer de frondă teribilistă. Așa cum am mai spus, dar merită să o repet, cei mai mulți dintre profesori o stimulau și chiar o încurajau. Dar, șurubul se strângea tot mai evident peste cultură și peste gândire. Într-o zi, am fost invitat de către profesorii mei Florian Potra și George Littera, într-un cotlon mai puțin circulat al Institutului (la Mezanin, lângă scara de serviciu). M-am mirat. Nu mi-i imaginam fofilându-se. Dar am priceput repede rostul conversației noastre de taină: întâi m-au întrebat dacă voi pleca în Franța, la rude. Nu, nici nu se punea problema: nici ei nu mă voiau acolo, nici eu nu mă simțeam în stare. Atunci, mi-au recomandat... să mă înscriu în Partid. Am rămas contrariat; nici prin cap nu-mi trecuse. Dar m-au avertizat că lucrurile merg din ce în ce mai rău, că politica de cadre va urma cursul celeilalte politici și că "cine nu e membru" nu va mai avea ce căuta în cultura tot mai ideologizată. "Tu nu vei ajunge, cu toată diploma ta, mai mult decât metodist la o amărâtă de Casă de cultură de prin provincie. Asta visezi?". Ce să spun? Cum mi se rupea de politica oficială, credeam că neglijând-o, va face și ea același lucru cu mine. Dar, după ce m-am sfătuit cu părinții (înfricoșați după câte suferiseră), am acceptat marele compromis. Să fim serioși: cine, la vremea aceea, visa măcar că se va duce dracului comunismul, cu partidul lui cu tot? Te băgai acolo, în el... era cum te-ai fi urcat într-un autobuz împuțit, dar care totuși mișcă, în loc s-o iei pe jos, pe un drum pe care nu știi dacă și în cât timp îl poți străbate pe cont propriu. Nu este și nici nu vreau să fie o scuză. Orice s-ar spune, de mânjit, m-am mânjit. Dar, sper eu, măcar nu m-am spurcat. Sfatul crucial primit a fost: "Prefă-te că... Atât. Zici ca ei, dar faci ca tine!". Nu credeam că mă vor primi, la cum arăta dosarul meu. Din (ne)fericire, n-a fost deloc așa. Idioțenia aia, cu numărul care conferă forță colectivului, a funcționat. Am devenit, astfel, "coleg de partid" cu cei mai luminați dintre profesorii mei, cu o pleiadă de mari actori - și nu vorbesc aici de Radu Beligan (care niciodată n-a fost o conștiință de luat în seamă) ci de un Toma Caragiu, o Irina Petrescu... Vorba bancului - biscuiam și noi, la comandă.
(va urma)