Marin Dobrogeanu

Nici nea Marin Dobrogeanu n-a murit de moarte bună. Lumea chiar zicea:
- În partea aia, înspre gârlă, parcă şi-a făcut 'a cu coasa cuib.

Că şi Marin Dobrogeanu tot în partea aia stătea, avea casa chiar peste drum de Tiţu lu' Bulea, tot pe colţul dinspre gârlă.

Tanti Valera, nevastă-sa, fusese frumoasă foc în tinereţe. Auzisem eu, nu ştiu pe unde, că şi tata o peţise. Dar nu ştiu precis dacă era adevărat, că pe tata nu avusesem curaj vreodată să-l întreb. Eu, copil, nu-mi puteam închipui cum o femeie aşa bătrână şi grasă fusese şi ea tânără, şi nu oricum, ci una dintre cele mai frumoase fete din sat.

Într-o primăvară, am fost cu mama la tanti Valera să ne dea o cloşcă cu împrumut, că la noi, ca un făcut, nu căzuse cloşcă nici o găină.
- Cum aşa?
- Ei, spune! Ai mai pomenit? Nu mi s-a întâmplat neam de neamu' meu să rămân fără cloşcă! Zău, Valero!
- Hm, ce să-i faci? Se mai nimereşte şi-aşa... Ghinion! Iete, ţi-o dau p-asta pestriţă, că şi-aşa nu cred că mai am destule ouă pentru ea.

Nu toate ouăle erau bune de clocit. Mama le cerceta uitându-se la ele în lumina slabă a lumânării şi nu ştiu ce vedea acolo, dar zicea că trebuie să aibă plod, altfel nu erau bune de scos pui.
- Eu mai am patru cloşti. Mi-ajung. Le-am pus câte doişpe ouă. Dacă oi reuşi să ies măcar cu patruzeci în toamnă, sunt mulţumită.

Nea Marinică făcuse deja prin curte sperietori de ciori. Erau mai multe, cred că vreo trei sau patru. Pe beţele încrucişate agăţase haine vechi, rupte, deşirate, iar în vârf pusese câte o pălărie ponosită. Şi la noi în curte înălţa tata sperietori. Altminteri, rămâneam fără pui. Puii mici, galbeni, de-abia ieşiţi din ou, asta le plăcea ciorilor să fure şi să mănânce. Şi caragaţelor – care arătau tot ca ciorile, doar că aveau şi-un pic de alb în pene, iar coada le era mai lungă – tot la fel le plăcea să se înfrupte, cu puişori fragezi. Când se aşeza o caragaţă prin curte, pe vreun gărduleţ, mama zicea că era semn că trebuia să primim o veste dinspre partea în care caragaţa stătea cu coada. (Câteodată chiar se împlineau spusele mamei şi primeam plic de pe la vreo rudă.) Cele mai multe ciori şi caragaţe se adunau prin martie, aprilie, când dădeau târcoale pe la coteţele de găini. Atunci ieşeau puişorii, primăvara destul de devreme, ca să aibă timp, până în toamnă, să se facă pui zburaţi. Caragaţele – mai obraznice şi mai îndrăzneţe decât ciorile - mai apăreau şi după Ignat, când se încumetau să fure cârnaţii pe care îi întindea mama pe verandă.

Tot în anul în care murise Tiţu lu' Bulea, se întâmplase şi nenorocirea cu nea Marin. Avea o iapă de toată frumuseţea. Nu mai ştiu cum o chema, avea un nume încâlcit. Fătase. Nea Marin plecase la stână cu căruţa şi-l luase şi pe nepotu-său (Cialâcu îi ziceam noi) cu el. Dar nu mai legase mânzul la spatele căruţei. Îl lăsase slobod. Se gândise că:
- Lasă, să fie liber! Am eu grijă să nu se rătăcească, sunt cu ochii pe el!

În dreptul pădurii, mânzul s-a speriat de un câine care alerga bezmetic şi a luat-o aiurea, peste nişte stupi. A dărâmat vreo doi şi-a asmuţit albinele. Nea Marin, năpădit de albine, nu mai putuse să facă altceva decât să-l împingă pe nepotu-său în canal, în apă. Până să se arunce şi el, albinele, năpustite pe el cu sutele, poate chiar cu miile, l-au înţepat în cap. Nu s-a mai mişcat. Şi-a pierdut şi cunoştinţa. Nepotu-său, Cialâcu, a scăpat. A chemat oamenii, în ajutor. L-au găsit pe Marin pe câmp, umflat de înţepături. L-au dus la spital. Până seara, Marin a murit.

Tot Ionică al Floarii l-a dus şi pe Marin Dobrogeanu pe ultimul drum, tot cu tractorul CAP-ului.

În ziua înmormântării, nu m-am mai ascuns în casă. Nu voiam să mai aud claxonul de plecare, îmi părea înspăimântător. La fel, strigătele bocitoarelor. Când am văzut sosind tractorul la poarta lui nea Marin, am plecat în fugă la Nicu Prepeliţă, apoi i-am mai adunat iute şi pe alţii şi am fugit cu toţii pe câmp. Ne gândeam cu mare milă la Sfrijitu şi la Cialâcu, nepoţii lui nea Marin; îi văzusem cu o zi înainte şi arătau încercănaţi, livizi şi cu ochii roşii-vineţi de-atâta plâns.
Şi tot ca la Tiţu, în urma lui Marin a rămas doar o bucată de pânză neagră, întinsă pe peretele din faţă al casei, şi pe care erau scrise numele lui şi anii în care se născuse şi murise. Şi candela pâlpâind. Că aşa era obiceiul.