Primăvara de la București

Până acolo, însă, domnia lui Ceaușescu începuse promițător, cu o relaxare sesizabilă la nivelul întregii societăți. Despre mâncarea apărută în magazine am mai amintit; în acordurile celebrei melodii Macarale, se construiau mii de apartamente - mici, majoritatea inconfortabile, dar orișicât... oamenii aveau un acoperiș deasupra capului și țeavă din perete; cartierele de blocuri absorbiseră migrația rurală, devenind niște veritabile mahalale pe verticală.

Magazinul Adam (de îmbrăcăminte masculină) fusese instalat, cu tam-tam propagandistic, la parterul unui bloc nou din Piața Palatului. Cam în același timp, apăruse (nu dintr-o coastă a lui Adam!) și Eva, pe Bd. Magheru. Mă și mir cum niciun activist zelos nu a sesizat conotația biblică. Sau or fi vrut să acrediteze, subliminal, ideea că aici era chiar Grădina Raiului?! Când s-a construit și Cocorul, celebra axă comercială a Lipscanilor s-a descongestionat mult.

Autobuzele și tramvaiele vechi, rablagite - și, oricum, rare, circulând cu călătorii atârnați pe scări - se înnoiseră, chiar cu câteva exemplare de import. Cele marca Skoda Karossa (cehoslovace) erau concurate de niște splendide autobuze urbane marca Leyland. Nu știu dacă erau chiar făcute în Israel, dar micul antisemitism folcloric și tradițional le botezase "Ițic-buze". Uzina Autobuzul producea troleibuze destul de fiabile, pe lângă niște autobuze - și, apoi microbuze - de o calitate atât de proastă (emanau zgomot, căldură, miros de benzină și gaze de eșapament la greu) încât nu mergeau decât în provincie sau pe cursele interurbane. Dar înlocuiseră Ziss-urile sovietice și pe cele chinezești, Mao Tze Dun. Tot atunci s-a trecut și la fabricarea pe scară largă a frigiderelor Fram (care înlocuiau răcitoarele cu gheață cumpărată direct de pe trotuar, de la puncte stradale amenajate), a televizoarelor indigene, denumite Cosmos. Dar, pentru procurarea unui exemplar, se făceau liste la magazine și se așteptau zile și nopți întregi să "se bage" marfă.

În plan social și politic, se liberalizase discursul oficial, mai ales cel din presă, dar și de prin ședințe, unde - pe lângă des utilizata autocritică - se agrea, parcă mai îngăduitor și doar până la un punct, chiar critica (o critică moderată, chipurile constructivă): oamenii erau îndemnați să depășească opreliștile și interdicțiile și teama... și să spună lucrurilor pe nume. Mă rog, anumitor lucruri - în genere fleacuri de toată ziua; nicidecum nu puteau fi puse în discuție partidul unic și a sa politică, lupta de clasă și restul canoanelor roșii. Comuniștii năpăstuiți "din greșeală" erau acum reabilitați. La îndemnul prietenei sale, Lena Constante, s-a dus și taică-meu la Comitetul Central. Primit, vorbit frumos... "Da, e clar. Faceți dv o cerere de reprimire în partid și totul se rezolvă". Taică-meu, cu căpoșenia sa nevindecabilă, a cerut să i se arate, mai întâi, documentul prin care fusese exclus, în 1946. Rămăsese același. L-au lăsat și ei, tot așa, nu era recuperabil. În plan general, nu se prea mai aresta, doar se întăriseră vigilența și supravegherea organelor de Miliție și Securitate toată represiunea odiosului deceniu fiind denunțată și pusă (pe bună, dar parțială dreptate) în cârca lui Gheorghiu Dej și a cumplitului său ministru de interne, Constantin Drăghici. Unul mort... celălalt - debarcat de la Interne și din Comitetul Central, dar lăsat cu pensia lui uriașă și cu toate celelalte privilegii: vila din cartierul rezidențial al nomenclaturii, aprovizionare de la Gospodăria de partid, vacanțe pe circuit închis... Trai Nineacă.

Casele de creație unde erau găzduiți creatorii de artă bine văzuți de Partid reprezentau oaze de liniște și confort, dar și medii optime pentru urmărirea și ascultarea lor centralizată. Cele mai renumite erau cea din incinta Palatului Mogoșoaia și surata ei, găzduită în Castelul Pelișor. Curând avea să se deschidă și cea de la Neptun. Însă, ca să prindă repartiție în ele, artiștii plastici trebuiau să producă tablouri și sculpturi juste sub aspect tematic; compozitorii - muzică patriotică sau ușoară cu mesaj (așa aveau să apară, în anii '80, celebrele Trenul galben fără cai sau Magistrala Albastră), scriitorii - ode, poeme și alte parascovenii. La o ședință a Uniunii Scriitorilor, Traian Iancu, vicele administrativ, le-a comunicat membrilor normele de calificare: "Pentru Mogoșoaia și Sinaia - două poezii patriotice. Pentru Neptun - patru. Aaa... și mai avem doar trei locuri la Bellu. Așa că, cine vrea, să se grăbească!" Răsfățați și stimulați cu premii bănești (sau măcar cu împrumuturi rambursabile sine die), artiștii au primit, pentru o scurtă perioadă, nu doar dreptul, ci chiar încurajarea să mai iasă puțin din rigorile propagandei absurde și ale creației proletcultiste (pe linie). La ședințele de prin redacții și de la Uniunile lor erau chiar mustrați (tovărășește, cu blândețe!) că nu au curaj și că nu critică destul: birocrația, conformismul, frizerii, doctorii și șoferii de taxi. Unde se mai pomenise așa ceva?

S-a relaxat și regimul pașapoartelor pentru Vest, mulți "foști" au primit dreptul unor vizite în Occident, pe la rude sau prieteni. Bolșevismul otrăvitor și aberant fusese înlocuit cu un naționalism tot mai zgomotos care - după 25 de ani de mizerie de inspirație și obediență sovietică - dădea foarte bine, generând satisfacție și chiar unele speranțe. Lucrurile păreau că merg în sus, spre o nesperată, chiar dacă limitată normalizare. Iar oamenilor le plăcea să creadă că vor continua. Propaganda de partid schimbase tonul, iar noul șef, "ales" la Congresul al IX-lea dădea semne că e băiat bun, curajos, "de comitet". Pentru cei mai mulți observatori ai scenei politice a trecut neobservată schimbarea denumirii Partidului - din "Muncitoresc" în "Comunist". Până și titulatura oficială a țării fusese modificată: din Republică Populară Română, se avansase, dintr-un condei, la Republica Socialistă România. Accentul cădea, firește, pe România, gâdilând neamul la mândria națională și semnalizând, pervers că, pasămite, s-ar fi terminat cu vechile năravuri politice, internaționalismul proletar, obediența față de Moscova și strangularea normalității. Nimeni nu a mai pierdut timpul să analizeze - pe fond - scamatoriile terminologice cu dichis: Socialistă însemna, în accepția comuniștilor, stadiul superior față de nivelul "Popular(ă) sau Democrat(ă), cum se numeau Polonia, Bulgaria, Ungaria, Albania - toate la fel de sovietizate și de obediente; ca să nu mai amintim despre Coreea de Nord, care era și "democrată" și "populară". URSS însemna Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, termenul cu zurgălăi fiind preluat, în marca oficială, de Tito (Republica Socialistă Federativă Iugoslavia) dar și de o altă mixtură politico-statală: Republica Socialistă Ceho-Slovacă. Acum, ca un (des)făcut, de toate cele trei entități statale federalizate s-a ales praful.

O altă șmecherie a "tânărului și curajosului stăpân de la București": nu a mai acceptat să fie Prim secretar al Partidului (așa cum se numea Dej și cum rămăseseră ungurul Kadar, bulgarul Jivkov, democrat-germanul Honecker, albanezul Enver Hodja sau polonezul Gomulka) ci s-a "promovat" la rangul de Secretar General, cum numai Brejnev mai îndrăznea să poarte. Adică, cum ar veni, "tu și cu mine", Șefule!

În quasi-euforia generală, a picat din senin, ca o lovitură de baros, faimosul decret cu obligația legală de a face mulți copii. Motivul unei asemenea măsuri nu era, doamne ferește, de ordin religios, căci Scorniceșteanul se fălea cu ateismul lui găunos și înrăit. Ce i-a trebuit, atunci, chestia asta? Probabil că se vroia stăpân peste mai multe suflete decât îi oferea România la ora aceea. 17-18 milioane de locuitori însemnau prea puțin pentru așa un "geniu" tot mai grandoman. Pe sub masă (adică zvonistica răspândite de sus) se vorbea despre necesitatea de a echilibra sporul demografic debordant al țiganilor, dar și ei se înmulțeau la aceeași comandă. Acum, când toată lumea civilizată își planifica evoluția demografică, el venea cu concepția lui de la țară, potrivit căreia cu cât mai mulți copii - cu atât mai multă mână de lucru. Industrializare, automatizare, urbanizare, școlarizare, îngrijirea sănătății? Ce aveai să le dai să mănânce, cu agricultura colectivizată falimentar? Astea erau fleacuri, plasate sub deviza "lasă, că ne descurcăm noi!". Altfel spus, cred că Ceaușescu se considera prea mare pentru un popor atât de mic.

Reproducerea cetățenilor (de fapt, a supușilor!) era astfel naționalizată, femeilor fiindu-le interzisă orice întrerupere de sarcină înainte de a fi împlinit vârsta de 40 ani și de a executa norma de 4 puradei. Măsura a fost "implementată" cu un set de norme - adică de porunci - strașnic pregătite: medicii care se încumetau să facă asemenea intervenții (indiferent dacă în unități spitalicești sau pe cont propriu - unde riscurile asupra sănătății și chiar a vieții pacientei erau cu mult mai mari), intrau în prevederile draconice ale Codului Penal, asumându-și riscul de a fi condamnați la 5-10 ani de închisoare. Același regim penal-punitiv se aplica și nefericitelor care erau prinse și scăpau, totuși, cu viață. De la mama, ce era medic, am avut ocazia să aflu despre zeci de cazuri traumatizante, dramatice, dacă nu de-a dreptul tragice. O doctoriță, Luminița Mălaimare (soția actorului) se sfârșise astfel întrucât un coleg, profesor univ. dr. L (actualmente proprietar de clinică privată), anunțase procuratura pentru avortul ei auto-provocat, iar nemernicul de călău al legii nu a aprobat chiuretajul salvator până ce victima nu a dezvăluit unde făcuse încercarea și cine a ajutat-o. Sigur că chemarea organului legal intra în normele de aplicare a aberantei legi, dar mulți medici omenoși, înțelegători știau cum să evite asemenea blestemății, acoperind tentativele disperate ale nefericitelor împinse la măsuri extreme. Și totuși chiuretaje se făceau. Unele reușeau, altele - nu. Mulți medici sau chiar asistente s-au îmbogățit din asta, căci se plătea între 2 și 5 mii lei chiuretajul.

De la modalitățile primitive (efort fizic, băi fierbinți, îngurgitarea de substanțe vaso-dilatatoare care să provoace hemoragie) s-a ajuns până la cele inimaginabile, absolut aberante: o femeie care mai avea 2 copii a încercat - sfătuită de cine știe cine - să-și introducă în vagin becul fierbinte al unei veioze. Acela a explodat și i-a provocat o hemoragie fatală. Alta a apelat la aspiratorul de praf - la fel, a murit în chinuri groaznice. Cele două cazuri s-au petrecut în circumscripția mamei mele, nu fac parte din zvonistică. Două dintre fostele mele colege de școală și-au pierdut astfel viața. Culmea e că sora medicală care a "rezolvat-o" pe una dintre ele, era cadru de nădejde, în anii '50 fiind detașată pe lângă fetele lui Gheorghiu Dej. Așa că a scăpat ieftin, cu doar vreun an și ceva de pușcărie; și acela lucrând la spitalul închisorii. Aceasta povestea, referitor la slujba ei pe lângă odraslele lui Dej, că acestea dispăruseră, pur și simplu, într-o seară, din vila de la Mangalia. Căutările disperate (zona era, oricum, închisă publicului) nu le dăduseră de urmă, iar șefii de dispozitiv se pregăteau - înfricoșați - după câteva ore, să raporteze, totuși, la București. Când a apărut, senin și absolut neștiutor, un gradat mai măricel de la pichetul de grăniceri. Auzind dezastrul, caschetarului i-a străfulgerat o inspirațiune: "Două? Doar n-or fi curvele alea...?". Șefii pazei au înlemnit, la așa un limbaj ireverențios. Ba da, chiar ele erau! Se încurcaseră cu soldații de la pichet care - băieți tineri și stătuți - le trataseră cum se cuvenea. Pe domnișoarele Lica și Tanța nu le deranjase bunăvoința masculină, chiar în regim de "poștă". Ba se și declaraseră mulțumite, povestea fosta soră medicală. Singura lor grijă a fost "să nu afle Bătrânul"... Care Bătrân era feroce și la acest capitol. Unui cântăreț cunoscut de muzică ușoară, Angel Grigoriu, i s-a înscenat ceva cu valută și a stat în arest, "bine fezandat" cu bătăi, câteva săptămâni. Iar un doctor - Ginel Plăcințeanu - de care aceeași năbădăioasă Lica jurase să nu se despartă orice ar fi, a fost arestat și judecat, murind în închisoare, la sfârșitul anilor '50.

Pârdalnicul de Decret prin care femeile deveneau mașini naționale de reproducere s-a asociat cu blocarea mijloacelor contraceptive. Nu erau interzise explicit, dar nu se găseau nicăieri în comerțul de stat pastile anticoncepționale sau altele asemenea - ceea ce nu înseamnă că nu existau pe piața neagră, pe linii de aprovizionare care includeau șoferii, piloții, personalul feroviar de pe liniile externe, sportivi, ba chiar activiști și securiști descurcăreți. Prezervativele erau nu un lux, ci chiar un privilegiu! Culmea vigilenței de partid și de stat a constat în luarea unor măsuri împotriva... sifoanelor. Tocmai se trecuse la cele mai moderne, din material plastic, cu cartuș de CO2 atașat, care aveau o foarte bună presiune și erau intens acidulate. Cineva a raportat probabil că multe femei le foloseau pentru lavaj intra-vaginal post coitum. Drept pentru care aprovizionarea cu asemenea "rezerve" de acid a scăzut drastic. Iar când se mai găseau aveai surpriza să descoperi că o parte din ele nu funcționau, spre disperarea consumatorilor. Hai, sexul ca sexul - dar șprițul...?!

Aberația faimosului Decret a lovit și în eșaloanele superioare ale Partidului. Prima încercare - chiar în curtea autorului. Căci Nicu Ceaușescu, mezinul desemnat și crescut ca urmaș, era în mare amor cu Donca, fata demnitarului Paul Niculescu Mizil, unul dintre apropiații lui Ceaușescu. Doar că fata avea o hibă - mare și de netrecut pentru mă-sa și ta'¥c-su£': era pe jumătate evreică, nevasta lui Mizil fiind fiica academicianului Alexandru Graur, renumit lingvist. Iar ei - antisemiți. Rezoluția maternă: "Nici vorbă! Să nu te prind". Nicu-micu a tăcut și... a făcut. Când fata a intrat în a cincea lună de sarcină, a venit și le-a aruncat, triumfător, vestea: "Na! N-aveți ce ne mai face". Că doar faimosul decret pedepsea... Ei, și? Fata a fost pur și simplu arestată și băgată în spital, iar un mare profesor de obstetrică și ginecologie, D.A. a primit ordin să execute, cu orice risc, chiuretajul. Tov. Niculescu Mizil încercase, cu disperare, să o scape pe fie-sa; le-a căzut în genunchi, a plâns și i-a rugat să nu-i pericliteze viața, că va lua el copilul și-l va duce, cu nume schimbat, într-un loc necunoscut... Nimic! S-a trecut la executarea sentinței părintești de partid și de stat. Numai Cel de (mai) Sus a vrut ca domnișoara Niculescu Mizil (care a rămas marea dragoste a Prințișorului, cum i se spunea) să scape cu viață.

În paranteză fie spus, familia conducătoare a avut probleme asemănătoare și cu ceilalți doi copii. Zoia, fire independentă și curajoasă, își alegea amanții fără să-i pese de filajul și de reproșurile maică-sii. Odată, prin 1975, a fugit de sub ochii securiștilor care o urmăreau și a dispărut, timp de 3 zile, la un amant. Au zburat, atunci, multe capete cu șepci și grade, dar cel mai rău a fost lovit Institutul de Matematică, unde Zoia era încadrată (și chiar lucra) ca director adjunct. Până s-o găsească băieții, Ceaușescu a pus mâna pe telefon, l-a sunat pe directorul plin al instituției și l-a întrebat unde îi era subalterna. Ăla... vai mama lui, nu se știe ce-o fi bălmăjit. Destul că Padrone a desființat, în doi timpi și trei mișcări, șandramaua ca atare (localul a stat cu lacăt pe ușă până în 1990), pe motiv că nu merită să existe, dacă oamenii muncii nu vin la serviciu și iau salariul degeaba, iar conducerea nici nu știe pe unde-și pierd vremea.

O altă istorie, de data asta sfârșită tragic, l-a lovit taman pe responsabilul de partid și de stat cu asigurarea politicii demografice a Partidului, un oarecare Vasile Patilineț. Ăsta era nu biciul, ci chiar barda lui Dumnezeu. Drept urmare, când fiică-sa a rămas gravidă "pe lângă", nici ea, nici madam Patilineț-mère n-au îndrăznit să-i spună Jupânului. L-au așteptat să plece undeva, în străinătate, și el însărcinat (oficial) și au tocmit, cu greu, un chiuretaj clandestin. Care a ieșit prost, iar fiica a murit. Cu ce bate același Dumnezeu? A, nu cu parul...

(va urma)