La capitolul ăsta, părinții mei erau "varză" (chestie care avea să mă marcheze social, și pe mine, chiar dacă mult mai ușor, recunosc). Tata se trăgea din "vestita familie a Burilenilor", cum avea să se laude - după Revoluție - un urmaș mai cu tupeu pe piața politichiei liberal-dâmbovițene. Ăștia veneau din Mehedinți, dinspre comuna Burila - nu știu dacă aia Mare sau cea Mică. Neam de moșieri bogați, unii ajunși oameni chiar de ispravă, cum a fost generalul Ștefan Burileanu. Inginer cu Academia Militară absolvită pe la sfârșitul sec XIX, inventase un dispozitiv automat de răcire a țevii de tun, ce fusese utilizat cu mare succes de Armata franceză, în primul Război mondial. Norocul lui că a murit în 1944 (era rezervist, Antonescu nu avea încredere în el, se opusese la trecerea Nistrului), altfel ar fi înfundat cu siguranță temnițele comuniste. Așa se întâmplase cu alt unchi al tatei, Dimitrie (Tilică) Burileanu, fost Guvernator al Băncii Naționale în perioada interbelică, celebru pentru pieptenele de aur masiv cu care-și pieptăna, tacticos, barba albă. De asemenea, conacul lui de la Burila avea la acoperiș olane aurite, spre uimirea și respectul țăranilor din sat. Și a mai fost la colecție dr Octav Burileanu - primul pediatru din România, cu studii încheiate magna cum laude (nu bon pour l'Orient) la Sorbona. În această calitate, el a fost pediatrul viitorului Rege Mihai care - în mod absolut surprinzător pentru mine - și l-a amintit, pomenindu-mi-l în 1991, când i-am luat un interviu, la Versoix.
Tilică (Dimitrie) Burileanu se pare că închisese cel puțin ochii la porcăriile financiare liberale ale epocii, așa că a avut destul bani să se asocieze cu industriașul Malaxa la construirea blocului Malaxa Burileanu, de pe Bd. Magheru, plus palatul lui de pe Bd. Lascăr Catargiu, clădire revenită, după naționalizare, Aeroclubului Român.
Spre cinstea lui, bunicul meu, Mihail Burileanu nu s-a amestecat cu bogații familiei, preferând să rămână, vorba de mult mai târziu a lui Iliescu, sărac, dar cinstit. Fusese directorul ziarului liberal Ordinea, unde scotea la iveală și publica orice panama nerușinată. De aceea, în jurnalul său, Grigore Gafencu îl făcea cu ou și cu oțet; pentru ca ulterior, după moartea lui, să cumpere și jurnalul respectiv. Din cum mi-l prezenta tata, fusese un fanatic al cinstei, intratabil la mușamalizări, înfruntând demn orice risc. "Și atunci, ce căuta la liberali?" am întrebat eu mirat. Era apropiat lui I.G. Duca, a cărui soartă avea să o împărtășească chiar înaintea premierului asasinat de legionari. Cum? În 1931, după câteva tentative de corupere (ba cu bani, ba cu atacuri violente neizbutite până la capăt), bunicul a murit de o septicemie. Bunica, tatăl meu și sora lui (Rodica Burileanu, căsătorită Ionescu / o) a rămas în mare sărăcie, căci nu aveau nici avere, nici vreun venit. În plus, se bucurau de disprețul - ce-i drept - de catifea al rudelor chivernisite. În 1938, pediatrul Octav Burileanu a fost chemat la căpătâiul unui muribund; nu pentru ceva medical, ci pentru o confesiune de pe patul morții. Individul, care lucrase ca chelner la restaurantul Modern de pe Sărindar (devenit apoi Berlin) i-a mărturisit că îl omorâse pe Mihail Burileanu, la ordinul a doi inși de la Poliție și Siguranță, turnându-i în ciorbă, în fiecare zi, câte o linguriță dintr-o substanță cu care îl înzestraseră respectivii. Probabil o colecție de germeni virulenți, căci în 2-3 zile de la declanșare, omul a fost gata. Menționez că, la fel de suspect și tot de o ciudată septicemie murise, în 1927, și Prim ministrul Ionel Brătianu, singurul obstacol serios ce stătea în calea reîntoarcerii și reîntronării lui Carol II. Revenind la Mihail Burileanu, bunica s-a dus glonț la avocatul Istrate Micescu, vechi prieten de familie, dar ajuns - la vremea aceea, ministru de externe al lui Carol. Replica acestuia: "Anicuțo, ce vrei să mai facem? Mortul de la groapă, oricum nu se mai întoarce".
Nichi, tatăl meu (chiar așa îl trecuseră în actul de naștere, nu știu de ce) moștenise spiritul justițiar acerb, la care adăugaseră ateismul sălbatic, o înverșunare principială, oarbă de tip robespierrian, plus umilințele îndurate în copilărie din partea neamurilor bogate. Îl cunoscuse pe Sahia, se mai împrietenise cu câțiva comuniști (deveniți ulterior romantici) ca Gheorghe Dinu / Stephan Roll, Lena Costante și alții ca ei. S-a făcut comunist ilegalist. S-a expus donquijotește, luptând contra legionarilor (l-au bătut ăia de nu s-a văzut, mi-a povestit chiar unul dintre ei, în anii '90 - dr. Șerban Milcoveanu); s-a opus intrării în război din 22 iunie 1941, scriind în gazeta la care lucra un editorial negaționist și pro-sovietic, ajuns de la cenzură direct pe masa lui Antonescu, care și-a pus apostila: "Măgarul să fie trimis pe front și lăsat acolo până l-or aduce rușii înapoi". A făcut frontul până dincolo de Rostov, a fost rănit și repatriat, apoi a scăpat prin obișnuitele aranjamente - la fel de active și de eficiente ca întotdeauna în spațiul carpato-danubiano-pontic. El făcuse facultatea de Drept, apoi pe cea de Medicină, dar - deși unul dintre studenții preferați ai profesorului Francisc Rainer - a preferat gazetăria și politica. Spre nenorocirea lui și, apoi, nefericirea noastră. Fusese bun prieten cu Pătrășcanu, care încercase să-l bage ca ministru al Sănătății în primul Guvern Groza. Tata, catâr, n-a primit, cerând să fie lăsat la cumplitul Tribunal al Poporului unde, sub conducerea odiosului Avram Bunaciu, să facă el curățenie și dreptate pentru țară și săraci. Acolo l-a sunat ex-Guvernatorul unchi Tilică, după prima reformă agrară, întrebându-l: "Ei, nepoate, ești mulțumit acum?". La care el, cu un tupeu feroce și (recunosc) detestabil, i-a răspuns: "Nici vorbă. Tot v-au mai rămas câte 50 ha. Până nu vă las și fără ele, nu mă potolesc". Groaznic! L-au potolit tovarășii, atunci când n-a vrut să închidă ochii la ceva alte mizerii, chipurile juridice. Așa că l-au săltat chiar din biroul de la T.P. și l-au aruncat direct la Aiud, unde l-au ținut 3 ani, la izolare, fără nici o judecată. De acolo, a ieșit un om terminat: trădător al Partidului (căci altfel, cum putea ajunge acolo, nu?), pușcăriaș, intelectual, rude la Paris. Ce-i mai trebuia? Și-a purtat bietul crucea (pardon, secera și ciocanul) până a închis ochii, în mai 1989, la fel de convins că nenorocitul de comunism ar fi soluția optimă pentru fericirea omenirii. Decăderea lui politică l-a scăpat, ce-i drept, de includerea în lotul prietenului Pătrășcanu. Și - asta am înțeles mai târziu, dar o spun, chiar dacă sună înfiorător - l-a făcut să suporte o mică parte din nenorocirile pe care le-ar fi provocat el altora, dacă rămânea acolo, lângă Avram Bunaciu. Cumplită poveste de viață, nu?
Felicia, mama mea, era medic pediatru. Dar din cauza dosarului (cu tatăl învățător la țară, dar declarat chiabur pentru 5 hectare de pământ, cu soțul... cum aminteam) a rămas la nivelul cel mai de jos, la circumscripție. Prieteni mai realiști și mai prudenți au îndemnat-o să nu scoată capul că... cine știe? Tot la sfârșitul anilor '50, făcea - biata de ea - naveta cu un tramvai, un autobuz interurban și încă vreo 3 km pe jos - în comuna Jilava. S-a cerut în audiență la Medicul șef al raionului, fostul legionar Șerban Milcoveanu, să se roage pentru o soluție mai umană. Tata o avertizase cine fusese respectivul (e lesne de înțeles cum de rămăsese șef și sub comuniști) și i-a recomandat să nu-i pomenească de el. Dacă ar fi chemat-o Popescu sau Ionescu, poate ar mai fi mers, dar așa... Pe această logică, ea totuși a încercat, că tot nu mai avea ce pierde, însă micul ștab verde, deghizat în roșu (chestia cu pătlăgica, nu?) i-a declarat că nu cunoaște nici un Nichi Burileanu. Și-a adus aminte că da, aproape 50 de ani mai târziu, când mi-a relatat cu lux de amănunte pățaniile lui taică-meu cu ei, inclusiv poziția milcovenească "moderată", de a-l bate, doar, și nu de a-l arunca pe fereastră de la etajul II, căci îl găsiseră cu manifeste pentru Grivița asupra lui.
Belele pentru rudenia cu Eugen Ionesco aveau să vină, pentru mine, mai târziu, după ce oficialitățile îl curtaseră pe acesta, jucându-i piesele, cu începere din 1964. Îmi amintesc că Radu Beligan l-a invitat pe taică-meu la o repetiție avansată (nu era să-l cheme la premieră!), la care a primit încuviințarea să mă ia și pe mine. Era vorba despre spectacolul cu Rinocerii, la Teatrul de Comedie. M-a fascinat toată mașinăria din spatele scenei - pe care am descoperit-o datorită punctualității excesive a tatei, care m-a dus cu mai bine de-o oră înainte. Într-o pauză, Beligan ne-a chemat lângă el - coborâse de pe scenă și stătea pe fotoliul din margine al primului rând - dându-mi o neașteptată atenție, întrebându-mă cum îmi place... Ai mei mă duseseră de mic la teatru, chiar și acolo, la Comedie, văzusem cu puțin timp înainte Șeful sectorului Suflete, tot cu Beligan, Marcel Rusu și cu Amza Pellea. Ba, pe la 4 ani ai mei, când taică-meu avusese ceva de discutat cu doamna Bulandra, m-a luat și pe mine cu el. Când m-a văzut și a auzit că mă cheamă și Vladimir (primul meu prenume, ales, firește, de el și nepurtat de mine; noroc cu cel de-al doilea, ales de mama), doamna Bulandra i-a spus că mă va lua să-l joc pe Lenin-copil în spectacolul Familia Ulianov. Asta mi-ar mai fi lipsit. Sau... de la asta să mi se fi tras, cu criticologia mea?!
Spre cinstea lor (și rușinea tatei, care s-a purtat apoi impardonabil de urât cu ei), Rodica și Eugen ne-au ajutat foarte mult, cedându-ne jumătate din drepturile de autor. Cealaltă jumătate îi revenea Marilinei, sora lui Eugen. De asemenea, ne trimiteau pachete cu lucruri frumoase și produse inaccesibile pieței autohtone, l-au chemat de mai multe ori la Paris, pentru îngrijirea sănătății lui precare. Dumnezeu să-i odihnească, eu le rămân profund recunoscător. Ei n-au avut nici o vină că mie mi-au fost închise o serie de culoare, ca urmare a acestei legături, neavând drept să public, de pe la mijlocul anilor '70 până la Revoluție. Unii s-au mirat că nu m-au extras, chemându-mă acolo. Dar nu cred că aș fi făcut față, nici nu m-aș fi acomodat. Eu nu am fost și nici nu am dorit să devin un Biță Banu, fugit în mod dubios la Paris, apoi reîntors în patria mumă și la fel de socialistă, iar plecat și avansat în Franța, direct de sub pulpana lui Bernard Dort, la rangul de Georges Banou. Care Bernard Dort...
Cât despre ruda mea celebră, nu am acceptat niciodată scălămbăielile balcano-dâmbovițene de interes pentru persoana mea ca "nepotul lui Eugen Ionescu". Aș fi fost în mare câștig, cel puțin pe planul snobismului, dacă mi-aș fi luat la purtare "nepoțeala". Dimpotrivă, de când mă știu am avut idiosincrazie la acest gen de curtenie și am refuzat-o cu îndârjire, alegând în mod răspicat să fiu măsurat după ce reprezentam eu, omul, nu nepotul. Partea ciudată vine, însă, sub aspect fizic: "Da, da... chiar seamănă cu el" se grăbeau să descopere cei cărora le eram astfel prezentat. La început, i-am categorisit drept lingăi prețioși, până ce - după vârsta de 30 ani - încet încet, am început să observ că... chiar așa era! Nu știu cum naiba; după ce că nu aveam nici un merit în respectiva legătură de familie, căci mă născusem, întâmplător, amprentat cu ea (eu eram doar fiul fratelui soției lui Eugen, Rodica - car' va să zică, rudă prin alianță), totuși începusem chiar să-i semăn. Doamna Pavnotescu, minunata mea profesoară de română de la liceul Nicolae Bălcescu, redevenit din 1990 Sf. Sava, chiar a constat iritată, acum vreo 20 de ani: "Mă, dar semeni din ce în ce mai bine cu ăla!...". Așa era. La puțin timp după aceea, ajungeam să fiu prezentat - unei doamne din Fetești, învățătoare pensionară, cu care nu mă văzusem niciodată. Reacția spontană, către persoana care mă adusese în fața ei: "Domnul seamănă foarte bine cu Eugen Ionescu, pe care l-am avut profesor de franceză la Slatina". Mi-am ascuns cu greu zâmbetul, căci venerabila doamnă habar nu avea nici cine eram, nici alte amănunte. Cum se explică o asemenea asemănare realmente de neînțeles? Prin absurd, vorba mamei...
(va urma)