 | Dacă zbori spre Sicilia, vei observa la un moment dat, chiar deasupra insulei, un nor ce pare că nu se mai termină. Ce păcat, îţi spui; dacă cerul ar fi senin, aş putea eventual să văd Etna... Te dai jos din avion, priveşti în depărtare şi, da: vezi, mai aproape chiar decît ţi-ai închipuit, faimosul vulcan. Care fumegă. "Norul" văzut din avion, ce părea că nu se mai termină, era chiar vulcanul! Iar Taormina - una din cele mai frumoase destinaţii de vacanţă, în cazul fericit în care te dau banii afară din casă - este chiar la poalele lui. |
Ceas deşteptător marca Etna
Realitatea e că, dacă te afli în Sicilia, Etna e peste tot. Aşezat în partea de nord-est a insulei, vulcanul o domină de la cei 3.350 metri ai săi. Suprafaţa pe care se întinde este de 1.250 km pătraţi. Toate aceste cifre nu spun mare lucru, dar unul simplu ca bună-ziua tot spun: Etna este cel mai mare vulcan din Europa. Iar sub gulerul lui de zăpadă încă mai curge lavă - un spectacol "feeric" de lumină roşiatică vizibil noaptea, cînd pui capul pe pernă şi mai arunci o privire pe fereastră. Ca pe orice carte poştală, ca pe orice litografie sau ilustraţie înrămată pe pereţii mai tuturor restaurantelor insulare, Etna este surprinsă întotdeauna veselă şi activă - ca un "cartoon", cu norişor deasupra, pe care scrie: "Somn uşor! Ha-ha-ha..."
Ultima erupţie serioasă a avut loc în 1971, a durat 69 de zile şi s-a scurs pe o distanţă de 7 km. Dar opt ani mai tîrziu, Etna a provocat surpriza unei replici de mai mici dimensiuni - doar şapte zile -, ca o "bezea" făcută celor ce credeau că pot sta liniştiţi măcar două decenii.
Cu toate acestea, turismul în zonă este înfloritor. Un sistem funcţional de "lifturi-gondole" plus maşini de teren îl duc pe amatorul de aer tare & senzaţii tari pînă la altitudinea de 3.000 metri în numai 35 de minute. De acolo ai, se pare (eu n-am încercat), o panoramă unică asupra insulei, a celor trei mări înconjurătoare şi, dacă nu eşti miop, asupra vîrfului "cizmei" italice - care se apropie de colţul Siciliei la extremitatea ei nord-estică, lăsînd loc doar strîmtorii Messina. Iarna, poţi practica sporturile specifice la doar cîţiva kilometri de plaje. (Eu am văzut, în poze, nebuni care schiau la doar cîţiva kilometri de coridorul de lavă! Dar poate că a fost doar un efect de perspectivă sau un trucaj fotografic...) Chiar dacă Sicilia - şi "vecina" ei de peste strîmtoare, regiunea Reggio Calabria - este una din cele mai sărace zone ale Italiei, Etna & împrejurimile zornăie de bani. Iar Taormina e puşculiţa.
Raiul pe pămînt, tarif special
S-a scris imens şi s-a descris enorm fascinaţia pe care o exercită Taormina asupra fericiţilor care o vizitează. Acum două secole (adică pe la 1800 şi ceva) o "descopereau" feluriţi artişti şi oameni de gust - dintre care cel mai celebru rămîne baronul Wilhelm von Gloeden, văr al Kaizerului se pare, care a dat peste satul numit Taormina, i-au căzut cu tronc păstorii imberbi care stăteau sprijiniţi de măslini şi s-a gîndit că n-ar strica să mai adaste prin regiune. De pe urma incursiunii baronului foto-pedofil în fauna & flora locale au rămas zeci (sau sute, dar acestea din urmă bine ascunse) de portrete sepia de tineri taorminezi cu chipuri & trupuri destul de grosolane, puşi de imaginaţia înfierbîntată a lui von Gloeden să personifice semi-zeităţi greco-romane; unii sînt gracili ca nişte bondari zumzăind în harfă, alţii suflă în flaut, bine înfipţi în tălpi ca nişte copaci dezgoliţi: precum sculptorii antici, baronul artist nu se încurca în camuflaje ieftine gen "frunza de viţă pe sex", idealul lui era să surprindă antichitatea păgînă în ce avea aceasta mai sălbatic, mai frust şi mai "natural". Iar Taormina de astăzi îi este recunoscătoare, de bine ce una din străzi - e drept, nu cea mai "roză", nici cea mai rafinată - îi poartă numele...
Culmea e că, în excitaţia sa erotico-istorică, baronul văzuse - sau intuise - bine: rădăcinile satului sicilian devenit loc privilegiat de vilegiatură se întind mult în urmă, cu vestigii datînd de pe vremea cuceririi insulei de către greci (sec. 8 î.Ch.) de la cartaginezii care-şi făcuseră aici primele colonii; ruinele unui teatru grec pot fi vizitate pe una din înălţimile orăşelului, doar că - tourisme oblige - intrarea în situl antic este lipită de gardul unuia din cele mai luxoase hoteluri din Taormina. Majordomul în livrea pe care-l vezi de la distanţă, cam în dreptul porţii, nu-ţi deschide căile cunoaşterii arheologice, ci pe cele ale recunoaşterii economice.
Există, de fapt, două Taormine: cea denumită, în mod popular, "Taormina-Mare" (pentru că este situată jos, pe malul mării, şi nu pentru că s-ar opune, Doamne fereşte, Taorminei-Mici!) şi aceea care nu se mai cheamă decît, scurt, Taormina - pe înălţimi. Între cele două legătura se face printr-un funicular extrem de rapid şi de eficace, care la plecare-sosire seamănă cu "maşinuţele" rotitoare dintr-un Luna Park, iar pe traseu - cu orice telecabină. (Pentru automobilişti există, desigur, şi o şosea şerpuitoare, pe cît de largă în vederi, pe atît de îngustă cînd e vorba să treacă două vehicule: imaginaţi-vă nişte autocare prinse într-o curbă, sau chiar un singur autocar şi o maşină sport decapotabilă; "dialogul" pitoresc care se leagă între şoferii celor două vehicule nu vi-l puteţi însă imagina, pentru că sicilienii nu au debitul precipitat al romanilor - sînt mult mai lenţi şi mai tărăgănaţi; ei bine, pentru că eu am asistat la cea de-a doua dintre situaţii, vă pot spune că parlamentările pot dura sferturi de ceas: fiecare parte cedează cu greu, şi doar un pic, fiind sub demnitatea ei să facă marşarier...)
Lucrurile cele mai frumoase din Taormina mi s-au părut piaţetele, pisicile şi hotelurile abandonate. Primele sînt cum nu se poate mai binevenite într-o localitate a cărei mare calitate este, totodată, şi un (mic) defect: anume, aşezarea în pantă. Chiar ajuns în vîrf, după un "zbor" de circa 10 minute cu funicularul, n-ai scăpat cu totul de urcuşuri-coborîşuri: străduţele sucite şi-ntortocheate te duc cînd sus, cînd jos, după cum le e placul - şi nu rareori ţi se poate întîmpla să te trezeşti că uliţa pe care ai luat-o şi care ţi s-a părut paralelă cu o alta, te lasă în cu totul alt colţ al oraşului decît sperai... Obosit de cale-ntoarsă, poţi face atunci un popas într-o piaţetă. Există vreo două destul de largi, cu perspective pe măsură: belvederele din dreptul unei biserici, cu o cuprindere de 180 de grade asupra versantului sud-vestic, şi cel de la ieşirea din parcul oraşului - el însuşi obiectiv turistic de neratat, cu heleşteele sale răcoroase pe care plutesc lebede albe şi-n care înoată peşti roşii; din ambele vezi Etna, în depărtarea frisonant de apropiată, cu norişor aninat de gît cu tot. Celelalte sînt mai modeste ca dimensiuni, dar compensează absenţa priveliştilor printr-un farmec discret numai al lor: aici te poţi reculege în tihnă după prea mult mers şi afla adăpostire la umbra copacilor sau a vreunei bazilici.
Pisicile sînt peste tot, adevărate mascote ale locului; varietatea cea mai întîlnită este aceea tărcată, gri-cu-alb, dar nu este exclus să dai peste surate de-ale sale de "toate" culorile felin-corecte. Tolănite la soare / umbră (după dispoziţie) chiar pe mijlocul unor străduţe sau pasaje dosite, te privesc placid, în obişnuitul stil pisicesc, şi-şi continuă torsul. Sînt precum oraşul care le adăposteşte: perfecte & seducătoare, dar obosite...
Hotelurile abandonate sînt o curiozitate - recunosc, una personală; pe jumătate înghiţite de vegetaţie, ascunse privirilor grăbite, ele dorm nestingherite un somn cu suspine - căci, după firmele încă lizibile ("Grand-Hôtel", "Excelsior"...) şi după numărul ferestrelor, acoperite astăzi de obloane scorojite, trebuie să fi fost la vremea lor, acum 70-80 de ani, adrese exclusiviste la care au tras actori celebri, contese şi maharajahi.
Hotelul la care am stat ("Bay-Palace", de trei stele) este, din fericire, unul nou, aşa că probabil nu va fi abandonat prea curînd. Se găseşte în "Taormina-Mare", chiar în faţa mării - din balcoane ai o vedere magnifică asupra golfului (dar, fiind orientat către nord-est, nu şi asupra Etnei). Camerele sînt spaţioase şi confortabile - cu acele mici detalii de gust care fac toată diferenţa, gen plăcuţe de ceramică pictată în galben-albastru la capul patului, iar coşul de hîrtii, îmbrăcat în velur marcat cu emblema hotelului - şi la ele accezi printr-un culoar exterior ce dă înspre grădina de portocali. Piscina nu este foarte mare, dar de pe ea - ca şi de pe celelalte terase ale hotelului - se vede marea. În fine, micul-dejun este englezesc, totul străluceşte de curăţenie & solicitudine şi pentru tot acest confort, extra-sezon, preţul este de 375.000 L pe noapte; în sezon, nici nu vreau să mă gîndesc...