Când nu mai înțelegem lumea

Benjamín Labatut s-a născut în 1980 la Rotterdam și a trăit la Haga, Buenos Aires și Lima. La 14 ani s-a mutat în Santiago de Chile, unde a studiat jurnalismul. A debutat în 2009 cu volumul de proză scurtă La Antártica empieza aquí, care a câștigat numeroase premii în Mexic și în Chile. A continuat în 2016 cu volumul de eseuri biografice Después de la luz. Cea de-a treia lui carte, Când nu mai înțelegem lumea, a fost publicată în 22 de țări și a fost inclusă de The New York Times Book Review pe lista celor mai bune 10 titluri publicate în 2021. Cea mai recentă carte a sa este La piedra de la locura.

Când nu mai înțelegem lumea de Benjamín Labatut este una dintre cărțile-revelațiile ale literaturii universale din ultimilor ani. "Poveștile din această carte se nasc una din cealaltă, contactul lor cu realitatea fiind imposibil de stabilit. Compactă și puternică precum o capsulă de cianură", scriau criticii de la The New Yorker la apariția volumului, "Pe de-a-ntregul fascinantă și revelatoare...", în viziunea romancierului, dramaturgului și scenaristului William Boyd, "O meditație asupra cunoașterii și hybrisului care-ți dă fiori", pentru exegeții de la The New York Times Book Review.

Volumul Când nu mai înțelegem lumea este o meditație asupra legăturilor complicate dintre descoperirile din lumea fizicii și a matematicii și tendința umanității de a se autodistruge. Un melanj de investigație biografică și imaginație ce amintește în mod șocant de stilul lui W.G. Sebald, cartea lui Labatut plonjează în viața unor personalități reale, precum Fritz Haber, Alexander Grothendieck, Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger, ale căror descoperiri geniale fie au influențat definitiv viața în bine, fie au dat naștere, fără intenția autorilor, unor suferințe inimaginabile. Tema lui Labatut este nevoia umană imperioasă de a împinge limitele cunoașterii spre infinit, dar și pericolul ce pândește acolo.

"Un roman nonficțional distopic a cărui acțiune nu se petrece în viitor, ci în prezent." (John Banville)


Cu decenii în urmă, un precursor al otrăvii utilizate de naziști în lagărele de concentrare - Zyklon A - fusese împrăștiat ca pesticid peste portocalii din statul California și folosit pentru a deratiza trenurile în care zeci de mii de emigranți mexicani se ascunseseră ca să intre pe teritoriul Statelor Unite. Lemnul vagoanelor a rămas colorat într‐un albastru superb, același care poate fi văzut până în ziua de azi pe unele cărămizi de la Auschwitz; culoarea aceea are strânsă legătură cu adevărata origine a cianurii, un derivat din 1782 din primul pigment sintetic modern, albastrul de Prusia.

Imediat după apariție, a provocat o adevărată senzație în arta europeană. Datorită prețului său redus, în numai câțiva ani, albastrul de Prusia a luat locul culorii pe care pictorii o folosiseră din Renaștere pentru a înfrumuseța tunicile îngerilor și veșmântul Fecioarei - pigmentul ultramarin, cel mai rafinat și mai scump dintre pigmenții albaștri, care se obținea din măcinarea rocilor de lapislazuli extrase din grotele de pe valea râului Kocha din Afganistan. Acest mineral, transformat în pulbere, dădea un ton indigo atât de profund încât a putut fi reprodus chimic abia la începutul secolului al XVIII‐lea, când un fabricant elvețian de vopseluri, Johann Jacob Diesbach a creat albastrul de Prusia. Și a făcut‐o din greșeală; el voia să replice carminul care se obține din tocarea a milioane de gogoși de coșenile, mici insecte care parazitează cactusul nopal din Mexic, America Centrală și de Sud și au nevoie de o îngrijire și mai atentă decât viermii de mătase, căci corpul lor alb și păros poate fi ușor vătămat de vânt, ploaie sau îngheț, ori devorat de șobolani, păsări și omizi. Sângele lor stacojiu a fost - alături de argint și aur - una dintre cele mai mari bogății pe care spaniolii le‐au furat de la băștinașii din America de Sud și Centrală. Așa se face că imperiul spaniol a avut, vreme de secole, monopol pe carmin. Diesbach a încercat să spargă monopolul turnând sale tartari (potasiu) peste un distilat din resturi de animale creat de unul dintre ajutoarele sale, tânărul alchimist Johann Konrad Dippel, dar amestecul nu a produs roșul intens obținut din gogoșile de coșenile, ci un albastru atât de intens încât Diesbach a crezut că găsise așa numitul hsbdiryt, culoarea originară a cerului, legendarul albastru cu care egiptenii au colorat picioarele zeilor lor. Păstrată timp de secole de către sacerdoții egipteni, formula sa a fost furată de un hoț grec, dar s‐a pierdut pentru totdeauna după căderea Imperiului Roman. Diesbach a numit noua culoare "albastru de Prusia" pentru a stabili o conexiune intimă și durabilă între descoperirea sa întâmplătoare și imperiul care, era el convins, avea să depășească gloria imperiilor apuse, căci ar fi trebuit să fie un om mult mai capabil, eventual înzestrat și cu darul profeției, pentru a putea prezice viitoarea cădere a imperiului prusac. Nu numai că lui Diesbach îi lipsea acea imaginație extraordinară, dar nu avea nici suficient spirit practic pentru a se bucura de beneficiile economice ale invenției sale, beneficii care au ajuns în buzunarele protectorului său, ornitologul, lingvistul și entomologul Johann Leonhard Frisch, care a transformat albastrul lui Diesbach în aur.

Frisch s‐a îmbogățit vânzând albastru de Prusia angro, în magazine din Paris, Londra și Sankt Petersburg. Cu banii câștigați, a cumpărat sute de hectare de teren lângă Spandau, pe care le‐a transformat în prima crescătorie de viermi de mătase din Prusia. Naturalist pasionat, Frisch i‐a scris o scrisoare regelui Frederic Wilhelm I, în care se arăta încântat de virtuțile singulare ale micuțului vierme de mătase; scrisoarea mai vorbea și despre un proiect amplu de transformare agricolă, care i se arătase într‐un vis: se făcea că erau duzi crescând în toate curțile bisericilor din imperiu, iar frunzele lor de smarald hrăneau larvele Bombyx mori. Planul său a fost pus destul de timid în practică de către regele Frederic, dar, după o sută cincizeci de ani, avea să fie aplicat cu violență de către al Treilea Reich. Naziștii au plantat milioane de duzi pe terenuri lăsate în paragină și în cartiere rezidențiale, în cimitire și în curțile școlilor, spitalelor, sanatoriilor și de ambele părți ale drumurilor care străbăteau noua Germanie. Au distribuit ghiduri și manuale micilor agricultori, unde tehnica dictată de stat pentru colectarea și îngrijirea viermilor de mătase era minuțios detaliată; trebuiau culeși și apoi suspendați peste trei ore deasupra unei oale cu apă clocotită, pentru ca aburul să‐i omoare lent, fără ca valorosul material în care se înveliseră construindu‐și gogoașa să sufere cea mai mică daună. Era exact aceeași metodă pe care o descrisese Frisch într‐unul dintre apendicele magnum opus‐ului său, o lucrare conținând treisprezece volume, căreia și‐a dedicat ultimii douăzeci de ani din viață și în care a catalogat, cu o minuțiozitate care frizează nebunia, trei sute de specii de insecte native din Germania. Ultimul volum al lucrării conține ciclul complet al vieții greierelui de câmpie, de la stadiul său de nimfă până la cântecul de împerechere al masculului, un scârțâit ascuțit și pătrunzător, ca șuierul trenului. Frisch a descris și mecanismele de împerechere, și procesul de depunere a ouălor de către femele, ouă care au o culoare surprinzător de apropiată de pigmentul care‐l făcuse un om bogat și care a început să fie utilizat de artiști din toată Europa, imediat ce s‐a găsit pe piață.

Prima mare lucrare la care a fost folosit este Punerea în mormânt a lui Cristos, pictat în 1709 de pictorul olandez Pieter van der Werff. Pe cerul din tablou, norii acoperă orizontul și vălul care ascunde fața Fecioarei strălucește albastru, reflectând tristețea apostolilor care stau roată în jurul lui Mesia, al cărui trup gol este atât de palid încât luminează chipul femeii îngenuncheate care îi sărută mâna, ca și cum ar vrea să cauterizeze cu buzele ei rănile provocate de piroane.

Fier, aur, argint, cupru, cositor, plumb, fosfor, arsen; la începutul secolului al XVIII‐lea, oamenii cunoșteau doar o mână de substanțe pure. Chimia încă nu se separase de alchimie și varietatea de nume oculte care li se dădea compușilor precum bismutul, vitriolul, cinabrul și amalgamul stăteau la baza multor accidente fericite. Albastrul de Prusia, de exemplu, nu ar fi existat fără tânărul alchimist care muncea în atelierul de pictură unde a fost creată culoarea. Johann Konrad Dippel se prezenta drept teolog pietist, filosof, artist și medic, chiar dacă detractorii săi îl considerau un simplu șarlatan. S‐a născut în micuța ce‐ tate Frankenstein, în apropiere de Darmstadt, în vestul Germaniei, și încă de mic copil a fost posesorul unei stranii charisme, fiind capabil să le ia mințile celor care rămâneau prea mult în preajma sa. Puterea lui de convingere i‐a permis să‐l îmbrobodească până și pe misticul suedez Emanuel Swedenborg, una dintre mințile cele mai luminate ale epocii, cel care la început i‐a fost unul dintre cei mai entuziaști discipoli, pentru ca mai apoi să se transforme în cel mai mare dușman al său. După spusele lui Swedenborg, Dippel avea harul de a îndepărta oamenii de credință, ca apoi să‐i priveze de inteligență și bunătate, "lăsându‐i pradă unui soi de delir". Într‐una dintre cele mai înflăcărate diatribe scrise împotriva lui Dippel, Swedenborg îl face frate cu însuși Satana: "este cel mai nerușinat demon, nu are niciun principiu, dimpotrivă, se opune oricăruia". Criticile sale nu l‐au marcat pe Dippel, ajuns imun la scandaluri după ce petrecuse șapte ani în închisoare, din cauza ideilor și practicilor sale eretice. După ce și‐a ispășit pedeapsa, a renunțat la orice urmă de umanitate: a realizat nenumărate experimente pe animale vii și moarte, după ce le diseca cu aviditate. Visul său era acela de a rămâne în istorie drept primul om care mută sufletul dintr‐un corp într‐altul, dar ceea ce l‐a transformat într‐o legendă a fost tocmai extrema lui cruzime și bucuria bolnăvicioasă de a folosi resturile victimelor lui. În cartea sa, Boli și leacuri ale vieții cărnii, publicată în Leiden, sub pseudonimul Christianus Democritus, a afirmat că găsise Elixirul Vieții - versiunea lichidă a Pietrei Filosofale -, care vindeca orice durere și îl făcea nemuritor pe cel care‐l bea. A încercat să ofere formula Elixirului Vieții în schimbul castelului Frankenstein, dar singura folosință pe care i‐a putut‐o da poțiunii a fost ca insecticid și insectifug, dată fiind duhoarea sa incomparabilă, rezultată din amestecul de sânge, oase, coarne și copite în descompunere. Secole mai târziu, acea calitate a lichidului vâscos, asemănător cu catranul, a făcut să fie folosit de trupele germane în al Doilea Război Mondial drept agent chimic neletal (așadar fără să intre sub incidența Convenției de la Geneva), turnat de soldați în fântânile din nordul Africii, cu scopul de a îngreuna înaintarea armatei generalului Patton, ale cărei tancuri îi urmăreau prin deșert. Unul dintre ingredientele elixirului lui Dippel a fost cel care a produs albastrul ce va împodobi nu doar cerul din Noapte înstelată al lui Van Gogh și apele din Marele Val de la Kanagawa de Hokusai, ci și uniforma infanteriei prusace, de parcă în structura chimică a culorii ar exista ceva care îndeamnă la violență, o umbră, o maculă existențială moștenită din experimentele alchimistului, cel care a tranșat animale vii și le‐a reasamblat părțile creând niște creaturi oribile, pe care a încercat să le readucă la viață cu ajutorul electricității, monștrii ce au inspirat‐o pe Mary Shelley să scrie capodopera sa, Frankenstein, sau Prometeul modern, în paginile căreia autoarea avertiza asupra pericolelor date de dezvoltarea haotică a științei, cea mai periculoasă dintre artele umane.

Chimistul care a descoperit cianura a trăit pe propria‐i piele pericolele științei: în 1782, Carl Wilhelm Scheele a amestecat într‐un bol cu albastru de Prusia o lingură ce conținea urme de acid sulfuric și a creat cea mai potentă otravă din epoca modernă. Noului compus i‐a dat numele de "acid prusic", dându‐și seama imediat de potențialul uriaș pe care‐l avea datorită reactivității sale sporite. Însă ceea ce nu și‐a putut imagina chimistul este că în plin secol XX, la două sute de ani de la moartea lui, "acidul prusic" va avea atâtea utilizări industriale, farmaceutice și chimice, încât lunar se va fabrica o cantitate suficientă încât să‐i otrăvească pe toți locuitorii planetei. Scheele, un geniu uitat pe nedrept, a fost urmărit toată viața de ghinion și în ciuda faptului că a fost chimistul care a descoperit cele mai multe elemente naturale (nouă, inclusiv oxigenul pe care l‐a numit "aer de foc"), s‐a văzut nevoit să‐și împartă meritele descoperirilor sale cu oameni de știință mai puțin talentați, dar care au publicat rezultate similare înaintea lui. Editorul lui Scheele a întârziat mai mult de cinci ani până să publice cartea scrisă de suedez cu atâta dragoste și rigoare absolută, dusă până la punctul în care de multe ori amușina sau chiar gusta substanțele fabricate în laboratorul său. Chiar dacă a fost norocos că nu a gustat și acidul prusic - ar fi căzut mort în câteva secunde -, totuși, obișnuința lui proastă de a încerca noile substanțe l‐a făcut să‐și piardă viața la patruzeci și trei de ani; a murit cu ficatul distrus și trupul acoperit din cap până în picioare de bube purulente, incapabil de a se mai mișca din cauza acumulării de lichid în articulații. Exact aceleași simptome le‐au experimentat și mii de copii europeni ale căror jucării și dulciuri au fost vopsite cu un pigment fabricat de Scheele pe bază de arsenic, fără ca el să‐i cunoască potențialul toxic, un verde smarald atât de luminos și de seducător, încât a devenit culoarea favorită a lui Napoleon.

Verdele lui Scheele acoperea tapetul din camerele și baia conacului Longwood, reședința întunecoasă, umedă, plină de șobolani și păianjeni unde Împăratul a locuit timp de șase ani, pe insula Sfânta Elena, ținut prizonier de englezi. Vopseaua de pe pereții din camerele lui Napoleon poate fi explicația pentru nivelul înalt de arsenic detectat în firele sale de păr, analizate la două secole după moartea sa, iar toxinele s‐ar putea să‐i fi provocat cancerul care i‐a făcut o gaură în stomac de mărimea unei mingi de tenis. În ultimele săptămâni de viață, boala i‐a devastat trupul cu aceeași viteză cu care soldații săi devastaseră Europa: pielea sa a căpătat o nuanță cenușie, cadaverică, ochii și‐au pierdut strălucirea și s‐au afundat în orbite, barba lui rară s‐a umplut de resturi de vomă. Mușchii brațelor i s‐au atrofiat și picioarele i s‐au umplut de cicatrice mici, ca și cum ar fi recuperat brusc memoria fiecărei mici tăieturi și zgârieturi suferite de‐a lungul vieții. Dar Napoleon nu a fost exilat singur pe insulă, avea o droaie de servitori care locuiau închiși în același conac Longwood și care au lăsat mărturii despre el, despre diareea constantă, durerile de stomac, extremitățile îngrozitor de umflate și setea pe care niciun lichid nu le‐o putea potoli. Câțiva servitori au murit având aceleași simptome ca bărbatul pe care‐l slujeau, dar asta nu i‐a împiedicat pe medici, grădinari și alți membri din personalul casei să se lupte cu îndârjire pentru așternuturile împăratului mort, chiar dacă acestea erau mânjite de sânge, de fecale și urină și, cu siguranță, contaminate cu substanța care‐l otrăvise încetul cu încetul.

Dacă arsenicul e un ucigaș răbdător care se ascunde în cele mai profunde țesuturi ale corpului, unde se adună ani în șir, cianura îți taie respirația pe loc. O concentrație destul de mare stimulează brusc chemoreceptorii din corpusculii carotidieni, creând un reflex care pur și simplu îți taie respirația, descris în literatura medicală engleză ca an audible gasp care precede tahicardia, apneea, convulsiile și colapsul cardiovascular. Această rapiditate a făcut ca otrava să devină preferata multor asasini; de exemplu, inamicii lui Grigori Rasputin au încercat să o scape pe Alexandra Feodorovna Romanova, ultima țarină a imperiului rus, de vraja sub care o ținea călugărul, înveninându‐l cu pe‐ tits fours cu cianură, dar, din motive încă necunoscute, Rasputin s‐a dovedit a fi imun la otravă. Pentru a‐l ucide, au fost nevoiți să‐l împuște de trei ori în piept și o dată în cap, apoi i‐au legat cadavrul cu lanțuri și l‐au scufundat în apele înghețate ale râului Neva. Otrăvirea ratată nu a făcut altceva decât să sporească faima călugărului nebun și devotamentul pe care împărăteasa și cele patru fiice ale sale îl simțeau pentru trupul lui, devotament dus până într‐acolo încât și‐au trimis cei mai fideli slujitori să‐l scoată pe călugăr din apele râului, după care i‐au înălțat un altar în mijlocul pădurii, unde a rămas perfect conservat datorită frigului, până când autoritățile s‐au hotărât să‐l incinereze, singura cale prin care se puteau asigura că‐l fac dispărut cu totul.