Locuri și oameni prin timp

Am fost tare răsfățată de viață, cu un număr foarte mare de unchi și mătuși. Atât de diferiți ca fire de parcă n-ar fi avut aceiași părinți, aveam de unde adăuga aripi în a mă crește.

Unul dintre unchi, sculptor, m-a împrietenit cu James Brown și Mahalia Jackson și mă lua la el în toate vacanțele. La el am dat și eu cu ciocanul în marmură și cu pumnul în frica ce o avusesem față de mare, învățând în final, să mă îndrăgostesc de ea. Cu ani în urmă, de urcai un dâmb micuț ce pornea din spatele Atelierelor de Creație a Artiștilor Plastici din Constanța, erai răsplătit la coborâre cu bucuria surprizei că te afli într-un golf cât un cuib plin cu scoici amestecate cu alge și nisip zgrunțuros. Tufișurile dezordonate, mirosul sărat și de putred, înțepător, liniștea apei ce mușca alene din maluri mă duceau în păcatul de a visa. Era atât de intim, ascuns locul, exact ca adolescența mea ce-și putea proteja goliciunea hai-hui zburdând prin valuri. După ce ne-am descoperit una pe alta, marea mă aștepta și iarna, și mă duceam, și-mi oferea un loc scobit între cele câteva bucăți de stâncă fărâmată și-mi povestea făcând spume gri și albe, voios agitată, că până și algele verzui, brune, roșiatice, veneau la baza stăncilor ascultând, gesticulând, valsând iar eu uitam până în apus de mine, când valurile mai domolite mă goneau, grijuliu, spre casă. Fiecare pagină a cărților citite aici era însemnată cu nisip, iar cartea în care l-am descoperit pe William Faulkner era plină cu semne de uimire.

Atelierele, în apropiere de Mamaia, ascunse într-o mică zonă verde cu copaci ce creșteau pe unde-i ducea capul, zumzăiau de viață. Artiștii se foiau când la unul când la altul cu câte un păhărel în mână, ca în toiul unei cumetrii. Se toca piatră, se oblojeau pânze din in, din iută, cu grunduri. Se șlefuiau inele și brățări. Se puneau la soare fuste și bluze din borangic proaspăt vopsite. Cuptoarele înghițeau ceramică continuu. O grădină, cât fundul de lemn pe care tai zarzavat, se fălea cu câteva roșii, doi căini aciuiați, și permanent un buchet de fete frumoase. Și eu, căreia i se spunea, Nepoata, denumire ce-mi netezea statutul de a-mi băga nasul peste tot. Eram iubită, și mă lăsau să mă joc printre viețile lor, fără să-i deranjeze. Încă nu eram înflorită, dar locul ăsta m-a ajutat. În el am fost bătută de gânduri vânturi despre ce mi-ar place să fac în viață, și toate se calmau în decizia: eu artă vreau. Mirajul locului, și al oamenilor din el își făcuse treaba, doar timpul mai rămânea să-și spună cuvântul.

Și de erau zile-n creație, dispute cavalerești, serile țâșneau împăciuitor. Nici nu era vreo alegere, picioarele ne mergeau singure spre Satul de Vacanță, unde întâi primeam ceva mărunțiș să trag de manivele, și naiba știe cum, mereu câștigam. Vodca și romul curgeau la masă, mămăligă cu tochituri, peștișori mărunți sfârșiți în tăvăleală de mălai și ulei încins și cât de mulți mici, cu muștar și cartofi prăjiți. Desigur, halbele cu bere nici nu trebuiau cerute, doar veneau. Mai pe la miezul nopții apăreau și fetele de la Fantasio. Toate sensibile, băutoare, fragile, luptătoare. Și toate, dar toate cu neîmpliniri amoroase. Frumoase, nu mai zic. Muzica răzbătea amestecată, populară, ușoară câte-un jazz rătăcit, amețind și drogând atmosfera căsuțelor. Arome din toată țara, răspândite printre copacii stufoși, pânditori, și o droaie de turiști. Stăteam cuminte lângă unchiul, mă îndopam ascultând, privind. Pe atunci nu bănuiam că-s lecții de viață. Fetele erau încet, încet bete, ridicându-și în hohote rochiile-n cap, iar bărbații le mai comandau câte un rând. Nu aveam de ce să fiu speriată, erau cuminți.

Pot afirma că am fost o norocoasă. Mai tot timpul veneau la Ateliere, în vacanță, elita țării în ale artei plastice, în ale scrisului, a actoriei. Și parcă așa simțeam, că aici, în Satul de Vacanță, puteam să-i pipăi pe dinăuntru, să ating măruntaie ce nu se arată oricui. De obicei serile se încheiau cu o rostogolire în roata cea mare, și mă miram mereu cum de nu cădea careva din ea și-mi era drag că unchiul, oricât ar fi fost de cherchelit, nu mă scăpa din ochi. Îi eram lăsată în custodie și asta nu uita niciodată. Și avea câte o vorbă înțelept de șugubeață prin care impunea respect, cât eram eu de față erau uitate cuvintele spurcate, un obicei pe care îl admir și acum.

La Ateliere, parcă nici iarna nu era iarnă. Era o atmosferă de căldură, ca de acasă. Comenzile pentru lucrări veneau necontenit, bucăți mari din piatră se lăsau în voia mâinilor, întâmplări în curs cu iubiri, despărțiri disperate, vin fiert. Musafirele, întotdeauna voioase, strecurau pe sub gene visul de a se aciui pe lângă câte un artist. Micul golf îmbrăcat într-un gri nedefinit deschidea câte un ochi la zilele cu soare ca apoi să-l închidă mulțumit așteptând.

În majoritatea amintirilor mele predomină fetele, femeile frumoase, ce se perindau pe la Ateliere, ele, care m-au făcut să-mi studiez deja chipul în oglindă, să mă văd cu picioare, cu corp, cu vise. A fost timpul când pictorii mă țineau cu orele înțepenită, căutând și căutând. Ziceau că am o expresie ce greu poate fi prinsă, iar eu așa înțelegeam, că-i ceva dereglat la mine. Și sufeream.

Între timp m-am îndrăgostit. Atâta mare de mare, atâta soare, atâta artă și bărbați bronzați. Seri cu cer mai tot timpul înstelat, berea din care primeam acum și eu câte o juma de halbă, fustele-mi vaporoase și lungi, ce mi le-am încropit la repezeală, părul încrețit de spuma apei sărate, asfaltul încins și... unchiul. Fin observator al transformării mele. A hotărât. Că viața mea altfel trebuie să fie gustată, pentru un început. Mi-a cumpărat o undiță, zilnic mergeam să pescuim. Întâi m-am împrietenit cu bălțile Tăbăcărie și Siutghiol, bălți le numeam eu atunci, și la nu multă vreme am primit și emoția de neuitat de a fi într-o barcă pe valuri, în plină mare bătută de vânt, un dram de spaimă pentru adâncuri, deși îmbrățișam în mine întinderea apei fără sfârșit. Am învățat să aștept liniștită, până ce bățul se îndoia încordându-mi brațul. Acum eram și eu bronzată, portretul a fost terminat, expus, m-am studiat. O fetiță ce se făcuse mare, mâncând frumosul din oameni în aerul proaspăt al mării și nisip cald.

Obișnuiam să ies în drum, privind în stânga, la mașini, la oamenii cu pălării de soare venind dinspre Constanța, grăbiți să-și zvârcolească trupul în valuri ca apoi să lenevească prin carnavalul plajei Mamaia. Aproape nimeni nu bănuia ce comoară era ascunsă prin desișul verde din spatele meu. Era.

Timpul, calm, mă așteptase. Să mă zvârcolesc, să decid ce-aș vrea să scriu cu mine. Trăirile acelor ani sunt atât de bine înfipte-n mine, aproape mă dor, și-mi șoptesc că timpul este artă, din care viața mai fura câte un pic.

Copacul fălos cocoțat pe dâmbulețul din curtea interioară, a Atelierelor, încearcă să mă contrazică, că nimic nu s-a schimbat, nu-l cred, mă văd reflectată într-un geam. Zidurile sunt stropite cu vânzoleala și râsetele apuse, grădina în paragină, dealul spre țărmul mării tapetat cu blocuri rigide, micul golf un depozit de nimicuri. Bărbații bronzați și fetele frumoase nu mai sunt. Doar ei știu unde au plecat, iar unchiul, îndărătnic, vrea să trăiască singur, în arta lui. Un maidanez e mai mereu pe aproape de care-i, se pare, foarte atașat. Edilii orașului au pus peste steaua acestui loc, ce abia mai pâlpâie, semne de întrebare, noua generație de artiști plastici încearcă să le scoată, cu inimile sângerând. Litoralul și Satul de Vacanță sunt tehnic modernizate, lăsând totuși un loc, în povestea cu a fost odată. Acolo-i marea, neschimbată.