'64: Moartea lui Gheorghiu Dej

A fost un șoc pentru toată lumea, căci Jupânul țării arăta robust, chiar înfloritor, sigur pe el. Și nici nu apărea toată ziua bună ziua prin presă. Primele semne de întrebare au fost la alegerile (vorbă vine) petrecute cu puțin timp înainte de sfârșitul lui, atunci când fotografiile - chiar și retușate - îl arătau slăbit, gârbovit, iar scurta înfățișare de la televizor - cu mișcări nesigure. Tata a zis doar "Nu-i a bine vacii noastre", o vorbă țărănească ce desemna, tragi-comic, moartea iminentă a unui animal din bătătura omului. (Îl ura pe Dej pentru anii lui de pușcărie - de parcă, Doamne iartă-mă, ăla l-ar fi băgat în partid, nu victima lui, Pătrășcanu, cu care nefericitul de taică-meu fusese prieten). Și chiar așa s-a și întâmplat. Prima întrebare: cine-i ia locul? Pentru succesiunea lui "nea Ghiță" (la noi, satrapii comuniști erau apelați cu titlul nobil de "nea"), oamenii mai educați se gândeau fie la primul ministru Ion Gh. Maurer, fie la un alt ștab cu greutate - Gh. Apostol (parcă era Partidul G). Numai taică-meu a rostit un nume absolut necunoscut: Ceaușescu. Nu știu de unde avea el informațiile, sau era vorba doar despre un fler, verificat și în alte ocazii. Ce, cum... cine-i ăsta?! l-au întrebat apropiații. Răspunsul: "Unul tânăr, ambițios, cam gângăvit și cam impulsiv, dar care vrea să învețe"; astea proveneau tot de la ilegaliștii lui, ăia despre care Ghiță Dinu / Roll spusese odată, la o ședință "Puțini am fost, mulți am rămas!". La funeralii - cine era primul, pe stânga (cum ar veni, la volan), sub năsălia purtată tovărășește? Ceaușescu. Ceremonia, transmisă la televizor, a surprins pe traseu chipuri sincer întristate, ba chiar unele înlăcrimate; nu știu dacă aveau indicații de regie, dar e posibil. Mai relaxați - adică zâmbitori - erau unii tovarăși din virtualul prezidiu. Aveam deja 11 ani atunci și pricepeam cât de cât ceea ce mi se înfățișa sub ochi. Mulți dintre cei neștiutori (sau nepăsători) în raport cu crimele lui Dej îl credeau un om bun. Un fel de părinte (roșu!) al nației. Imaginea Tătucului. Contribuiseră la această percepție, dincolo de propagandă, plecarea trupelor sovietice din țară, apoi creșterea cât de cât a nivelului de trai; prin prăvălii începuseră să se mai găsească unele și altele. În plus, în aprilie 1964, CC al PMR făcuse cunoscuta "întoarcere", detașându-se critic (de fapt, obraznic și țâfnos, chiar dacă justificat) de sub totala supușenie în fața Moscovei. Ca niciodată până atunci, schimbarea de ton și chiar a anumitor nuanțe politico-ideologice, răsucite spectaculos spre dimensiunea națională, fusese prelucrată nu doar membrilor de partid - se organizaseră ședințe lărgite ce includeau și membrii de sindicat! Se spusese acolo pe nume câtorva lucruri privind secătuirea țării de resurse prin celebrele SOVROM-uri, brutalitatea și fărădelegile ocupației sovietice, catastrofalele prevederi (pentru România) ale Planului Valev de subordonare a economiei românești intereselor lagărului socialist, unde nouă ne revenea un rol doar în agricultură... Bineînțeles, nimic despre cum instalaseră aceiași tovarăși sovietici puterea comunistă, cum nimiciseră elita națională, cum sărăciseră țara și restul blestemățiilor. Astea nu intrau în inventar. Sau, pervers-nerușinat, la capitolul "n-a fost vina noastră, doar a lor". Un fel de "ne-au violat, dar și nouă ne-a plăcut". Adică lor, tovarășilor conducători. Că nația... vai mama ei.

Totuși, cortegiul funebru al lui Nea Ghiță mortul n-a strâns nici pe departe atâta lume cât adunase, cu un an mai devreme, Maria Tănase. Nu cred că-l iubise cineva sincer, doar se temuseră de el, iar acum... prostia cu "să vorbești numai de bine despre morți" - de parcă moartea asta anulează toată nenorocirile de care te-ai făcut răspunzător în timpul vieții.

Oricum, odată cu "întombarea roșie" la Mausoleul din Parcul Carol, cel cu numele schimbat în Libertății, se încheiase o epocă. Detenta intervenită în societate (căci slăbise puțin șurubul) a fost resimțită de toată lumea. Muzica de la radio, filmele din cinematografe... Se făcuse loc cu precădere producțiilor din Italia: venise în turneu Domenico Modugno, câteva filme neorealiste dar, apoi, cele vesel-săltărețe cu Gianni Morandi făceau cozi la casele de bilete. Se fredona în draci "Marina, Marina" și "No no leta"... Și muzicii franțuzești i se mai lungise juvățul, în special după ce Yves Montand (pe atunci membru al Partidului Comunist Francez) concertase în Republica Populară Română, la Sala Floreasca, recitalul fiind transmis și de proaspăta Televiziune Națională. Intraseră în difuzare filme import vest: franțuzești (cu Gérard Philipe și Jean Marais) italienești (cu precădere cele vesele, musicale, nimic din neorealism), ba chiar și câteva "mute" americane. De mare succes s-a bucurat, tot în aceeași perioadă, englezescul The Young Ones / Tinerii, cu Cliff Richard - pastor anglican și cântăreț pop, venit mai târziu, la începutul anilor '70, și în România, la Festivalul Cerbul de Aur. Apoi au rulat cele cu Sarita Montiel (cât era el de Franco dictator fascist, în Spania)... după care, tot la Cerb, chiar Sarita în persoană, rapid înamorată de frumosul Ion Dichiseanu!

Se deschisese litoralul, cu primele construcții turistice la Mamaia - asta după ce, până prin 1958, zona sudică fusese strict păzită, cu accesul limitat de aprobări de la Ministerul Afacerilor Interne. Mangalia, ca stațiune, era "arondată" integral de către respectiva structură. Milițienii și securiștii cu merite deosebite se tratau balnear la vechile construcții antebelice, Siemens și alte vile; că doar nu erau să se înghesuie, cu plebea, în mizeriile locații de prin Techirghiol, sau pe la gazde, în Constanța. De acolo au pornit ștabii, la sfârșitul anilor '60, dezvoltarea construcțiilor estivale la sud de Eforie și Vasile Roaită, cum se numea, după Carmen Sylva, actual Eforie Sud. Neptun-ul a început, inițial, ca stațiune "de partid și de stat", vilele cochete și confortabile fiind ridicate de către Trustul Carpați, încadrat în Gospodăria de Partid. După domeniul lui Ceaușescu, la o distanță sigură, s-a construit Vila Scriitorilor, apoi salba de hoteluri pentru oamenii muncii, veniți care cu bilete de sindicat, care cu cele cumpărate (pe sub mână, în perioadele de vârf) de la agențiile ONT.

Înainte de asta, se extinsese și dezvoltase Mamaia, o atracție sub toate aspectele: accesibilitate, spații de cazare și de distracție. Barul Melody îi atrăgea pe cei cu bani și cu chef de petrecere - occidentali și vedete ale noastre cultural-sportive, precum și lume interlopă (nerecunoscută ca atare, dar reală și foarte puternică), ocrotită de ștabi mai mari sau mai mici de prin Miliție, Securitate sau activul de partid.

Chiar și păcatul a fost promovat ca virtute națională! Ca să atragă și mai mult străinii decăzuți moral, depravați (jargonul de partid), cărora li se vâna cu lăcomie valuta, autoritățile erau gata de orice "închidere a ochilor" în fața a ceea ce numeau (și cam așa și era) destrăbălare de vacanță. Suedezele și cehoaicele care veneau singure să se sorească la Mamaia găseau întotdeauna alinare și alte delicii în brațele unor vânjoși băieți de la Salvamar. Nici nu trebuiau să mimeze pericolul din valuri, totul se trata din ochi dulci și propuneri concrete; adaptarea formulei "damen walz" se numea, în jargonul băieților, "vino peste mine". Că majoritatea erau conectați și la instituțiile statului, recte Securitatea - asta chiar nu interesa damele consumatoare. Fără uniformă... ba nici măcar în civil, ci doar în chiloți (de baie!), băieții prestau cu voioșie, cu eficiență sexuală și informativă. Când vreuna dintre "turizde" devenea dependentă de argumentul salvamarului drag, putea accede la statutul de agent de influență, sau chiar de spion, atunci când se întorcea la ea acasă.

Pe la Mamaia și Eforie Sud se organizau (adică împrejmuite și supravegheate) așa-zisele "solare" - nu solarii, alea erau suprafețele agricole protejate, în care se cultivau legume. Astea, comercial-turistice, reprezentau (impur și nu tocmai simplu) niște talciocuri la (pardon) puța goală, unde se făcea bișniță cu produse aduse de frații / surorile din Lagărul socialist: țigări, creme cosmetice, supe la plic, prezervative sau pastile anticoncepționale, parfumuri și alte caracașicuri. Se scoteau bani pe cât de frumoși, pe atât de negri. De ce erau alese, pentru această formă de abdicare de la principiile eticii și echității socialiste, tocmai asemenea spații? Greu de spus. Căci, dacă ar fi vrut să le sugrume, stăpânirii i-ar fi fost foarte simplu. Postura nudă era un mod de a-i asigura pe vânzători / cumpărători că nu vine "organul de stat" peste ei - cum ar fi fost posibil un milițian cu sexul la vedere? Iar dacă ar fi purtat slipul unde să-și ascundă legitimația, sărea în ochi și nu-și mai putea exercita controlul și flagrantul, căci bișnițarii și bișnițăresele s-ar fi răspândit ca potârnichile.

În perioada de maximă deschidere (între moartea lui Dej și Plenara PCR din 1971, care a "mangalizat" totul), nevoia de valută ducea compromisurile Puterii la cote greu de imaginat dar, totuși, reale. Astfel, spre a spori atractivitatea litoralului pentru străini, cineva a îndrăznit să-i spună lui Ceaușescu despre prostituția pe care o căutau aceștia. Clientul nostru - stăpânul nostru; dolari să iasă! Drept pentru care, cu un ochi închis și, probabil, cu jumătate de gură, s-a aprobat decadenta inițiativă. Așa că primul secretar de la Constanța a primit ordinul secret să organizeze corespunzător (adică discret, dar eficient) treaba cea rușinoasă și bănoasă. Ăla - cum s-o apuce? El se pricepea doar la curvele din politică. Căci prostituția tradițională fusese scoasă în afara legii, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, fix în data de 21 decembrie 1949 - cadoul PMR de ziua generalissimului Stalin! Crucea de Piatră fusese atunci evacuată cu brânciul, iar fetele repartizate, ca muncitoare, prin orașele unde industria beneficia de excedent de bărbați. Așa că ele... dădeau o anumită formă de stimulare a producției. De unde să reiei problema și să o repui pe roate? Ștabul de la Constanța a avut o idee: i-a pus pe informatori să caute prin evidențe vreo fostă patroană de bordel, pe care - când au găsit-o - au luat-o pe sus, slobozindu-i-o direct în birou. Aia, o babă stafidită și speriată, un fel de Bubulină de Trei Papuci, dârdâia toată... mai ales când Tovarășul Prim i-a amintit de trecutu-i cel cam rușinos. Disperată, Baba Bubu a căzut în genunchi făcându-și autocritica ("O pată neagră în trecutul meu, pe care o regret din toată inima" - nu din alt ceva...), bocind și jurându-se că, de atunci, ea a fost un cetățean model, era membră în organizația de bază a străzii, etc. A încremenit când ăla a ridicat-o de jos și i-a spus: "Cucoană, lasă mofturile! Uite ce e: am primit sarcină să redeschidem câteva...". Transfigurare totală... uluială... și replică de film românesc: "Tovarășe, Vâlcu... n-aș fi crezut niciodată că va veni vremea să fiu și eu reabilitată! Îmi iau angajamentul că..." și alte bla-bla-uri.

Sigur că, de pe urma prostituției ca instituție semi-clandestină, profitau turiștii, dar și potentații regimului: de la activiști până la securiști și milițieni, toți se înfruptau din fructul oprit și beștelit, altfel, la modul oficial. Mult mai târziu, la sfârșitul anilor '70, întâmplarea a făcut să mi se confeseze o asemenea prostituată. Era fiica unui ofițer de Securitate din Ardeal, iar la Constanța era angajată, în port, ca ajutor de macaragiu, unde câștiga - la vremea aceea - vreo 1.300 de lei. Pe când ea îi trimitea numai fetiței ei, rămasă în orășelul natal, 5.000 de lei pe lună. Dar, într-adevăr: nu avea voie să lucreze cu românii; era obligată să accepte mijloacele TO (tehnică operativă), să raporteze... să presteze ca muncă patriotică (adică moca) pentru orice "organ de partid și de stat" venit să o verifice și... restul.

Să mai spună cineva că Nea Cârmaciul (cel mai iubit codoș al țării, care va să zică) nu era deschis la nou...