Toate bune, doar că 95% din clasă s-a dus, anul următor, la real. M-am dus și eu... la un alt liceu: Mihai Eminescu. O clasă minunată, cu băieți destupați la minte, cu fete și mai și... și frumoase, multe dintre ele. Dar profesorii... cam jale. Madam Didina mi-a scris pe un extemporal în care folosisem o comparație cu van Gogh: "Nu mă interesează scluptura ta, aici e literature română!". Hazul cel mare a fost, însă, cu cel de muzică: la selecția pentru cor, eu m-am scălămbăit afonic, iar el m-a dat la vocea a doua. Drept care, după ce m-am asigurat la un orelist, coleg al mamei, i-am comunicat că am scutire! Da, da... de cor!! Și, ca să întrețin suspansul și să-l enervez, i-am dus-o abia la ultima oră. Ce-a fost la gura lui... dar gălușca a înghițit-o. (Mă mai scutise mama de sport, în școala gimnazială, pe trimestrul al doilea, unde ne echipam doar ca să mărșăluim pe culoare și să facem genuflexiuni sau flotări. De asta mi-am adus aminte în 2004 când - lucrând la Comitetul Olimpic Român, am aterizat pe lista instituției - erau acolo până și portarul și femeia de serviciu - de pe urma căreia am fost decorat cu Meritul Sportiv, clasa III! Tinichea înmânată personal de Ion Iliescu la Cotroceni).
Când a văzut tata că acolo, la Eminescu, e mai multă veselie decât învățătură, a luat lucrurile în serios: m-a înșfăcat de-o aripă și - printr-o bună relație cu directoarea, m-a înscris la Sf. Sava - Bălcescu, pe vremea aceea. Vorba lui - mă așteptau, peste doi ani, un bacalureat și un examen de admitere, nu mai era de glumă.
O glumă părea, însă, profa de română de acolo, de-i ziceam noi "Soc-olița". Atâtea inepții câte scotea asta, dar și pretindea să i le înveți pe dinafară, fără să omiți o silabă - greu de găsit în altă parte. Toate ca toate, dar nu luai 5 dacă nu-i debitai, la orice personaj literar, că "este înzestrat cu frumoase calități fizice și morale, având trăsături general umane, universal valabile". De la Tănase Scatiu la Ion al Glanetașului, unul nu scăpa de sub geniala ei formulă. Era jale mare, ce mai! O cam sfeclise și bietul taică-meu, când s-a lămurit că nu făceam mișto.
Marea mea șansă a apărut, în ultimul an de liceu. Ușa clasei s-a deschis și a intrat... ea! Pentru mine, parcă era Mona din Steaua fără nume! Așa și-a făcut apariția superba doamnă Maria Pavnotescu. Era nu doar o excelentă profesoară, dar și un om fermecător. Spirit sensibil, cultivat, original, elegantă fără nici un efort, emancipată de spărgea, cu prezența ei, toate canoanele epocii, cu un umor pe cât de subtil, pe atât de devastator. Publicase volume de poezie și tocmai își pregătea teza de doctorat (luat apoi la superlativ) cu tema Poezia română între 1950 -1970, analizându-i formidabil de lucid și de curajos pe toți cei din generația respectivă, de la proletcultiști până la Ion Bănuță, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu. M-a simpatizat aproape din prima; nici nu știu cum, căci eram intimidat și inhibat, mă bâlbâiam de zor. Dar, pesemne, a fost chestia aia numită "chimie interpersonală". Cu sprijinul și încurajarea ei susținută, am recuperat tot ce pierdusem printre didine și soc-olițe de ocazie, am dobândit curajul propriilor opinii literare. Doar de timiditate nu prea reușeam să scap, ba chiar mă cam făceam de râs. Într-o zi, grație prieteniei dintre tații noștri, l-am sunat pe Petru Popescu să-l invit la o întâlnire cu clasa, la liceu. Omul știa despre ce-i vorba, își dăduse acordul și îmi aștepta telefonul. Dar eu... după "alo", m-am blocat. Nu mai reușeam să articulez nimic, chinuindu-mă să-mi recapăt măcar suflul. Penibil - e puțin spus. Spre șansa mea, scriitorul - care era necontestatul șef de generație și fermecătorul idol al acesteia, la începutul deceniului opt - m-a încurajat, aproape patern, spunându-mi că știe cum e... că și el fusese un mare timid, dar că se poate trece peste asta... n-ai încotro. "Sunt sigur că o să-ți iasă acest pariu cu tine însuți. Și vei ajunge, ca și mine, de altfel, tocmai în extrema cealaltă: tupeist, chiar obraznic... gardul de sârmă ghimpată care să-ți ocrotească fragilitatea emoțională". Când am sosit împreună la liceu, era fierbere mare. Emoție - cât catedrala Sf. Iosif din vecini. Cele 30 de colege își făceau ultimele retușuri (creionat ochii, despletit părul, tras în sus poalele uniformei) și tremurau de emoție. În ultima bancă - ea: Doamna Pavnotescu. Stătea acolo, ca o elevă pedepsită, parcă. Întâlnirea a fost cu adevărat formidabilă, omul nostru - care mă desemnase ca "prietenul meu, Bogdan" a dat un remarcabil recital de aplomb și eleganță, de emancipare cosmopolită și îndrăzneală, inclusiv ideologică. Vorbind despre romanele sale, eminamente citadine, a recunoscut franc: "Eu sunt orășean, mă interesează mediul în care trăiesc. Roman țărănesc? Păi, țăranii ăștia sunt de două feluri: cei care au rămas la țară... iar ăia nu citesc decât, eventual, Scînteia Partidului. Și cei care s-au tras la oraș, și nu mai vor să audă de satul de unde, nu de bine, au plecat".
Când s-a terminat ora, toți eram pe jos de admirație și încântare. Petru Popescu a așteptat-o pe doamna Pavnotescu, i-a oferit, elegant, brațul și au pornit spre cancelarie. Pentru noi, se terminase fericirea: începea ora de chimie. Și nici nu învățasem nimic... Dar, la nici cinci minute, ușa clasei s-a deschis și elevul de serviciu m-a chemat să vin la cancelarie! Acolo, doamna Pavnotescu și celebrul invitat stăteau de vorbă, relaxați și încântați unul de altul. Am remarcat, după ce am fost poftit, cu un gest lejer să stau jos (probabil ca să nu pic din picioare, de emoție), că mă aștepta și pe mine o cafea, iar țigări mi-au fost oferite de către celebrul meu invitat. Ei... cum să nu te umfli, modest, în pene?
Spuneam ce rol colosal a avut doamna Pavnotescu la emanciparea mea. Se comporta prietenos cu mine (mă rog, eram singurul din clasă care îndrăznea să se apropie de fantastica ei alură intelectuală, și nu numai), fără fasoane intelectualiste și - cu atât mai puțin - pedagogice. Spre deosebire de falsa importanță pe care și-o dădeau mulți dintre confrații ei, era mereu dezinvoltă, copleșitoare în măreția ei. Nu mai puțin important a fost și rolul său în examenul meu de bacalaureat. Menționez că nu mi-a plăcut niciodată Sadoveanu și, la lucrarea dumneaei de sinteză, am pus pixul jos, în semn de protest, chiar sfidare. Nu se supărase, m-a trimis în Cișmigiu, să iau aer. "Măcar să te alegi cu ceva". La oral, cu ea și președintele comisiei în față, găsesc Sadoveanu pe bilet. Mă rog, mai era și un al doilea subiect, cu care m-aș fi salvat, oricum. Dar ea... vede biletul, se strâmbă ipocrit și îmi spune: "Ufff, iar Sadoveanu?! Mi s-a acrit, pe ziua de azi, parcă toți v-ați agățat de el. Chiar nu mai suport. Tu ești bine pregătit... te deranjează dacă te rog eu să tragi un alt bilet?". Ce nu pot descrie, dar păstrez în memorie, a fost zâmbetul nu destul de criptat și un "făcut cu ochiul" demn de orice secvență cinematografică...
Labele poc - primele acorduri. La începutul lui 1969, se dusese vestea prin București despre un film uimitor de adevărat și de curajos, aproape "sărit" de pe lina partidului: Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Regizorul era deja cunoscut și apreciat pentru câteva spectacole de teatru dintre care D-ale Carnavalului (pus în scenă la Teatrul Bulandra, unde director era Liviu Ciulei) a însemnat o amprentă importantă pe istoria spectacologiei românești. Autentic, dur în realismul lui necruțător, cu o viziune de Caragiale la pătrat, montarea permitea unei galerii de mari actori să ofere tot ce aveau mai bun în ei: Toma Caragiu (Pampon) Marin Moraru (Crăcănel), Octavian Cotescu (Nae Girimea), Ștefan Bănică (Iordache), Aurel Cioranu (Catindatul), Gina Patrichi (Mița Baston) și Rodica Tapalagă (Didina Mazu), au dat viață unor personaje care au rămas încrustate, realmente, în memoria multor generații de creatori și iubitori de teatru. Încă nu își luase avânt naționalismul găunos, de partid și de stat (cel care avea să lovească, 15 ani mai târziu, ecranizarea aceluiași Pintilie), așa că lumea moftangiilor de mahala nemuriți de Nenea Iancu forfotea și clocotea într-o veselie, spre deliciul publicului, care venea și revenea, după ceva timp, să revadă capodopera celor doi mari artiști naționali. Sau, cum avea să titreze cineva inspirat, despre intersecția celor două genii: "Sunt eu, Lucian, nene Iancule!" (making off-ul lui Horea Lapteș la De ce trag clopotele, Mitică?).
Dar filmul...? A scăpat pe un singur ecran, la cinema Luceafărul. Fără ecouri de presă, fără publicitate, statut de ciumat, Dar asta nu conta, chiar dimpotrivă. Aflând despre straniul produs și regimul lui de paria, spectatorii s-a bulucit să-l vadă, cu groaza că, de pe o zi pe alta, va fi scos de pe ecran și băgat la cutie, conform codului bunelor maniere naționalist-totalitare. N-a fost așa, iar decizia de a-l tolera a venit, totuși, dinspre Ceaușescu - încă nu era destul de puternic și de nebun să ia măsura aceasta capitală. În discuțiile din spatele ușilor închise (parcă la o întâlnire cu niște șefi ai uniunilor de creație), el și-a manifestat dezacordul cu fondul filmului, bătând monedă pe "tineretul nostru" care n-ar fi fost reprezentat just în ceea ce se petrecea acolo, în povestea scrisă de Horia Pătrașcu; dar, mai ales, învinuia filmul că subminează procesul de educație al tinerei generații. Culmea, nu l-a deranjat ironizarea cruntă a milițianului jucat de Ernest Maftei, ba încă a recunoscut că "merită, ăștia sunt toți niște proști". Deci, aceeași idee, cu zgarda criticii sociale care putea să ajungă doar până la nivelurile inferioare ale societății. Probabil că și aparatul de partid, culturnicii au fost mirați de succesul extraordinar al filmului și - în lipsa unui ordin clar - n-au îndrăznit să-l scoată de pe ecran timp de vreo 6 săptămâni. Dar nici în altă sală din România nu a mai rulat. Iar câteva cronici comandate (?) au fost demolatoare. Semnături de prestigiu: Ecaterina Oproiu, Tudor Caranfil. Parcă și cele din Scînteia, Scînteia tineretului și România liberă... A fost unul dintre ultimele hapuri înghițite de regim, pe linia asta.
Pe Lucian Pintilie aveam să-l cunosc, la vreun an distanță. Eram în casă la Matei Călinescu (unul dintre cei mai fermecători oameni, o somitate culturală) și - puști în clasa a XI, parcă - am spus că intenționez să mă fac actor. Atât i-a trebuit lui Pintilie... A sărit pe mine, încercând să-mi mute gândul de la așa o prostie. Nu că n-aș fi avut talent - asta avea să mi-o spună, câteva luni mai târziu, un mare actor și pedagog de teatru, Petrică Gheorghiu. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat atâta minte să-l ascult; căci, dacă prin absurd aș fi intrat în Institut, nu eram bun nici măcar să duc tava. O spun cu toată priceperea pe care am dobândit-o, între timp.
Dar atunci, marele regizor se ambalase, șarjând chiar... pentru plăcerea spectacolului și impresionarea novicelui cel neștiutor. "Ce-i actorul?" a strigat marele Pinți, pentru ca tot el să(-mi) răspundă: "Un obiect. Un instrument fără creier... o paiață pe care o trag de sfori, cum îmi convine, eu, regizorul! Asta vrei să te faci?!". Nu știu cum de nu m-am intimidat (deși, la vârsta aia, cam obișnuiam...) și i-am răspuns obraznic, citându-i afirmația elogioasă la adresa actorilor, pe care o făcuse într-un interviu, cred că din Luceafărul. A rămas uimit, aproape că s-a blocat și s-a înroșit de furie... Matei Călinescu, Uca -soția lui - și parcă Mihaela Tonitza-Iordache s-au temut că va izbucni violent, că o să se lase cu scandal. Spre norocul meu, lui Pinți i-a trecut brusc paraponul, contra-ofertându-mă cu posibilitatea de a face regie: "Acolo ești tu, cu capul tău, cu ideile tale... toți sunt obligați să te asculte, căci ești regele lor... Și, apoi, dacă te țin balamalele, poți să-ți iei tu singur și să joci orice rol poftești, cum face Ciulei". Probabil că rudenia mea cu familia Ionesco a contribuit la surprinzătoarea lui bunăvoință pentru unul ca mine, care eram doar un puști. Pe de altă parte, aveam să aflu mai târziu că și Brâncuși proceda, de multe ori, la fel, atacându-și interlocutorii abia cunoscuți cu teribilisme brutale, ca să-i încerce, să-i vadă cum reacționează și cât de oportuniști (sau nu) sunt.
Pe la 15-16 ani, însă, aveam o altă mare problemă: devenisem microbist (fan, în limbajul actual) al Rapidului. Făceam parte din galerie, urlam, sufeream la înfrângeri, răgușeam după fiecare meci. Altceva nu mai exista în jurul meu; părinții se luaseră de gânduri, dar nu știau cum să procedeze. Norocul meu s-a numit Radu Cosașu. Îi citeam, în ziarul Sportul, rubrica săptămânală intitulată Cronica lui Belphegor. De acolo, picătură cu picătură, am înțeles câte ceva despre gratuitatea și frumusețea jocului, despre ridicolul fanatismului, despre prostie... Și m-a(m) lecuit. La începutul anilor '80, când l-am cunoscut pe minunatul Radu Cosașu în biroul lui de la Revista Cinema, i-am mărturisit că, datorită lui, m-am născut a doua oară - sub aspect intelectual. De atunci, am rămas buni prieteni. Este un om fermecător, de la care am învățat multe altele, inclusiv câte ceva din meșteșugul scrisului. Îl consider ca pe unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române.
(va urma)