De Alexandru Mirodan, care îl concura la greu în comediile sale spumoase, spirituale pe cel considerat "urmașul lui Caragiale" (ohoo!...) a scăpat fără probleme, căci acesta a ales emigrarea în Israel, unde a "murit" ca autor, câștigându-și o pâine mai albă din publicarea unei reviste de cultură și umor adresată doar minorității românești de acolo și care, pe vremea aceea, număra cam 5-600 mii de emigrați. Un dramaturg solid, pe nedrept ținut în rândul al doilea, a fost Teodor Mazilu, cel care - cum scria Radu Cosașu - i-a dat inteligenței prostia necesară pentru a-i dovedi vulnerabilitatea. I-a dat prostiei - inteligență și, mai ales, lirism, vibrație, flamă. Cînd un prost de-al lui gîndea sub lună, într-o barcă sau pe o pajiște, universul vuia: "Am sînii mici și duc o viață monotonă!", "Eu am ridicat problema - eu o bagatelizez!", "Întîi a fost iubirea spontană și pe urmă avantajele inevitabile!". L-am admirat mult (despre dramaturgia lui mi-am făcut și lucrarea de licență) și am avut bucuria să constat că, după Revoluție, pe opera lui nu s-a așezat fir de praf, rămânând la fel de proaspătă și de provocatoare cu natura umană, indiferent de orânduire.
Dar, pe Mazilu, culturnicii nu îl iubeau. Abia îl tolerau, strâmbând din nas și căutându-i stupide noduri în papură. A rămas celebră vorba unui prieten de-al său, când totuși omul era să facă explozie la niște intervenții cu foarfeca asupra unui text al său: "Calm, Tudorică! Nu-i decât o nevinovată mârșăvie". Of, dialectica asta... căci absurdul era considerat de import (Ce Urmuz? Ce Caragiale?!), adică absolut cosmopolit; iar de oximoronism nu se pomenea nici în DEX, nici în comunism.
Marele produs de succes al perioadei a fost, în teatru, zgomotosul Paul Everac, cel care i-a și moștenit tronul de moralist lui Baranga. Omul era un bun pamfletar (nu chiar ca Eugen Barbu, dar se străduia), devotat Partidului și avea o logică de fier, ca absolvent al unei facultăți de drept. Era, în schimb, arțăgos, contondent, cu o părere hipertrofiată a propriei valori. În curtea domeniului său de la Podul Dâmbovicioarei, își amplasase un cerc alcătuit din busturile marilor spirite ale lumii (Sofocle, Shakespeare, Racine), în mijlocul cărora trona cel personal. De altfel, fiica sa, colegă de facultate cu mine, își alesese ca temă pentru lucrarea de diplomă Teatrul de idei. De la Shakespeare la Everac. Cu greu a convins-o prof Toboșaru (secretarul de partid al IATC) să o reducă puțin, doar de la Camil Petrescu la Paul Everac. Altfel, piesele lui se jucau pe bandă rulantă, multe ajungând chiar să fie ecranizate. Erau o plăcere pentru direcțiile teatrelor și a cinematografiei, din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, căci - vorba aceea - primeau aprobarea încă înainte de a fi scrise. Mai ales cele comandate, cum a fost cazul celebrului Un fluture pe lampă - excelentă propagandă denigrator-mincinoasă împotriva celor care-și permiteau să fugă din "raiul socialist", refugiindu-se în Occident.
Despre lumea literară și înflorirea ei nu mai insist, căci au fost concepute veritabile și binevenite lucrări de doctorat asupra ei. De-ajuns să menționez că, până și proletcultișii cei iremediabil compromiși în anii '50 (Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian sau Dan Deșliu), și-au redescoperit talentul și au încercat să-l reorienteze, unii cu rezultate notabile, dar fără să-și poată face uitate caracterele infecte de profitori... fie ei și cu ceva har, acoperit însă și iremediabil degradat de mizeria lor morală. Totuși, cel mai reprezentativ specimen - în sensul respectiv - a pornit-o invers: de la curaj și oarecari mârâieli, spre deliciul galeriei, la cel mai sordid și deșănțat pupincurism. Avid de recunoaștere și putere, ca orice grandoman veritabil, cel poreclit în epocă Adolf-Vissarionovici-Idi Amin-Codreanu răbufnise pe interval cu Istoria unei secunde (volum remarcabil și tratat ca atare de criticii cărora li se mai slăbise zăbala), umplând spațiul cu o poezie activistică (asta însemnând mai mult decât militantă, cum și-o caracteriza el însuși). Se pare că Gogu Rădulescu (un bătrân demnitar comunist care își încropise acasă și un cenaclu literar) a pus ochii pe el, gândind corect că individul, avid de putere și lesne de corupt, poate fi folosit pe ambele lui fețe de (I)anus. Scandalagiu și lingușitor, tipul o pornise de jos și întâmplarea face ca eu și familia mea să fi fost martorii unei întâmplări grăitoare asupra lui. La dispensarul de cartier unde lucra, mama avea o femeie de serviciu, pe madam Buzea. Femeia venise odată la noi acasă, cred ca să ia niște haine scoase din uz, căci trăia într-o mahala, la curte, cu apa în stradă, dar cu ceva grădină și orătănii în spate. Altfel, părea om de bun simț, respectuoasă și știindu-și (credea mama) lungul nasului. Și, fiind omenită cu o cafea și două palavre pe lângă, madam Buzea asta se laudă, și ea, ca tot omul de jos: "Fii-mea și giner-miu..., n-ați auzit de ei!?". Nu prea. "Cum, că e cei mai mari poeți din România"... N-ar fi zis nimeni nimic, dacă s-ar fi oprit aici, dar ea, ca să-și arate cunoștințele, adăugă: "Mai mari ca ăia... Eminescu și Gojbuc" (sic!). Tata, auzind asta, riscă o întrebare parșivă: "Dar dumneata ai citit ceva din Eminescu sau din Gojbucul ăsta, ca să știi dacă e mai mari, mai mijlocii sau, poate, mai mici?". Răspunsul madamei Buzea, în timp ce-și întorcea, în virtutea obișnuinței, ceașca de cafea cu susu-n jos: "Nu-i nevoie, că io nu mă pricep. Dar giner-miu zice așa, că el e om învățat cu facultate". Nici să râdem nu ne-a venit, la atâta candoare de beton. E drept, prin 1965-66, încă nu auziserăm prea multe despre Constanța Buzea și de augustu-i ei soț și super-Gojbuc: Adri-aaaaaan Pă-u-neesss-cuuuuu!
Și a venit anul 1968. În organizarea Festivalului internațional de muzică ușoară Cerbul de Aur de la Brașov s-a investit mult și bine. A fost o veritabilă sărbătoare printre români, care urmăreau încântați, la televizor, serile cu adevărat formidabile ale manifestării. Și mama, și alți prieteni de-ai părinților mei, se grăbeau să cineze înainte de începerea transmisiilor TV, apoi se îmbrăcau frumos, "de gală" și se așezau, ca la un spectacol unde fuseseră (și pe gratis!) invitați. Adunând cu grijă dintre vedetele autohtone ale genului pe Constantin Drăghici și Gică Petrescu, organizatorii au oferit publicului o colecție de vedete internaționale ale momentului precum Los Machucambos, Hugues Aufray, Caterina Caselli, Amália Rodrigues, Rika Zarai, Rita Pavone, Bobby Solo și Jean-Claude Pascal. Ce mai... un desant occidental în mare vogă plasa România pe harta manifestărilor internaționale de gen; nu chiar lângă San Remo, dar la mică distanță, totuși, de Sopot-ul polonez. Și chiar era o mândrie națională.
Numai ce s-a încheiat Cerbul și... prietenii părinților mei urmăreau, cu sufletul la gură, ce se întâmpla la Paris, acolo unde studențimea isteroidă și sătulă de bine pusese de o mișcare maoistă deosebit de violentă, sub sloganul "C'est interdit d'interdire!" cu care-i dădeau în cap ministrului culturii - nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel, Andrè Malraux. După un scandal public înscenat la Cinemateca franceză, tot circul pornise de la cererea studenților de a fi lăsați să locuiască, unii peste altele, în căminele studențești. Mai-ul '68 se asorta, însă, ton sur ton, cu o veritabilă primăvară - cea de la Praga, care începuse chiar mai devreme. Ceea ce tatei (cu al său fler politic) i-a sugerat că în Franța mirosea puțin a mână sovietică, menită să arate pisica Occidentului, după principiul "ba pe-a mamei dumneavoastră, uite că și noi putem să vă dăm foc la șandrama, dacă-i pe-așa!". Imagini ale vandalismelor din Paris nu prea existau în România, dar tot taică-meu, întors de acolo în aprilie, se mira de faptul că protestele se aprinseseră atât de repede, de violent și de periculos. Ceea ce - după părerea lui - indica organizarea subversivă. Întotdeauna gloatele sunt ușor de inflamat și de manipulat. Stupefacția venirii lui de Gaulle la București, în aceste condiții a fost, totuși, mai mică decât entuziasmul general în fața Generalului. Atârnat de el, piticul Ceaușescu se dădea mare, creând unora, mai naivi, impresia că e gata să o mai cârmească puțin spre Vest. De altfel, aceasta a fost, de la bun început, tactica lui, în care l-a imitat pe Tito: fac pe dizidentul lagărului comunist, păstrez puterea dată de ruși și mă răsfăț cu banii / creditele / simpatia celorlalți. Era și o anecdotă cu chestia asta: "Semnalizez dreapta, dar virez la stânga".
După ani, mi-am adus aminte de vizita fatală a lui de Gaulle la București (unde i-a umflat acțiunile politice lui Ceașcă) atunci când scorniceșteanul, 31 de ani mai târziu, s-a făcut că sfidează vâlvătaia de acasă și s-a dat mare la Teheran. Dernière voyage... Nu vreau să închei menționarea Generalului de Gaulle fără a aminti o scenă în care teatrul și hazardul și-au dat mâna chiar acolo, la Paris, povestită cu năduf de către Eugen Ionescu însuși: prin februarie sau martie 1968, scriitorul (ulterior) "Membre de l'Académie française", fusese invitat la Elysée pentru ca Președintele Republicii să-l decoreze cu ceva ordin național. Emotiv, dramaturgul refuzase inițial să participe, invocând faptul că, fiind diabetic, ar fi putut fi nevoit să meargă des la toaletă și... cum să întrebe unde e "le petit coin"?! Până la urmă l-au convins... nu se făcea să absenteze. A revenit acasă, furios la culme, disperat, blestemându-și slăbiciunea de a fi cedat. Ce se întâmplase acolo? După atârnarea tinichelei în piept, de Gaulle îl luase amical de braț și se retrăsese cu el, la o mică și sinceră șuetă, la care i s-a adresat decoratului cu apelativul "Mon cher Maître". Intimidat și uitând lecția învățată în prealabil de la un amic comun - potrivit căreia omului îi plăcea apelativul "mon général" - tatăl cântăreței chele își dă în petic și-i răspunde, ca un papagal, tot cu "Mon cher Maître". Era prea târziu să mai dreagă busuiocul... a revenit opărit acasă, făcând cuvenitul scandal pentru că fusese împins la așa o prostie. Când erau furia și emoția mai mari față de presupusa gafă protocolară, sună telefonul: același amic (care făcea parte dintre apropiații lui de Gaulle), care-i comunică ce tărăboi le făcuse, după festivitate, Generalul. Cum?! "Uite, tunase acesta, numai voi nu aveți încredere în calitatea mea de scriitor. Trebuie să vină acest mare literat și să-mi recunoască meritele, făcându-mi onoarea să mă plaseze lângă el". Bietul de Gaulle - el care, deși un remarcabil scriitor al Memoriilor de război, fusese nevoit să se încline în fața rivalului Churchill, când acesta primise pentru ale sale ditai Prix Nobel. Și doar trecuseră prin același război...
Abia ce s-a stins vâlvătaia franceză (printr-un referendum de încredere pierdut de General), că a urmat invazia sovietică din Cehoslovacia. Am auzit știrea, la ora 8 dimineața la radio, debitată pe un ton apăsat, aproape funebru. Personal, mi-a înghețat sângele în vine. Dar și taică-meu se albise la față, deși nu-i prea stătea în fire. În câteva zeci de minute, populația Bucureștiului - care se obișnuise, în ultimii 3-4 ani, cu magazine alimentare decent aprovizionate - a luat cu asalt rafturile, golindu-le de zahăr, făină, undelemn, macaroane, mălai, orez... Mentalul colectiv reacționase spontan la fobia națională: "Vin rușii".
Am urmărit la TV și faimosul miting al lui Ceaușescu - emoționant, la momentul acela, dar la fel de înfricoșător pentru cetățeni. Cu timpul, am înțeles un lucru extrem de simplu și de logic: dacă vroiau să-i rupă și lui gâtul, pe lângă ceho-slovacul Dubcek (pe care Ceașcă îl vizitase cu puțin timp înainte, semnând un tratat de asistență mutuală), sovieticii ar fi făcut-o concomitent. Așa că, în nici un caz, nu s-au speriat de atitudinea lui cu adevărat fermă, dar și înspăimântată, în pofida tonului oțărât, războinic. Speriat (despre populație, ce să mai spunem?), a doua zi s-a dus repejor la Vârșeț, la o întâlnire cu Tito - cel care, însă, nu i-a dat prea multe speranțe. Nu-l primea să se retragă, cu armata, în Iugoslavia, dar îl susținea moral. Atunci, pe repede înainte, a pus la cale înființarea, înarmarea și instruirea celebrelor "gărzi patriotice" - urmașele faimoasei gărzi civice din vremea lui Caragiale, aia în care serveau Chiriac, Ipingescu și Titircă Inimă Rea. Și a pus la dospit doctrina aia cu "războiul întregului popor" împotriva invadatorului. Dar Brejnev își făcuse numărul cu Cehoslovacia, care avea frontiere comune cu Austria și RFG. Nu se lua el după lătrăturile ceaușiste. Impactul emoțional a fost, însă, enorm în rândul populației. Un prieten avea să-mi mărturisească, după douăzeci de ani: "Domnule, dacă îl împușcau rușii atunci, în '68, eu aș fi umblat și acum cu poza nenorocitului ăstuia la piept".
Deși metroul nici nu începuse să fie săpat, se auzea avertismentul " Atenție, se închid ușile!". Urmau Timpuri noi...
(va urma)