Locuiam într-un cartier relativ central, pe strada Concordiei, perimetrul dintre Parcul Carol și Podul Șerban Vodă. Curtea casei era împărțită între 3 familii: Burileanu, Puișor și Tănase. Ca în socialism, amestecătură socială. Familia Tănase, cei mai vechi din imobil, era alcătuită din deja două generații de membri, stătea în fundul curții, probabil dinaintea vremurilor noi. Dom' Tănase era ceva maistru, cred, căci pășea sigur pe el, avea un ton de comandant care le știe pe toate, cam necioplit, dar (una peste alta) era cumsecade. Cei trei băieți aveau, de acum spre 30 de ani: Rică era avocat, Emil - ceva tehnician, cred, iar Costel - inginer. În serile calde, ei și alți vecini aprindeau un bec în fundul curții, puneau pe sârma de rufe o pătură și, feriți de ochii mereu vigilenți ai organului de stat în uniformă sau în civil, încingeau aprinse partide de table, de rummy sau de poker. Le preferam pe cele din urmă, căci se desfășurau într-o liniște deplină, pe când tablele erau zgomotoase, cu imprecații vocale agitate, dar și cu înjurături, peste zgomotul zarurilor și al pulurilor trântite în forță pe luciul cutiei. Ambiții mari, oftică multă. Mdeh, socializau oamenii. Tata se mai amesteca, din când, printre ei și - fiind priceput la jocurile respective - era respectat. Când mama îl boscorodea că-și pierde timpul și se amestecă cu neamurile proaste, argumenta să "e mai bine să fi prieten cu ăștia, decât să devii suspect și să te toarne" - cum era moda vremurilor în care lupta de clasă, tot mai ascuțită, punea intelectualii la dispoziția harnicii muncitorimi aliată cu țărănimea parvenită la oraș.
Tot muncitor era și celălalt vecin, chiar dacă i se spunea "domnu' Puișor". Scund și îndesat, cu proveniență clar rurală, cu o căpățână ca un bostan, acoperită cu celebra șapcă tovărășească... se întorcea acasă, fix ca trenul japonez, la ora 3 și jumătate, clătinându-se agale pe picioare și bălăngănind în mâna-i butucănoasă o servietă jerpelită de piele. Nu știa nimeni ce dracu ducea în ea, dar maică-mea îl suspecta că doar pachetul cu mâncare la dus (și nimic la întors), doar ca să pară unul mai răsărit, cum vedea el pe unii funcționari că purtau ca recuzită. După ce mânca de prânz, domnu' Puișor își schimba rapid hainele de stradă în costumul de pijama - cu dungi late, verticale, alb cu roșu sau cu albastru. În picioarele goale încălța o pereche de pantofi scoși din uzul străzii, cărora le călca vânjos ștaiful. La fel de tacticos, se îndrepta spre țarcul improvizat abuziv, unde își creștea câteva găini; așeza coatele împijămănite pe marginea de sus și stătea... și privea la ele... galeș și cumva misterios, chiar cu acea tandrețe de țăran smuls de tovarăși din mizeria satului său și făcut domn (adică tovarăș) în Capitală. Când i se culcau găinile, trecea și el la somn, căci "io sunt muncitor, mă scol în zori, nu ca toți puturoșii" care, se subînțelegea, erau năpârcile de intelectuali. Sforăia de-l auzeai de-afară, ceea ce nu-l împiedica, pe timp de zi, să le reproșeze părinților mei că fac zgomot și-i tulbură somnul. Pe cei din fundul curții, cu tablele, chipurile nu-i auzea; dar - locuind perete în perete cu noi - zicea că prinde și fâșâitul ziarului, și foile de la carte. Ei... aici era buba. Taică-meu, sătul de reproșurile lui amenințătoare, cum că cheamă el Meliția, i-a spus că cititul Scînteii este o obligație patriotică și i-a arătat o carte de-a lui Lenin, întrebându-l dacă are ceva împotrivă. Cum să aibă? Se potolea câteva zile, apoi iar se lua de ai mei, cu același sârg.
Ăsta era tabloul social. Patria, familia cea mare vorba lui Rică Venturiano. Ai mei n-o duceau strălucit, căci mama era medic la o circumscripție, iar tata - după 3 ani petrecuți la Aiud - lucra pe apucate, munci de mizerie, până ce-l chemau la cadre să mai dea o completare de autobiografie și-l zburau. Între 3 și 5 ani, am avut o bonă (se numea, pe atunci, servitoare); avea 15 ani și era de baștină dintr-un sat bucovinean. Deșteaptă, devotată stătea cu mine și mă răsfăța, mă susținea la jocuri, aveam noi secretele noastre. Părinții mei o înscriseseră să facă liceul la seral, o ajutau la lecții și o menajau cu milă și înțelegere. Cozile la lapte, la carne... care începeau de pe la 3-4 noaptea, le făcea tata, spre mirarea pizmașă a acelorași vecini, care râdeau de el că lasă servitoarea să doarmă și merge la cumpărături - nu se prea potrivea cu lupta de clasă. Dar mamei și tatei le era milă de Ghenuța, era o adolescentă plăpândă, sensibilă și devotată. Fată de nădejde și de bun simț, devenise un membru al familiei, poate mai apropiat ca alte neamuri.
Nu știu cum, dar înainte de a împlini 5 ani, învățasem să scriu cu litere de tipar - strâmbe, lăbărțate, mdeh... nu avea nimeni pretenții. Eu, în schimb, m-am luat așa de în serios încât, în graba mare, am decis că e cazul să debutez în publicistică! Vine mama odată acasă și... ce găsește scris cu creta, pe trotuarul din fața porții? Numai cuvinte "nepotrivite" și, deci, de nepublicat. După caligrafie, a ghicit imediat autorul, așa că a intrat val-vârtej în casă, rușinată și indignată, trimițând subreta să șteargă totul cu o mătură și o găleată de apă. Fata - cât era ea de la liceu - n-a priceput supărarea maică-mii, dar când mi-a văzut opera de debut, a înțeles de ce tot veneam eu s-o întreb cum se face litera "z".
"Nimeni nu se poate dezice de debutul lui literar", spunea marele meu prieten și mentor, Radu Cosașu - al cărui prim volum de schițe ostășești s-a intitulat, la ideea-ordin a colonelului de la regimentul unde făcea armata, "Servim Republica Populară Română!". Mă rog, omul a așteptat, totuși, să fie major și a picat într-un fel de impudoare idiot-politică. Dar eu... mai grăbit și mult mai porno, ca să zic așa... Din fericire, părinții nu m-au sancționat prea aspru, ba -departe de urechile mele - făceau haz de o asemenea porno-precocitate. Nu mai știu dacă din cauza asta sau din alte motive, toamna, Ghenuța a plecat de la noi, iar pe mine m-au înscris la "cămin" - așa se numea grădinița cu orar 7-17. Era o clădire mare și frumoasă, cu curte - tot tata avea, pe atunci, o vorbă: "Cine-o plânge după ea"? Era departe, pe șoseaua Giurgiului, dar în primul an eram preluați de acasă și, apoi, repatriați, cu mașina: o hărăbaie mare, un Dodge din anii '30, cred, cum aveam să redescopăr în filmele cu gangsteri ale lui Sergiu Nicolaescu. A fost bine acolo, la cămin... majoritatea educatoarelor se purtau frumos cu noi. Toate erau "mari cinefile", își împărtășeau impresiile de la filmele văzute pe piață, ba făceau și publicitate, povestindu-le una altora cu lux de amănunte. Oare de acolo să mi se fi tras și mie? Nu cred, totuși... căci ele erau preocupate dacă filmul e tehnicolor, ce lățime avea ecranul sălii (doamna Marulis, de exemplu, îl măsura cu pasul, punând doi copii ca jaloane), dacă rochiile erau lungi, dacă erau cu iubire și dacă se terminau cu bine.
Chiar și cu acele multe ore petrecute la căminul de pe str. Stoian Militaru, tot eram conectat la viața cartierului. Țin minte cât mă înspăimântau știrile grave, rostite cu un patos amenințător, la radio. Credeam că, chiar din noaptea aceea, urma să înceapă războiul, că vin imperialiștii peste noi și, firește, dârdâiam de frică. Alții, săracii, chiar aveau motive, dar ceea ce li se întâmpla lor era ținut la mare secret. Era epoca în care trecerea unei mașini pe stradă, după căderea întunericului, declanșa crispări, ai mei urmărind-o cu urechea, sau de după perdea, dacă nu se oprește la vreo poartă. Pe strada noastră, într-o vilă superbă (nu știu cum scăpase de naționalizare) locuia familia Mateffy, domnul fiind dentist. Când au venit să-i închidă cabinetul, după vreo două percheziții nocturne și chemări pe la organele statului, lumea privea, înspăimântată, mai de după porți, mai făcându-și drum, chipurile, prin fața imobilului, străduindu-se să pară indiferentă. Chiar dacă unii se bucurau în sinea lor, că a mai picat unul. Pe mine m-a impresionat și mai tare, căci oamenii erau drăguți, aveau două fete cu câțiva ani mai mari ca mine și mă invitau adesea, seara, la ei, să mă uit la televizorul sovietic Temp 2, mă serveau cu sandviciuri și cu dulciuri, mă răsfățau... Văzând cum i s-a dat dentistului jos și firma de la poartă, m-am speriat, la gândul că "dacă le ia și televizorul, eu ce mă fac"? Totuși, au rămas liberi, dar dl. Mateffy nu a mai trăit mult, săracul.
În casa de-alături de ei stătea o familie de evrei, Iuster, cu doi băieți adolescenți; au emigrat, cu toții, destul de repede după aceea. Și iar am înțeles - mai trăgând cu urechea, mai căutând să deslușesc cu mintea mea - că "bine au făcut, dragă. Nu vezi ce se întâmplă?" În locul lor - căci aveau o casă frumoasă, spațioasă - s-a mutat un personaj important; așa de important, că avea "mașină la scară" - un Moskvici 403 cu șofer, care-l lua dimineața la serviciu și-l aducea înapoi pe la 4 după amiaza. Pe atunci, puținele automobile erau sovietice și destul de rablagite: Pobeda, Volga... și cam atât.
Tot în acea perioadă, un prieten al părinților mei, de care mie îmi era frică pentru că se numea Dulău, a fost arestat. Trăgând cu urechea, am înțeles că l-ar fi descoperit ca fost legionar; și ai mei s-au mirat de noutatea cea atât de veche. Mult mai târziu, am aflat despre pactul din 1945 al Anei Pauker cu fostul comandant legionar Horațiu Comăniciu, prin care foștii gardiști erau primiți în rândul PCR. Pentru că, vorba ștăboaicei comuniste: "Cu cine vrei, dragă, să port lupta de clasă, cu o mână de speriați de-ai mei, pe care i-am găsit aici?" Or, legionarii ăia reșapați știau meserie (brutalitate, supuși ordinului, zeloși în a-și acoperi păcatele inițiale), erau cadrele perfecte. Vorba lui Titus Popovici: "Păi ce, mă? Pătlăgica nu a fost mai întâi verde, și apoi a devenit roșie?" După ce și-au făcut treaba cu ei, comuniștii au ajuns cu lupta de clasă la nivelul tovarășilor de drum și s-au apucat de cuvenita mătrășeală. Cu Comăniciu nu mai știu ce se alesese (mort sau doar în pușcărie ori la Canal), dar tovarășei Ana i s-au scos bine ochii, când a fost mazilită, și pentru asta. Alexandru Bârlădeanu, reînviat în FSN-ist de nădejde după 1989, povestea că, după ce a murit satrapul de la Kremlin, i-au dat drumul matracucei din pușcărie. Și ea s-a dus glonț la Comitetul Central, întrebând cu maxim și nealterat devotament "Ce face tovarășul Stalin?". Când a auzit că ăla tocmai o mierlise, a izbucnit într-un plâns spasmodic și sincer. La care, Bodnăraș i-a tăiat-o scurt: "Taci, fă... că dacă nu crăpa ăsta, mureai tu!".
(va urma)