Spirala de gândire

Cele mai incredibile hotărîri le-am luat, aparent, după ce am gîndit profund situația dar, în realitate, în urma unui impuls de o secundă, secundă astrală care determină schimbări majore de destin. Paradoxal, nu? Știi cum e. De cîte ori nu te-ai gîndit în momente de răscruce, după ce ai luat o decizie importantă, că poate dacă nu ai fi făcut ce ai făcut, viața ta ar fi fost altfel? [Mă refer la situația în care efectiv decizia îți influențează viața, nu la raționamente de doi lei cum fi: dacă nu suna telefonul, ieșeai la timp din casă, nu pierdeai autobuzul, ajungeai la timp la serviciu și nu te dădea șeful afară pentru întîrziere. Dar ai întîrziat și te-a dat afară, da, și nu ai mai putut să o cunoști pe Vasilica, care urma să se angajeze peste cîteva zile, și cu care, poate, te-ai fi căsătorit dacă ar fi cedat avansurilor tale, și cu care ai fi făcut casă bună și copii frumoși, dacă nu te-ai fi despărțit după primul an, după ce ai prins-o cu șeful tău, același care nu te-a dat afară cînd ai întîrziat pentru că nu ai prins autobuzul, pe care l-ai ratat din cauza telefonului la care ai răspuns, deși a sunat când erai deja afară din casă, tocmai încuiaseși ușa și te îndreptai către lift, care putea și el să te întîrzie dacă nu ar fi funcționat ca de obicei, căci stai la etajul zece în Drumul Taberei; deci, ce dracu' ți-a venit să te întorci, să redeschizi ușa, și să răspunzi la telefonul acela, deși știai că nu are cine să te caute la ora aia, dar te omora curiozitatea, și bine că nu s-a oprit din sunat exact cînd ai pus mîna pe receptor, cum se întîmplă de obicei, și ai apucat să emiți acel alo, care, fatalmente, te-a agățat într-o discuție sterilă pe care, din prima clipă, de cînd te-ai prins cine-i la capătul celălalt al firului, ai început să o regreți, mai ales că știai că te va ține la telefon o veșnicie și nu vei putea să-i spui că nu mai poți să vorbești; ai ridicat capul în sus a disperare, pentru un martor inexistent căruia ai fi vrut să-i comunici nemulțumirea că întîrzii și că nu ai chef nici de discuție, nici de persoană, și cînd, în final, după vreo cincisprezece "bineînțeles" și zece "desigur" la rînd, alternate de două-trei "fără îndoială", ai reușit să închizi fără să fii nepoliticos, și să te îndrepți către ușa pe care ai lăsat-o deschisă, te-a tăiat pișarea. Ți-ai trecut între picioare servieta pe care nu ai lăsat-o din mînă, ca să poți nimeri gaura yalei, și ai rămas nemișcat cîteva secunde, în gură cu revista pe care tocmai o recuperaseși de pe măsuța de telefon, uitată la prima ieșire din casă, gîndind dacă să te mai întorci o dată ca să mergi la toaletă sau să te ții pînă la serviciu. Dacă te întorci, întîrzii, dacă nu te întorci, tot întîrzii pentru că nu poți să alergi după autobuz cu genunchii apropiați, așa că nici nu mai are importanță în ce variantă te-a dat ăla afară. (Ăla i-am botezat pe toți cei care fut prietenele sau nevestele altora. Am fost și eu Ăla de vreo cîteva ori.)]

Dar să revin. Raționamentul de adineauri nu-ți schimbă destinul decît dacă acțiunea se întîmplă în New York, America, și data e 11 septembrie, iar locul tău de muncă e World Trade Center, și datorită telefonului ăla ai întîrziat și nu a mai avut cine să te dea afară, pentru că odată cu turnurile a căzut și nemernicul ăla de șef, care ar fi putut să-ți fută viitoarea nevastă, dacă ar fi apucat totuși să se angajeze și ea, săraca, boarfa dracului. A... Dacă nu te-ai fi întors să răspunzi la telefon, ai fi fost și tu la timp la întîlnirea cu destinul, și Vasilica, săraca, nu ar mai fi avut unde să se angajeze și ar fi rămas fată cinstită toată viața, numai a lui, cel care, în varianta americană, zace alături de tine sub dărîmături, i-ar fi fost scris să cedeze, așa măritată cu tine, asta în cazul în care acțiunea s-ar fi întîmplat în București, și în cazul în care Vasilica, în ambele situații, ar fi trebuit să vină și să se angajeze în instituția din care ai fost tu dat afară, hai că am amestecat totul mai rău ca viața care le malaxează superprofesionist pe toate. Ai înțeles ceva?

Mi-ar fi plăcut și varianta în care te întorci să te piși, pentru că aș fi putut să-ți povestesc cît de penibili sîntem noi bărbații, cînd ne grăbim și vrem să urinăm fără să lăsăm obiectele pe care le avem în mîini, și cît ne ușurăm le ținem în cele mai imposibile locuri, sub braț, în gură sau chiar sub bărbie. Te-ai văzut vreodată, în baie, cu o revistă în gură, cheile sub bărbie, telefonul între umăr și ureche, cu servieta într-o mînă, cu genunchiul ținând capacul care nu stă ridicat singur, futu-i în cur de instalatori care nu știu să monteze un capac pe care să poți să-l ridici, să nu te piși tot timpul pe el, așa că de data asta te piși pe cămașa albă de costum, care a ieșit și ea din prohab, cînd ai scos-o chinuit cu singura mînă liberă, și care colț de cămașă a stat ușor ridicat cînd ți-ai dat drumul, dar a căzut în jet mai tîrziu, și degeaba te mai oprești că oricum s-a udat? Întrebarea este ce faci. Îți schimbi cămașa pișată, întîrzii, te dă afară de la slujbă și pierzi întîlnirea cu Vasilica cea scrisă numai ție și rămîi singur toată viața, sau îți bagi p..a, și la propriu, și la figurat, o storci puțin, cămașa, că pe cealaltă o scuturi, nu te mai speli pe mîini, ca să nu întîrzii și prinzi autobuzul vieții. (Totdeauna m-am întrebat de ce trebuie să te speli pe mîini după ce mergi la toaletă. Logic ar fi să te speli pe mîini înainte de a pune mîna pe mîndra pulă. Dacă stai să te gîndești bine, ea este cea care trebuie protejată de microbii de pe mînă. Intri, te speli pe mîini, după care o scoți, cu mîinile curate, și urinezi. După care de ce să te mai speli? M-a văzut o dată unul care intrase în budă de la slujbă, după ce începusem să mă piș, și care, observînd că ies fără să mă spăl, mă întreabă: "Auzi, voi românii, nu vă spălați pe mîini după ce vă pișați?" "Nu, i-am răspuns, noi, românii, nu ne pișăm pe mîini."). Dar să revin. Pleci cu cămașa udă, suporți disconfortul, dar nu mai întîrzii, șeful nu te mai dă afară, vine și Vasilica în două-trei zile, îi faci curte, ea cade, o iei de nevastă, o prinzi cu Ăla, știi porecla, o ierți, pentru că nu poți să trăiești fără ea, sau pentru că ai deja doi copii, și ce o să zică maică-ta că o faci de rîs și că o să o arate lumea cu degetul pe scara de la bloc dacă divorțezi.

Nu cred în chestii din astea. Cum nu cred nici în posibilitatea ghicirii viitorului. Sau dacă, prin absurd, ar fi posibil, nu cred că ar putea cineva să ți-l comunice. Hai să ne gîndim împreună. Să presupunem că cineva poate să vadă viitorul și îți prezice moartea într-un accident de mașină. Ce faci? Dacă ești fricos, stai în casă o viață, sau te ții departe de șosea, te muți la țară sau pe insula pe care nu sînt mașini. Facil, nu? Dacă ești curajos, și nebun pe deasupra, te joci cu șerpi veninoși, sau te lansezi de pe casă cu trei pene înfipte în cur ca Icar, în speranța c-o s-o mierlești demn, aproape de soare, că nu ai cum să te faci terci pe beton, că de, trebuie să te calce mașina, așa cum ți-a fost nu numai scris, ci și prezis. Nu poți să știi ce surpriză îți rezervă viața, așa că lasă-te purtat de destinul haotic, savurînd secunda prezentă, care frizează, cu subdiviziunea micronului, dacă vorbim de spațiu, și a nanosecundei, dacă vorbim de timp, atît trecutul, cît și viitorul. Da, putem să ne prezicem viitorul singuri, dacă e vorba de viitorul foarte apropiat, uite, de exemplu, cum stau eu așa nemișcat în fotoliu, pot prezice cu siguranță că în următoarele cinci secunde voi bea o bere.