Daniel Enăchescu: Bine v-am găsit domnule Zoltán András! În 2023 se împlinesc 30 de ani de la prima apariție a grupului pe o scenă din România. Cum a fost acel moment? Cum a reacționat publicul din 1993? Ce fel de oameni erau in sală?
Zoltán András: Mijloc de decembrie 1993, zile friguroase "ca pe vremuri", o atmosferă de nemișcare, ca și cum timpul stătuse în loc și nu știa încotro s-o ia. Oamenii abia se dezmorțeau din comunism. Dar în adîncul sufletului își doreau o înnoire, o îndepărtare de cultura - sau lipsa de cultură a - comunismului. Publicul venit la primele noastre concerte în Casa de Cultură Mihai Eminescu, de pe strada cu același nume, era dornic de nou, dornic de un mesaj de libertate spirituală, de adevăr. Era întîlnirea perfectă dintre publicul potrivit și trupa de rock potrivită la locul și timpul potrivit. Publicul ne-a primit cu un entuziasm incredibil, chiar dacă nu știa să reacționeze așa de extrovertit ca cei care merg azi la concertele de rock. Însă entuziasmul lor s-a răspîndit și ne-a adus un public ale cărui rînduri au crescut exponențial, precum Făt Frumos, care creștea într-o zi cît alții într-un an.
D.E.: Rețeta pentru Sarmalele Reci pare simplă: Ana, mere, prost, Violeta, doamna Nicolau, ironie, umor, sarcasm, protest, uneori o linie melodică de tip new wave, alteori punk sau rock sau alte genuri muzicale. Cum e să faci parte din grupul Sarmalele Reci? Presupune un volum de muncă mai mare decât s-ar crede?
Z.A.: Diversitatea de genuri care se fac auzite în muzica noastră provine din diversitatea de audiții muzicale pe care le-am avut și le avem în continuare. Nu atît volumul de muncă e cel ce dă roade, cît intensitatea și claritatea ideilor muzicale și poetice. Am putea spune că Sarmalele Reci știe ce vrea să spună și o spune pe șleau, fără compromisuri. Asta simplifică și procesul de creație.
D.E.: Emil Viciu (chitară) și Florin Dumitrescu (textier) v-au însoțit în acest proiect muzical din 1993 până azi. Cum a fost această colaborare? Cine v-a mai încurajat sau sprijinit în toți acești ani?
Z.A.: Florin și Emil fac împreună cu mine un triunghi care este benefic pentru activitatea grupului. Nu semănăm mai deloc unul cu altul, dar am învățat să ne înțelegem și să ne prețuim reciproc așa cum sîntem, iar asta a ajutat grupul să rămînă pe făgaș, să se țină de drum, să-și păstreze creativitatea, menirea. Pe lîngă asta, din cînd în cînd ne-au ieșit în cale oameni care ne-au iubit, ne-au înțeles într-o oarecare măsură și s-au simțit chemați să ne ajute în munca de promovare, în munca de impresariat și de PR. Lista e lungă, dar, chiar dacă nu mă lansez în enumerarea numelor, vreau să o trec în finalul ei pe Gabriela David, care a fost persoana cu implicarea cea mai longevivă și care și azi ne ajută cu fantezia, creativitatea, fidelitatea și competența ei de manager și de promotor al grupului.
D.E.: Ați sesizat încă din 1993 o problemă la care România nu a găsit un răspuns: migrația. Antologica piesă Gașca de la bloc de pe albumul Țara te vrea prost atinge acest subiect. "Natalia, Herman Aurel, Staicu Marian, George și Cristina"... personajele aproape legendare din Gașca de la bloc locuiesc deja de 30 de ani în alte blocuri, în diferite alte țări. A meritat oare efortul? Nu existau alte soluții în anii '90 decât să pleci undeva?
Z.A.: Este întreaga atmosferă pe care am trăit-o fiecare dintre noi și pe care o descriem și în Omul fără nume, în pielea personajului stînd la coadă la ambasadă, în așteptarea momentului de fericire în care va avea viza și va putea pleca, "băgîndu-și picioarele" în toată lumea pe care o lasă în urmă. Este o dramă a multor oameni de pe întreaga planetă. Dar o putem privi și ca șansă a destinului de a descoperi lumi noi și sensuri noi, care erau ascunse și care se ivesc prin fapta curajoasă de a te lansa în necunoscut. Tocmai acesta este și sentimentul inefabil al acestor cîntece.
D.E.: Dacă v-ați propune să faceți un bilanț după 30 de ani de activitate, la ce concluzii ați ajunge? În ce măsură s-au îndeplinit sau nu obiectivele propuse?
Z.A.: Răspunsul e simplu și matematic, și subiectiv: 100% obiective îndeplinite. Dat fiind că obiectivele noastre au fost doar unul: Să rămînem pe scenă cîtă vreme oamenii ne vor și ne plac. Era singurul nostru gînd și singura noastră condiție pe care ne-am pus-o de la bun început. Dar minunea se întîmplă la fiecare concert, din nou și din nou, așa cum și soarele răsare în fiecare zi: Noi și noi oameni vin la concertele noastre, descoperă muzica noastră și o îndrăgesc, poate și pe noi. Și viața grupului merge mai departe.
D.E.: Ce se va întîmpla în 2023? Cum veți sărbători?
Z.A.: Pentru mine asta este încă un mister. Ne aflăm încă în 2022, un cu totul alt an, ne mai așteaptă încă niște concerte în zilele rămase pînă la înnoirea anului.
Dar pe hîrtie, sau mai bine zis, în mintea noastră, sînt deja conturate multe planuri năstrușnice. Construind pe activitatea intensă din 2022, care a urmat ca o reacție firească după doi ani de activitate îngreunată de împrejurări, vrem să ajungem în toate orașele cu concerte. Vrem să lansăm un al doilea vinil, al doilea album al nostru Aurolac re-editat. Și vrem să încununăm toate acestea cu un concert mare, în care să invităm și prieteni muzicieni și surprize pe care, evident, nu am voie să le divulg!
D.E.: Dacă doriți, v-aș ruga să ne relatați vreo întîmplare din liceu sau din altă perioadă din activitatea de muzician.
Z.A.: Am destul de multe asemenea întîmplări și pentru asta ne-ar trebui o discuție separată. Întotdeauna este riscul să cazi în nostalgii duioase și să pierzi simțul prezentului în asemenea relatări. Însă una dintre experiențele realmente interesante se leagă de o perioadă de cîteva săptămîni, sau chiar luni, în care, în urma participării cu Sarmalele Reci la Wuppertal, în cadrul unui festival cultural local la care am dat două concerte, o parte dintre noi, adică Mihai Iordache, saxofonistul și colegul nostru de pe atunci, împreună cu Sorin Romanescu, care cînta la bas, și cu mine am rămas în Germania și aproape zilnic am dat cîte un concert de jazz în marea diversitate de cluburi din Wuppertal, din Essen și din preajma Hanovrei, o experiență care pentru niște tineri muzicieni a fost nu numai o împlinire profesională, sau sufletească, ci a fost și descoperirea unei lumi. Într-un fel noi ne-am făcut epoca emigrării pe care și-a dorit-o toată lumea. Doar că noi ne-am întors aici, dîndu-ne seama că misiunea noastră cea mai importantă este aici.
D.E.: Domnule Zoltán András, vă mulțumesc pentru timpul acordat si sper ca în curând să veniți și la Timișoara, poate chiar in 2023!
(noiembrie 2022)
Piese mp3 pe liternet.ro: liternet.ro/Sarmalele-reci
Facebook: facebook.com/sarmalelereci