Încheierea odiosului deceniu se simțea - eu, cel puțin, așa am perceput atmosfera. Oamenii păreau puțin mai relaxați, mai cu curaj. Alimentele să găseau, totuși, cu cozi mai mici și cu ore mai diurne de așezat la ele. Nu chiar la discreție, dar puteai să cumperi carne! Și nu congelată, ci proaspătă (între noi fie vorba, n-am înțeles niciodată de ce părinții mei o ocoleau pe cea dintâi). Se vindea și preambalată, în pungi de nylon transparente, costa kilogramul 37,50 lei - cred că era cea de porc, cu grăsime și cu os. Magazinele de cafea (chiar cafea!) răspândeau, până pe trotuar, aroma de boabe proaspăt râșnite; surogatul Cicoarea dispăruse, iar faimosul Nechezol (80% orz și alți înlocuitori, 20% cafea) nu apăruse, încă, nici măcar în planurile cincinale ale Partidului; dar se lucra intens la problemă. Pâinea nu mai era îndelung așteptată (în București, cartelele dispăruseră cu câțiva ani înainte), iar sortimentele erau extrem de gustoase. Franzela era 2,20 lei, pâinea neagră - 2 lei (apoi 2,50 când a apărut cea cu cartofi), iar intermediara - 3,20 / 3,60. Asta în condițiile în care mama avea un salariu de vreo 1.000 - 1.110 lei. Biletele de tramvai costau 30 sau 40 bani la primul vagon (în funcție de distanță), 50 sau 60 bani la autobuz. Cele de cinema erau 1,50 -2,50 lei, în timp ce la teatru costau între 7 și 11 lei (tot 11 lei era și kilogramul de vin "de surcele", cum îl numeau cunoscătorii cei nerecunoscători față de dărnicia Partidului). O prăjitură Amandină o cumpărai cu 75 bani, Cremșnitul cu 1,50, limonada - 1 leu paharul, iar înghețata era 50 de bani la droagă, pe stradă, și cam 1 leu la cofetărie. Tot ieftine erau și țigările populare: Mărășești, Carpați, Bucegi, Aroma sau Virginia, toate fără filtru, erau 1,50 -1,70 lei pachetul. Când au apărut cele cu filtru (Snagov sau Litoral), prețul a sărit la 4 lei. În general, și tutunul, și Partidul se cam trăgeau în piept. Șeful statului devenise, pentru popor, Nea Ghiță - în timp ce urmașul Nea Nicu își făcea încălzirea.
Se simțea ușoara relaxare dintre blocurile socialist / capitalist. Tata, foarte priceput într-ale politicii mondiale (cu o intuiție și o putere de analiză remarcabile) susținea - chiar după ridicarea de către ruși a Zidului Berlinului - că împărțirea Europei între Occident și lagărul sovietic garantează pacea. Neimplicarea vesticilor în tulburările insurecționale de la Budapesta, din octombrie 1956, arăta că niciuna dintre tabere nu se băga peste cealaltă. Șervețelul Churchill - Stalin... cu care occidentalii se ștergeau la gură, iar sovieticii - în altă parte. Dar, odată - cred că era după 1965 - mergând cu mine pe Calea Victoriei, mi-a arătat clădirea cu magazinul Romarta la parter (cea care făcea colțul cu actuala stradă Ion Câmpineanu, fostă Regală, fostă Aristide Briand, apoi 13 Decembrie) și mi-a spus că, dacă vreodată, la București ar fi ceva asemănător istoriei din Ungaria, se va trage de la fiecare fereastră! El n-a mai apucat evenimentele din dec. '89, dar urmele de gloanțe se văd, și azi, pe zidurile exterioare ale clădirii respective. Ceea ce indică faptul că se executaseră ordinele pregătite cu mult timp înainte.
Două mari evenimente publice am reținut, din acele timpuri. Primul a fost moartea Mariei Tănase - un șoc emoțional veritabil în întreaga populație. La auzul veștii și în următoarele zile, deși eram un copil de 10 ani, realmente am simțit mâhnirea sinceră a oamenilor. Pe străzi se mergea, parcă mai încet, în magazine dispăruse obișnuita pălăvrăgeală... Priviri abătute, o stare apăsătoare reală la nivelul întregii societăți. Bunicul meu dinspre mamă (învățător pensionar) m-a luat cu el, în ziua înmormântării, și ne-am urcat pe terasa unuia dintre cele trei blocuri noi, de 7 etaje, din Piața Pieptănari. De acolo am putut vedea nu doar trecerea convoiului, ci și masele de oameni, dintre care unii îl urmau, în timp ce alții stăteau, parcă împietriți, cu capetele descoperite și făcându-și cruci, fără să le mai pese că ar putea fi văzuți și turnați. Ulterior, am văzut la Jurnalul de actualități de la cinematograf, că nu doar la Cimitirul Bellu fusese asemenea aglomerație de oameni, ci în tot Bucureștiul, pe traseul funerar - se estima că au participat peste 1 milion de oameni. Și, nota bene: veniți de bună voie, nu aduși organizat, ca la defilările megalomanice de 1 Mai și 23 August, la care am avut oroarea să particip. Oamenii o iubiseră pe această formidabilă interpretă de veritabilă muzică populară românească, se regăseau în cântecele ei, cu tot ce avea mai frumos, în fibra lui, acest (ba nu, acel!) popor. Despre Maria Tănase știam destule povești adevărate, de la tata și prietenii lui: cum îi înnebunise pe americani, la Expoziția mondială din 1939, de la New York, mai ales cu refrenul "Saltă-ți, mândro, curu-zvelt"; cum îl făcuse praf pe generalul Susaikov, șeful rus al Comisiei de Control Aliate, în 1945... de se îmbătase ăla și-i bălmăjea că-i dă ei toată țara... Apoi, prin 1958, cum avusese curajul să-l ia la Periniță pe boss-ul de la Kremlin, Nikita Hrușciov, trăgând de el să îngenuncheze și să se sărute... de încremeniseră gărzile sovietice, în timp ce Dej și Bodnăraș râdeau, făcându-i semn piticului oaspete - și el, beat turtă - să se supună Mariei noastre... care nu s-a lăsat până nu l-a pus jos. Azi, după cântecele ei se mai dau în vânt doar câțiva intelectuali "pe stil vechi". Nici măcar prin sate nu mai e cunoscută, întreb pe oriunde mă duc și, în 90% din cazuri, mi se ridică din umeri: "A, Maria... parcă Lătărețu. Sau Ciobanu?!". Sigur că da - acum, la putere sunt obscenitățile țigănești (nu lăutărești, acelea își aveau rostul și farmecul lor) deversate din gurile unor Salam sau Adrian Copilul Minune & comp, plus măria-sa, Maneaua. Cu câțiva ani în urmă, frunzărind un slide cu fotografii ale Bucureștiului interbelic, am găsit printre poze una, făcută pe Calea Victoriei, vis à vis de Palatul Telefoanelor, din care zâmbeau Maria Tănase, Clery Sachelarie (soțul ei oficial) și... tatăl meu. El o întâlnise prin redacțiile unde lucrase înainte de război, ea venea să-l viziteze pe prietenul său, Ghiță Dinu - altă figură.
Conul Ghiță (venea des la noi în casă și ne invita la ei, undeva pe o străduță liniștită între Călărași și Hristo Botev) fusese băiatul unui lăptar macedonean: Enache Dinu. Exact, cel cu Lăptăria... Acolo se adunau, după primul Război Mondial, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, Sașa Pană - literații ce aveau să constituie avangarda românească. Puștiul Ghiță - care nu se ținuse deloc de școală, oprindu-se după primele patru clase - le ducea iaurtul și celelalte la masă, și rămânea acolo, lângă ei, trăgând cu urechea. (Dar, când l-am cunoscut eu, era o enciclopedie fascinantă; așa am înțeles ce înseamnă un autodidact). Într-o seară, timid și respectuos, îi dăduse lui Voronca o foaie de hârtie: "Uitați, domnu'... am și eu o poezie". Mirat... plăcut... adoptat. În manualul de clasa XI-a, prietenul tatei și al meu (căci mă iubea mult, conul Ghiță, m-a încurajat în propensiunile mele culturale) era desemnat drept "prințul avangardei românești", cum îl botezase însuși Tzara. Spirit efervescent, idealist, se înscrisese la comuniști - mi-a explicat el - pentru că "tineretul vremii era împărțit între ăștia și legionari". Ca și tata, a fost unul dintre fraierii naivi, li se mai zicea și romantici. Adică ăia care luaseră comunismul după idealurile clamate, dar se acomodaseră totuși cu năravurile, după zicala că "nimic nu e perfect pe lumea asta". În 1936, același Ghiță Dinu s-a însurat cu o pictoriță evreică, Medy Wexler, fiind imediat atacat în presa verde pentru că a luat "o jidoavcă". La fel de donquijotist ca și tata (care, la vremea aceea, scotea revista Studentul proletar, scriindu-și și numele și adresa redacției, care era la el acasă), a dus sfidarea față de imbecilitatea lor antisemită și mai departe, asumându-și pseudonimul Stephan Roll, cu care figurează și acum în Istoria literară românească. Așa stand lucrurile, m-a deranjat - acum câțiva ani - dl prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, care l-a luat în tărbacă, chipurile pentru că ar fi avut numele schimbat din Roll în Dinu. Fiind mai tânăr, l-am crezut nu fușerist, ci chiar neștiutor; l-am căutat (ne știam din redacția Dilemei) și i-am spus cum stăteau în realitate lucrurile. S-a strâmbat doct și acru, răspunzându-mi că asta nu e cu nimic mai edificator. L-am lăsat în fuduleala lui penibilă, după ce i-am adus aminte bancul acela cu Radio Erevan, care - după ce confirmase o știre aberantă despre o Volgă acordată de statul sovietic compozitorului Haciaturian - o completează cu câteva mici precizări: "nu compozitorului, ci cetățeanului Haciaturian; nu e vorba de un automobil Volga, ci de o bicicletă; și nu i s-a dat, ci i s-a furat". Așa scriu unii istoria... ba o mai și predau unor studenți, prea adesea superficiali și inculți.
(va urma)