Intro
Atât timp cât e conducătorul ales al unui stat democratic, sau măcar cel al unui popor civilizat, nu te repezi în text să-l etichetezi. E o regulă pe care ți-ai impus-o mereu. Și ca dovadă că o respecți, regula asta, până la limita rezonabilului, n-ai numit-o nici pe... Angela Merkel complexată năucă și nici pe... Ielțân alcoolic corupt. Deși, în ambele cazuri, omenirea a cam avut de suferit. Dar ce te faci când democrația e călcată-n șenile și când orice urmă de apartenență la civilizație a dispărut (din nou) într-un nor de vodkă? Când poporul care a ales (în mod repetat) un criminal să-l conducă tace, deși știe că l-a scăpat din lesă mult dincolo de graniță. Când biserica care l-a botezat îl aplaudă pentru fiecare crimă comisă și trage clopotele patriarhiei ca să-i vestească gloria. Apoi dă cu tămâie ca să acopere mirosul dinspre gropile comune pe care armata sovietică le lasă în urma ei. În 2022. Ce te faci când, cu un barbarism de ev mediu, un discurs apocaliptic și un inegalabil cinism, acest straniu biped amenință planeta cu extincția? Nici atunci nu poți face altceva decât să expui faptele, nu-i așa? Ca să reamintești lumii că nu e prima dată. Că aceste crime împotriva umanității (luată pe nepregătite) sunt doar un... remake.
N-aș fi crezut în august 2022, când am publicat textul de mai jos în revista Orizont, că cei doi timpi care-l țin în echilibru vor face un tandem la fel de eficace și-n decembrie. Holodomor, a ucide în masă prin înfometare, așa cum sovieticii lui Stalin au făcut-o în Ucraina cu aproape un secol în urmă, e, deja, un termen de dicționar, sigur. Nu va dispărea niciodată, indiferent cât țiței ar pompa rușii în toate direcțiile de-acum înainte. Dar pandantul holodomor-ului în acest text, însângeratul timp prezent, alimentat din acea tentație fratricidă, ar fi trebuit deja să dispară. Tancurile retrase, vinovații direcți în drum spre tribunalele internaționale și fiecare cetățean rus (sovietic, ce să mai) care n-a ieșit în stradă să i se opună lui Putin, și care e alfabetizat, să fie aplecat asupra unei coli de hârtie pe care, fie și cu litere chirilice frumos migălite, să ceară Ucrainei și Europei iertare pentru crimele comise. Cum nu e (încă) cazul, textul din august 2022 e mai actual ca atunci. Spre lectură acum, cititorilor LiterNet.
Prozac sovietic. Stoc nelimitat
Zece milioane de demonstranți pentru pace pe străzile Moscovei. Patru la St. Petersburg, două milioane, veniți de pe tot cuprinsul stepei, la Novosibirsk. Putin, însoțit de trei generali și opt oligarhi, încercând să fugă, reținut pe un aeroport privat. Alegeri anticipate pentru Duma de Stat.
La Moscova, oraș cu unsprezece milioane de locuitori, doar o mie de demonstranți. Mai puțini decât indivizii îmbujorați din coada kilometrică de pe Bolșaia Bronnaia, unde, în sediul fostului McDonald's, se deschide cu pompă și baloane oranj primul fast-food sovietic. În timp ce Duma votează reînființarea organizației de pionieri, pentru controlul minților tinere.
Alegeți, vă rog! Cele două realități nu pot exista simultan. Fiindcă ei, rușii, sovieticii au ales deja. Aniversând genocidul (lor) împotriva ucrainienilor, Foametea Roșie, printr-un al doilea genocid, pe cale armată. Comemorând, m-ar putea corecta cineva. Ba aniversând. Fiindcă asta fac. La 90 de ani de la Holodomor, rușii, cu mândrie patriotică, tancuri și rachete, rusifică peisajul. Transformă Ucraina europeană într-o zonă tarkovskiană, amenințând, cu vodkă în priviri și arme nucleare în vorbă, pe oricine s-ar împotrivi. Azi.
1928. Conducerea sovietică, onorabilul camarad Stalin personal, sesizează că recoltele agricole nu e, ele, ce-ar trebui să fie. Ca orice marxist-leninist, tovarășul Stalin, împreună cu tovarășii Kaganovici, Postîșev și Voroșilov, știe că trebuie mai întâi inventați și împușcați ceva vinovați și abia apoi găsite căile de acțiune pentru definitivarea crizei și transformarea ei în foamete generalizată. O poză cu acești patru tovarăși, ținându-se ei cu mândrie pe după umeri și zâmbind oacheș pe sub patru mustăți flocoase (trei, că a lui Voroșinov e identică cu periuța aia scârboasă a lui Hitler), ilustrația numărul 45, e plasată pe jumătatea de sus a paginii unde, dedesubt, apare o fotografie a unui șir de gropi comune cu victimele foametei la Harkov, ilustrația 46. În lucrarea cu caracter comemorativ (de data asta) și demascator, a doamnei Anne Applebaum (Red Famine, Stalin's War on Ukraine - Anne Applebaum, Doubleday, 2017). Lectură obligatorie.
Timp de un an tovarășii de la Kiev și Kremlin au îndemnat pe țărani să se înscrie în kolhozuri și solvhozuri. Dar țăranii ezitau în a face acest pas decisiv către luminosul comunism. (Ei nu erau școliți, precum zecile de mii de studenți neo-marxiști prezenți la mitingurile din 2016 și 2020 ale milionarului comunist Bernie Sanders, spre exemplu.) Oricum, din 1929, Stalin începe să ridice vocea și să agite mustața la ei, scuipând cu termeni duri, precum scuipi sâmburii de pepene roșu: dușmani, front comun, mobilizare, pericol! Cum sâmburii se împrăștiau și nimeni nu înțelegea cui îi sunt destinați, tovarășii din Politburo i-au sugerat ca țintă culacii. Chiaburii, adică. Țăranii care își permiseseră să ducă o viață decentă, pe baza muncii lor. Țăranii cărora hambarul nu li se golea înainte de sfârșitul iernii, cărora animalele nu le mureau de foame sau frig. Cu alte cuvinte, dușmanii de clasă. Anne Applebaum prezintă în următorii termeni dilema țărănească din anii de dinaintea foametei din 1932-33: "erau puși în fața unei alegeri imposibile, între o sărăcie ideologic admisă și o bunăstare inacceptabilă și periculoasă." Cu hambarul plin și rămași în afara colectivizării, puteau fi ștampilați drept CULACI și exterminați.
A fi martorul sau complicele unei mârșăvii îți poate strica, macbethian, somnul. Îți poate vopsi visele. Rușii aveau nevoie de un dușman, de o justificare. Sigur, o să lăsăm noi 4 (patru) milioane de ucrainieni să moară de foame (la propriu!), dar ceva trebuie să ne liniștească conștiințele. Simțeau, în termeni de secol XXI pus, nevoia de Prozac. De un inhibitor care să ajungă la adâncimea la care vodka devine ineficientă. Cum doctoria numită Contra-revoluționari periculoși se terminase (o consumaseră asistând la toate execuțiile din deceniul de după Revoluția din Octombrie), trebuia inventat un drog similar. Numele lui: Culaci. Rostit des, cu ură, te scapă de insomnii.
Rușii care se ridicaseră împotriva țarului (și bine făcuseră; ultimii Romanovi nu fuseseră modele de toleranță și moralitate, să fim serioși) trebuiau opriți acum să înțeleagă că a lua vitele din bătăturile oamenilor, sacii cu grâne din hambar, a-i înfometa și a înconjura satele (ucrainienilor) cu armată, ca să nu-și poată găsi drumul spre o felie de pâine, condamnându-i la inaniție, se cheamă genocid.
1932. NKVD-ul și KGB-ul folosesc toate mijloacele de represiune pentru "a lichida culacii ca clasă socială". Potențialul contra-revoluționar al Ucrainei îi dă fiori lui Stalin. Ucrainianului Troțki, în semi-exil din 1929, i se retrage acum cetățenia sovietică. Sunt, în schimb, primiți cu brațele deschise mari măsluitori ai istoriei, ca ziaristul american Walter Duranty. Care asigură opinia publică internațională, prin corespondențele din The New York Times, că problemele se rezumă la ceva "shortages" la produse alimentare. Galezul Gareth Jones în schimb, scrie pentru The Evening Standard articole cu titluri ca Foametea stăpânește Rusia. Suntem deja în 1933. Singurele magazine aprovizionate sunt Torgsin, inițial numai pentru străini, deschise apoi și rușilor care pot plăti la schimb cu obiecte de aur și argint. În timp ce brigăzile cooperativizării rechiziționează (adică fură) din casele țăranilor icoanele de pe pereți și sapă prin grădini să vadă dacă culacii (!) nu și-au ascuns grânele sub pământ, spre magazinele Torgsin se scurg ultimele resurse, sfeșnice și candele din argint, inele de logodnă. Oameni străvezii mor zilnic cu miile.
1934-1991. Negaționism și diversiuni. Sovieticii șterg urmele crimelor. Applebaum dedică fenomenului un întreg capitol din carte: The Cover-Up. În restul lumii se documentează asiduu mărturiile supraviețuitorilor. Oficialii Kremlinului banalizează eforturile, ștampilându-le ca minciuni ale războiului rece. Patru milioane de morți numai în Ucraina, unul din grânarele continentului. Eh, o exagerare, tovarăși.
2005. Președintele Viktor Iușcenko, începe să spună cu curaj, pe nume, foametei roșii, recuperând istoria. Dar cu cât transparența crește la Kiev, cu atât maxilarele se încleștează la Kremlin. În 2014, când Rusia anexează după model hitlerist Crimea, Holodomor-ul e pentru ruși o vagă amintire, iar pentru ucrainieni încetează a mai fi o prioritate. Cu atât mai mult în 2022, când trupele rusești le invadează țara. Cu conștiințele protejate prin administrarea, de la tribună, a celei mai recente variante de Prozac sovietic (Naziștii din Donbas!), tanchiștii ruși le dărâmă casele, trimițând sute de mii de femei și copii în exil. Cât despre copiii de dincolo de Donul liniștit, ei învață în școlile mamei Rusia că nici măcar nu există o țară numită Ucraina. Și apoi, cum să moară cineva de foame, măi copii, când se deschid atâtea fast-food-uri sovietice.