Decesul domnului disc compact

Cînd în urmă cu cîţiva ani buni, criticul britanic Norbert Lebrecht anunţa că discul compact este pe cale de a pieri, rănit mortal de tendinţa crescîndă de a descărca muzica direct pe computerul personal, confraţii săi l-au acuzat că ar fi panicard şi excesiv de pesimist. Cum şi-ar putea da obştescul sfîrşit un suport digital - spuneau ei - pe care o industrie întreagă, cu mari interese financiare, se străduie să-l amelioreze, fie dublîndu-i capacitatea, fie sporindu-i calitatea? Lupta pentru impunerea unui nou standard, disc compact super audio (SACD) sau DVD continuă şi astăzi între uriaşii industriei electronice, dar un alt uriaş, acesta producător de discuri, Universal Music Group, a luat o iniţiativă ce va înclina balanţa spre moartea discului clasic.

Potrivit anunţului făcut de Christopher Roberts, preşedintele sectorului de muzică clasică şi de jazz al grupului Universal, constituit din cele trei faimoase companii Deutsche Grammophon, Decca şi Philips, zece mari orchestre americane şi europene vor fi deservite de acum înainte de serviciile speciale DG Concerts şi Decca Concerts. Proiectul, definitivat în ce priveşte Orchestra Filarmonică din New York şi cea din Los Angeles, prevede ca fiecare formaţie să ofere mai multe concerte pe stagiune pentru a fi descărcate digital pe computer, prin intermediul magazinului on-line iTunes. Negocieri suplimentare ar fi în curs cu orchestrele simfonice din Londra, Paris şi din trei alte centre muzicale germane.

Cum anunţă pe site-ul ei Filarmonica din New York, marea orchestră americană a intrat "în era digitală". Contractul semnat cu DG Concerts pe trei ani are ca obiect înregistrarea live şi difuzarea ulterior prin Internet, sub formă de mp3, a şapte concerte anual. Primele patru vor fi destinate exclusiv descărcării pe Internet, deocamdată doar prin iTunes, celelalte trei, alese dintre concertele ce s-au bucurat de un mare succes, vor fi distribuite concomitent şi sub formă de disc compact. Un prim concert a şi fost selectat şi pus în vînzare sub cele două variante şi include ultimele trei simfonii de Mozart, numerele 39, 40 şi 41 "Jupiter". Concertul a avut loc în februarie, sub bagheta lui Lorin Maazel, şi s-a bucurat de o critică mai mult decît elogioasă. Amatorii au alegerea de a descărca de pe site-ul iTunes concertul integral, la preţul de 9,99 dolari, sau, separat, cîte o simfonie, la alegere.

Zarin Mehta, preşedinte şi director executiv al Filarmonicii newyorkeze, declara pentru presă, după semnarea acordului, "Filarmonica a fost prima orchestră ce a făcut o transmisiune radio [în 1917] şi a fost orchestra din America cea mai înregistrată pe disc, aşa că a fi în avangarda tehnologică nu este nimic nou pentru noi. Sîntem însă încîntaţi". Cred şi eu! Faptul de a fi fost în avangardă nu a împiedicat marile companii de discuri, în căutare de profit, să anuleze în ultimul deceniu toate contractele cu marile orchestre. Soluţia provizorie adoptată de numeroase formaţii simfonice, mari şi mai puţin mari, de a-şi înregistra şi distribui singure discurile nu s-a putut substitui perfect vechiului sistem, în care companiile de discuri asigurau publicitatea şi distribuţia la scară mondială. Pentru melomani, tentaţia este mare, desigur, de a comanda discuri de la Chicago sau Philadelphia, de exemplu, dar costurile de ambalaj şi transport fac acest gen de comenzi prohibitive. La fel se petrec lucrurile şi în direcţia inversă, chiar dacă Orchestra Simfonică din Londra, care la fel ca aceea celebră din Amsterdam, Concertgebouw, îşi produce singură discurile, afirmă că circa o treime din vînzări le realizează pe piaţa americană.

Cei de la New York Philharmonic Orchestra, mîndri că formaţia lor a apărut pe circa 1.500 de discuri, recunosc astăzi că a produce înregistrări după moda veche este o cale depăşită şi deosebit de costisitoare. Cifrele invocate uzual sînt de ordinul a 100-250 mii de dolari pentru o sesiune de înregistrare în studio a unei mari orchestre. În baza noului contract, Filarmonica din New York va preda la DG Concerts o bandă de concert editată. Compania se va ocupa apoi de remasterizarea ei, pregătirea pentru descărcarea pe computer şi va furniza cumpărătorului coperta şi notele însoţitoare.

Nu poţi să nu observi un grad de ambiguitate în noua formulă, fiindcă, dacă moare cineva, acela este CD-ul clasic, aşa cum îl cunoşteam pînă acum. Suportul de metal argintiu continuă să trăiască bine-mersi, melomanul, se presupune, urmînd să-l achiziţioneze virgin, să petreacă un timp pentru a stoca pe el mp3-urile descărcate de pe Internet, să tipărească coperta şi livretul pe hîrtia şi cu cerneala plătite tot de el, să cumpere eventual şi o cutie goală de plastic sau un plic special pentru a caza rezultatul muncii sale. Toate acestea presupunînd că îl mai interesează conţinutul informativ al livretului şi că nu are la dispoziţie un lector iPod pe care să stocheze şi să plimbe cu el informaţia digitală a cîteva sute de discuri.

Avantajele şi dezavantajele puse în balanţă, tendinţa pentru moment, la categoria de vîrstă între 18 şi 40 de ani, este în direcţia acceptării tehnologiei ce redescoperă "autoservirea" pe Internet. Aşa o indică, ni se spune, statisticile, vînzările de discuri clasice fiind în scădere anul trecut cu 15% în Statele Unite, în timp ce cumpărăturile de muzică clasică direct de pe Internet au crescut cu 94%. Posibilitatea de a descărca gratuit simfoniile de Beethoven, oferite de BBC Radio 3, a fost folosită de 1,2 milioane de persoane, ceea ce spune mult despre apetitul melomanului. Iar companiile de discuri se grăbesc să profite. Warner Classics şi-a lansat festiv site-ul, lunea trecută, împreună cu BBC Radio 3, ce a transmis de la opt dimineaţa pînă seara tîrziu întregul ciclu wagnerian (vezi www.warnerclassics.com). EMI a anunţat public că în vară va oferi spre descărcare pe Internet o colecţie întreagă de opere şi recitaluri cu Maria Callas.

Nu toată lumea este fericită, începînd cu cei pentru care computerul şi Internetul mai rămîn un mister sau, pur şi simplu, prea scump. Iar audiofilii spun, pe drept cuvînt, că sunetul este prea comprimat achiziţionat pe Internet, chiar în variantele de stocare mai sofisticate decît banalul mp3. Doar în cazul înregistrărilor istorice mono diferenţa de calitate este mai mică, uneori chiar complet inaudibilă. Am făcut experienţa descărcînd muzică de pe site-ul unei companii franco-britanice, Pristine Audio, ce se ocupă cu remasterizările de înregistrări istorice celebre, vîndute la preţuri oneste; de Paşte, chiar cu 20% reducere. Artur Schnabel şi cvartetul interbelic Pro Arte, de exemplu, sună superb în cvintetul cu pian de Schumann, la fel ca şi cvasi-integrala cvartetelor publicată în anii '30 de Societatea Haydn. O experienţă la care îi îndemn, pînă una-alta, pe amatorii de muzică de cameră, dat fiind că înregistrările cu pricina sînt altfel practic nedisponibile pe discul zis muribund.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, mai 2006)