Am avut o viață ușoară. Compar - ca să ajung la această certitudine - vremurile prin care au fost nevoită să treacă nu mai departe decât generația părinților mei: primul Război Mondial, sărăcie multă după aceea, apoi legionarii; pe urmă Antonescu, al doilea Război Mondial - front, bombardamente, refugii... Imediat, au apărut comuniștii; și au durat 50 de ani: teroare, incertitudini, sărăcie... o lume întoarsă cu susul în jos, în care aveai datoria patriotică să nu miști și să te declari chiar fericit. Răsturnarea din '89: puțină bucurie, apoi revenirea la realitate, după ce inflația de la început le topise toată agoniseala în bani. Plus dezamăgirile multiple, disperarea în fața anormalității revăzute și adăugite, cu ingredientele de rigoare: șmecheria, nesimțirea, hoția, sfidarea normelor de bun simț și a celor care nu s-au "dat pe brazdă", lepădându-se de ele.
Ultimii vreo 25 de ani de fericire socialistă și patriotică, i-am trăit ca adult. Cum? Greu... dar nu foarte greu. M-am adaptat, până la limita dezonoarei, niciodată dincolo de ea. M-am strecurat, cu o anumită abilitate, renunțând la promovări sau chiar funcții costisitoare în plan moral. Cum? Am fost atent și prudent să nu ajung cu totul la mâna lor. Deloc, hai să fim serioși - era imposibil. Nici în pădure nu scăpai de ei, că era tot a lor.
Am trăit, am văzut, am înțeles. Și am ținut minte. Cu o memorie foarte bună (asta e, n-am de ce să fac pe modestul sub acest aspect), ar fi fost mare păcat să nu mă intereseze lumea în care mă mișcam, sau să uit. Nu!
Doar că... nu știi niciodată ce se poate întâmpla brusc. Să dispar fizic sau - și mai rău - să fac un Alzheimer; boală care nu se anunță (cel puțin nu până acum) dar, dacă te lovește, nu are nici cauză și nici leac.
Din discuțiile cu prietenii mei, a apărut îndemnul lor de a nu lăsa amintirile să se piardă. La început, n-am crezut în această idee. Memorii? Astea sunt căutate când vin de la oameni de notorietate publică, de la personalități. Or, nu e cazul meu. Apoi am constatat că există o primejdie mai mare decât uitarea: falsificarea trecutului. Și acreditarea lui în forme grotești (mânjite, deformate, falsificate), de la parțial la total neadevărate. Nu am fost în apropierea multor oameni foarte importanți, dar cei cu care am interacționat (sau pe care doar i-am observat) mi-au relevat, adeseori, amănunte interesante. Cele care, așezate cu grijă și precizie în contextul lor social, politic, cultural real, dobândesc relevanță - adesea diferită față de versiunile pervertite prin superficialitate, nepăsare sau necinste.
Lumea, așa cum am scrutat-o eu din Bucureștiul sfârșitului de secol XX și începutul celui de-al XXI-lea, rămâne interesantă. Și, dacă ai răbdare să o înțelegi cinstit, în articulațiile ei principale și nu în închipuiri sau înflorituri, atrăgătoare în diversitatea ei; chiar dacă multe componente ale acestei diversități pot fi detestabile, dezamăgitoare, respingătoare... unele chiar îngrozitoare.
Se poate să uit, fatalmente, unele aspecte. Cum la fel de bine (adică de regretabil) se poate să nu fi cunoscut anumite detalii definitorii ale unor situații sau comportamentelor oamenilor implicați decisiv în ele. Dar, atât cât am aflat, redau aici cu un absolut respect față de adevăr. Promit să nu ascund și să nu falsific nimic din ceea ce știu - am oroare de așa ceva. Cei care mă cunosc știu asta și cred în acest angajament. Nu pot garanta multe, cu excepția totalei mele bune credințe. De aceea, adaug aici, la sfârșitul acestui preambul, așa cum aș face-o în fața unei instanțe, referitor la adevărul amintirilor mele mărturisitoare: așa să-mi ajute Dumnezeu.
(va urma)