Melania G. Mazzucco: Povestea este în parte adevărată şi în parte inventată

Melania G. Mazzucco, autoarea romanului Numele ei era Viaţă spune povestea imigranţilor italieni în America, împletită cu propria ei poveste.

Ioana Calen: Cum sînt percepuţi românii care au şi-au urmat "visul italian" în ultimii ani?
Melania G. Mazzucco: Am lucrat foarte mult cu imigranţii din Italia şi românii reprezintă un procent considerabil dintre aceştia. Am realizat că imigranţii români trăiesc în Italia aceeaşi poveste pe care o trăiau imigranţii italieni în America, cu o sută de ani în urmă. Condiţiile sînt grele şi trebuie să muncească mult pentru a-şi urma visul. Este important pentru noi să ţinem cont de faptul că noi am fost în locul lor. În cazul imigranţilor italieni în America, a existat o lipsă de informaţie, pentru că cei care s-au întors nu au spus adevărul. Cînd scriau scrisori celor de acasă negau din orgoliu mizeria în care trăiau. Scriau că muncesc, că sînt fericiţi, sănătoşi, dar nu era adevărat. Probabil aşa fac şi români din Italia cînd vorbesc cu cei de acasă.

I.C.: Care este povestea adevărată de la care a plecat romanul Numele ei era Viaţă, lansat de curînd la Polirom?
M.M.: Punctul de plecare al romanului este istoria bunicului meu, Diamante, care a imigrat la începutul secolului XX în Statele Unite cu o fetiţă pe care o chema Vita. Acesta este doar sîmburele de adevăr pe care îl conţine romanul. Povestea este în parte adevărată şi în parte inventată. Cînd m-am hotărît să o scriu, aveam doar frînturi de informaţii din povestea bunicului meu, pe care mi-a spus-o tata cînd eram copil. Această poveste s-a întîmplat într-un moment în care milioane de italieni imigrau în SUA pentru a putea duce un trai decent. Cînd eu eram studentă, Italia era o ţară care atrăgea mulţi imigranţi tocmai pentru că le putea oferi o viaţă mai bună. Am lucrat cu imigranţii, în Roma, la începutul anilor '90 şi am realizat că ei trăiesc în aceleaşi condiţii în care trăia bunicul meu în America cu mulţi ani în urmă. Atunci am înţeles că povestea bunicului meu nu era povestea familiei mele, ci a ţării mele. Este important pentru mine să o spun din nou, pentru că noi, italienii, am uitat povestea noastră.

I.C.: Cum se vedea visul american din Italia, acum o sută de ani?
M.M.: Cînd bunicul meu a încercat să emigreze în Statele Unite, orice italian visa la America. Au imigrat milioane de italieni, şi cînd au ajuns în acolo, au realizat că, de fapt, America nu există. Tocmai de la această iluzie vine şi ideea motto-ului din cartea mea: "America nu există. Ştiu asta pentru că am fost acolo". Mulţi imigranţi au realizat că visul American este un mit. Ei erau cei care urmau să construiască America, care i-a primit cu porţile deschise. Din punctul lor de vedere, America nu era o ţară, nu un continent, ci o lume în care oamenii se pot simţi liberi şi pot trăi demn. Visul a fost, pînă la urmă, mai important decît realitatea.

I.C.: Ce rol au, din punctul tău de vedere, legăturile de familie şi felul în care sînt transmise poveştile de la o generaţie la alta?
M.M.: Am luat interviuri multor imigranţi din acea perioadă, încercînd să înţeleg cum era cu adevărat viaţa lor în America. A fost dificil pentru ei să spună povestea adevărată, pentru că ei preferă să uite partea urîtă a experienţei lor şi să îşi cultive doar amintirile frumoase. S-au pierdut multe informaţii de la o generaţie la alta. Am descoperit adevărata viaţă a muncitorilor şi dificultăţile pe care le-au întîmpinat cînd am studiat arhivele despre revoltele din companiile americane. Pentru imigranţi, sărăcia şi eşecul erau o ruşine. Pentru a-şi salva demnitatea, nu vorbeau niciodată despre eşecurile lor. În acest fel, lanţul amintirilor s-a rupt de-a lungul anilor. Tatăl meu mi-a spus această poveste într-un registru didactic. A încercat să mă facă să înţeleg cît de norocoasă sînt pentru faptul că am libertatea studiez, să călătoresc, să mă bucur de şansele pe care viaţa mi le oferă. "Nu uita să îţi aminteşti", spunea tatăl meu. Şi se referea la sacrificiile pe care bunicul meu le-a făcut pentru această libertate. De aceea, nu puteam să scriu povestea dezamăgirilor şi eşecurilor lor, fără să vorbesc despre propriile mele dezamăgiri şi eşecuri. Atunci am realizat că eu trebuie să fiu în această carte, cu numele meu şi cu propria mea poveste.

I.C.: Care a fost reacţia persoanelor pe care le-ai intervievat şi care au trăit povestea din Numele ei era Viaţă, cînd au citit cartea?
M.M.: Înainte să public romanul eram foarte îngrijorată de faptul că ei nu se vor identifica cu ce am scris. Am fost surprinsă şi mîndră să constat că mulţi dintre ei s-au recunoscut în personajele mele. Cel mai frumos lucru pe care l-am auzit vreodată de la un cititor de-al meu a fost: "Eu sînt Vita! Tu ai redat demnitatea vieţii mele spunînd mai departe povestea". Acesta a fost marele meu trofeu.

I.C.: Cartea ta a fost în topul celor mai citite 10 cărţi din America. Ce înseamnă succesul pentru tine?
M.M.: A fost un miracol că această carte a fost tradusă în engleză. Pentru scriitorii italieni este foarte dificil să ajungă să fie traduşi în limba engleză. Vorbitorii de limba engleză nu sînt foarte interesaţi de literatura italiană. De aceea am fost surprinsă cînd o editură din America a venit cu oferta. Cred că cititorii americani au perceput-o ca fiind ceva nou pentru că ei aveau asupra acestui aspect al vieţii lor, ca popor, doar perspectiva de la Hollywood. Am fost fericită că a fost tradusă, pentru că literatura europeană este foarte vie în acest moment. Vita m-a tras după ea prin toată lumea. În rest, sînt acelaşi om care încearcă să fie fericit şi să îşi scrie poveştile.

(Ioana Calen, interviu preluat din Cotidianul, iulie 2006)



Poveştile emigranţilor italieni în SUA sînt teme clasice pentru cinematograful american. Imaginea mafioţilor, cultul familiei şi al afacerilor ilegale au marcat capodopere ca Naşul sau Onoarea familiei Prizzi. Cu cîţiva ani în urmă, o scriitoare din Italia şi-a propus să descopere varianta reală a poveştii unui emigrant în America. Melania G. Mazzuco a pornit de la povestea propriei ei familii la începutul secolului XX şi în 2002 a publicat romanul Numele ei era Viaţă. Scriitoarea italiană, născută în 1966, a primit pentru acest roman Premiul Strega, cea mai importantă distincţie literară rezervată ficţiunii. În cei aproape 60 de ani de cînd a fost înfiinţat premiul Strega printre laureaţi s-au numărat scriitori ca Alberto Moravia, Cesare Pavese, Dino Buzzati sau Umberto Eco.

Cosmin Ţupa: V-aţi aşteptat ca romanul dumneavoastră să fie unul din succesele anului în Statele Unite?
M.M.: Fac parte dintr-o generaţie de scriitori italieni care a încercat să depăşească spaţiul peninsular atunci cînd îşi aleg subiectele cărţilor. Am fost surprinsă, în schimb să aflu că în Statele Unite povestea emigranţilor din romanul meu a fost considerată foarte dură, un fel de roman "cult". De obicei istoriile imigranţilor sînt edulcorate. Mi s-a spus că, la început, romanul i-a speriat...

C.Ţ.: Relaţia cu o cultură diferită este o temă specifică generaţiei din care faceţi parte?
M.M.: Cred că da. Scriitorii italieni din trecut aveau în minte faptul că ţin de o cultură cu relevanţă universală. Cred că în anii '80 a apărut o criză legată de implicarea politică. Pierdusem demonstraţiile studenţeşti din anii '70, aşa că eram prea tineri ca să fim terorişti. Am fost formaţi mai degrabă prin călătorii şi cred că asta ne-a făcut să ne raportăm mai degrabă la probleme universale decît la chestiuni strict italiene.

C.Ţ.: Care a fost influenţa clişeelor referitoare la imigranţii italieni din America asupra romanului dumneavoastră?
M.M.: Pentru cititorii italieni şi chiar pentru mine acele clişee erau aproape imposibil de ocolit. Am vrut să spun povestea din spatele mitului. Ne-a plăcut tuturor Naşul, de exemplu... dar nu este o poveste adevărată. Imigranţii italieni erau, mai degrabă, oameni săraci cu cuţite în buzunare şi mai puţin criminalii carismatici din filme.

C.Ţ.: Aţi încercat să schimbaţi imaginea pe care o aveau americanii despre imigranţii italieni de la începutul secolului?
M.M.: La început au fost şocaţi. Imaginea ţării era diferită de imaginea italienilor. Dispreţuiau catolicismul italienilor dar apreciau bucătăria sau moda italiană. Din partea americanilor de origine italiană am avut reacţii neaşteptate. După lansarea romanului în America am primit o scrisoare din partea cuiva care îmi spunea că este nepotul lui Diamante Mazzucco, personajul din Numele ei era Viaţă. Eu folosisem documentele legate de bunicul meu dar am descoperit că o parte a familiei mele trăise în America.

C.Ţ.: Există o asemănare între imaginea italienilor veniţi în America la începutul secolului XX şi est-europenii care ajung în vest în ultimii 15 ani?
M.M.: Cred că da. A fost una dintre primele impresii pe care le-am avut. O generaţie întreagă de est-europeni a venit în Italia exact aşa cum bunicul meu a plecat în America pentru o viaţă mai bună. Italienii cred că sînt singura naţiune europeană care, în acelaşi secol, a cunoscut atît emigraţia în masă cît şi imigraţia în masă. Se pare că guvernul italian, politicienii de la noi preferă să uite lucrurile astea. Dacă citeşti articolul din New York Times care a provocat ironiile cititorilor italieni şi, în locul numelor italiene scrii despre albanezi, de exemplu, îţi dai seama că seamănă cu articolele din ziarele italiene de acum. Dar este un articol din New York Times din 1903. Am citit la o şcoală din Italia un articol de astăzi despre emigranţi şi a fost clar că vorbim despre aceleaşi clişee.

C.Ţ.: Revigorarea interesului romancierilor italieni pentru fresca socială, pentru istoriile private este o reacţie la moda jocurilor literare sau un răspuns la o cerere resimţită din partea cititorilor?
M.M.: Cred că şi cititorii căutau romane italiene în care să se poată regăsi. În anii '70, scriitorii italieni aveau o problemă cu cititorii. Cititorii nu mai aveau încredere în ei. O dată cu generaţiile de scriitori italieni din ultimii 20 de ani, cititorii au reînceput să aleagă între diferite genuri de poveste.

C.Ţ.: Ce diferenţe aţi resimţit în Statele Unite faţă de viaţa literară din Europa?
M.M.: Dacă mă gîndesc la influenţele romanului postmodern american asupra europenilor, americanii îmi păreau foarte departe. Cumva, am avut senzaţia unei mentalităţi coloniale faţă de Europa. Sigur, există şi reacţia foarte vie a unor scriitori ca Naipaul care ţin de tradiţii venite direct din fostele colonii şi, faţă de ei, europenii par mai slabi în această perioadă... Cînd eram studentă aveam sentimente foarte anti-americane. Mergeam la demonstraţii în faţa ambasadei şi, într-o zi am putut să merg să văd cu ochi mei ce se întîmplă în SUA. Am fost surprinsă să descopăr că fiecărui lucru îi corespunde opusul său. Am văzut în asta o expresie a libertăţii. În acelaşi timp am impresia că în America se resimte un fel de izolare. Majoritatea cărţilor pe care le poţi citi acolo sînt americane. Nu ştiu cum este în România, dar în Italia, 70% din romanele publicate sînt traduceri.

C.Ţ.: Cum aţi resimţit dumneavoastră, ca intelectual cu opinii de stînga căderea regimurilor comuniste din Estul Europei?
M.M.: Am călătorit mult în ţări arabe, în ţări comuniste. Vedeam ce se întîmplă. Era foarte greu să confund ceea ce însemna stînga în Italia cu ceea ce se întîmpla în ţările din Est. La fel mă fascina cultura arabă dar am înţeles foarte repede că nu aş putea să trăiesc acolo. Faptul că am putut să călătoresc m-a ferit de ataşamente faţă de ideologia politică. Cînd a căzut Zidul Berlinului am plîns... pentru că era un sentiment de libertate. Faptul că am călătorit foarte mult în acei ani m-a făcut să înţeleg ce înseamnă regimurile dictatoriale. Eu văzusem Cehoslovacia, tatăl meu călătorise foarte mult în ţările din est. El a ajuns în anii '80 în România aşa că aveam o idee despre ceea ce se întîmpla aici. Faptul că am călătorit şi am văzut ce se întîmpla în Est m-a împiedicat să fiu comunistă. Totuşi comunismul la care se gîndesc tinerii din Italia este foarte diferit de comunismul pe care l-aţi trăit în Estul Europei. În orice caz acum cei care au fost în partidul comunist şi-au schimbat numele şi sînt democraţi acum. Asta înseamnă că au fost afectaţi direct de ceea ce s-a întîmplat în est, chiar dacă multă vreme, Partidul Comunist din Italia a fost pentru Italieni partidul cel mai expus agresiunilor din partea extremiştilor roşii.

(Cosmin Ţupa, interviu preluat din Prezent, iulie 2006)