Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (V) - Svetlana, prima mişcare


Eduard Ţone

01.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Cinci - Svetlana, prima mişcare
Pentru că îmi place foarte tare de Svetlana trebuie să fac mai mult în ceea ce o priveşte. Nu cred că o impresionează foarte tare surprizele mele de pe preş, de luni dimineaţa. Mi-am stors mintea în toate felurile: cum ar putea o studentă la Teatru şi la Horticultură să fie interesată câtuşi de puţin de vecinul ei care o spionează? Pentru că n-am suficient de multă îndrăzneală ca s-o abordez chiar lângă uşa ei albastră de plastic, am găsit o soluţie de compromis. Cel puţin, pentru început. Mă duc să văd o piesă în care joacă. E oricum o variantă mai bună decât să asist la un curs de horticultură într-un amfiteatru plin de studenţi nebuni după flori şi răsaduri. M-am interesat la Institut: Svetlana are unul dintre cele patru roluri ale piesei Ispita, de Patrick Marber. Nu, nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de faptul că m-aş fi repezit pe Internet scotocind disperat după informaţii cu privire la rolul ei. Sunt suficient de detaşat, priviţi-mă un pic: mi-am pus un tricou roşu (întotdeauna tricourile roşii fac minuni; nu contează ipostaza), am aruncat pe el un sacou voit mototolit şi nu foarte voit bleumarin şi dacă mai puneţi la socoteală şi blugii (fără găuri on purpose) s-ar putea spune despre mine că sunt detaşat. În realitate nici nu am foarte multe motive de "ataşare", pentru că Svetlana este doar un vis; sigur, un vis în carne şi oase, cu părul negru şi ochii verzi, numai că dacă m-aş "pişca" în timpul lui nu m-aş trezi la realitate sub nici o formă. Sub nici o formă a realităţii.

Prin urmare, mă duc la teatru. Îmi cumpăr bilet în rândul trei, undeva suficient de aproape cât să mă vadă şi să mă recunoască. Dacă aş lua pe primul rând, ar însemna că par disperat şi, cine ştie, aş avea tentaţia să-mi întind picioarele indecent de mult în caz că piesa m-ar plictisi în momentele în care ea nu ar fi pe scenă. Pe al doilea rând nu e bine să cumpăr fiindcă întotdeauna peste rândul doi se "sare" vizual. Pe trei e cel mai bine. Pe trei, dar nu la mijloc, gata!, am convins-o pe vânzătoarea de bilete, am un bilet convenabil, m-am uitat pe schema îngălbenită cu locurile din sală.

E o piesă cu patru personaje şi - acum o iau puţin înainte - am senzaţia după ce am văzut-o că am asistat la povestea a patru puncte care se unesc, la început două câte două, apoi toate între ele, pentru a forma un patrulater cam strâmb, care se deformează urât de tot în final. Se deformează şi se rupe, transformând punctele în puncte de suspensie. Svetlana joacă rolul "Alice". Alice - care e stripteuză din când în când - se cuplează cu Dan, scriitor de necrologuri. Partea proastă e că, după un timp, Dan se îndrăgosteşte ca fraierul de Anna, o fotografă care la început nu prea-l bagă în seamă, pentru ca ceva mai târziu, când la rândul ei se va cupla, mai mult din plictiseală, cu Larry, să.şi dea seama că Dan e marea ei iubire. Între timp însă, Larry o cunoaşte pe Alice şi uite-aşa, din despărţire în despărţire şi din împărţire în împărţire, cele patru puncte (or fi chiar punctele cardinale, nu m-am prins chiar până la capăt, deşi punctele cardinale, la naiba!, sunt fixe!) migrează de-a lungul unui love-story nebun în care sinceritatea e ridicată la rang de regină a relaţiei. Motiv pentru care toate relaţiile se duc pe apa Sâmbetei, cu regină cu tot, liniile se frâng, patrulaterul se urâţeşte, într-un cuvânt, ca să n-o mai lungesc, Svetlana e minunată.

Am aplaudat ca un bezmetic la final, chiar dacă scena de aşa-zis sex în care Alice stă în pat alături de Dan şi Dan o sărută şi îi pune mâna pe picior (mi-am amintit instantaneu de profu' de engleză din şcoala generală - îl chema Ţic şi semăna cu Mannix; toate tipele erau moarte după el - cum i-a spus la un moment dat, în plină oră, lui Cătălin, care stătea cu Livia în bancă: "Ia mă mâna de pe piciorul ei!"), zic, prin urmare, chiar dacă atunci când Dan îi pune mâna pe picior (şi ce picior!) mi-a venit să mă duc la Joagărie, să închiriez un joagăr şi să-i tai ticălosului mâna, am aplaudat de mi se-nroşiseră palmele. Nu ştiu dacă Svetlana a băgat de seamă, părea într-un soi de transă, cu ochii ei chihlimbarici scanând spatele sălii. Mă gândeam în timp ce aplaudam ca nu cumva să mă transform într-un theatre-freak, ştiţi voi, creaturile alea îndrăgostite până peste urechi de vreo actriţă şi care se duc să-şi vadă marea iubire în toate cele patrusuteşaptezecişipatru de reprezentaţii având aceeaşi lucire diabolică în privire şi aplaudând la fel de puternic de fiecare dată la final, ba chiar urlând isterici câte un "Bravo!" sau un "Bis!", spre desfătarea ego-ului protagonistei. Deja mă vedeam urmărind a doua oară Ispita, deja mă vedeam învăţând pe dinafară replicile Svetlanei şi murmurându-le printre buzele strânse spre surprinderea vecinilor de scaun care m-ar fi întrebat în pauză: "Cunoaşteţi atât de bine piesa?" iar eu aş fi răspuns mândru şi stacojiu "Da, doar joacă iubita mea în ea!".

Evident că nu m-am dus la cabine cu un trandafir în dinţi. După ce s-a tras cortina am ieşit din sală ca orice spectator şi m-am dus acasă. Recunosc, zăbovesc un pic în micuţa curte a castelului, aşteptând să vină Svetlana. M-am aşezat pe leagănul galben şi mi-am aprins un trabuc. Nu fumez, dar din când în când îmi place să pufăi trabucuri, ca să mă dau important. Nu ştiu dacă acum vreau să mă dau important, în timp ce o aştept pe Svetlana, însă trebuie să fac ceva cu mâinile şi cum zăpada s-a topit, fiindcă a venit un fel de primăvară vernil, n-am de ce să mai dau la lopată şi nici florile n-au ieşit încă pentru a-mi oferi pretextul de a suna la uşa Virginiei şi a-i cere cu împrumut găleata "de udat trandafirii". Nu m-am dat niciodată în leagănul acesta, iar Pimpi care tocmai a ieşit să-şi ia jumătatea zilnică de pâine, face ochii mari la mine şi, chiar dacă nu mă întreabă ce caut, "ditamai hăndrălăul", cocoţat acolo, simt că i s-a aprins un beculeţ înfiletat pe o tulpină de curiozitate. Cred că-s cam caraghios, legănându-mă întruna cu trabucul în gură şi ochii lipiţi de poartă. Oricum, sunt atât de concentrat încât nici nu-mi dau seama când Svetlana intră pe poartă cu pas hotărât, de mini-Cruellă, şi, fără să-mi arunce măcar o optime de privire, trece pe lângă mine fâlfâindu-şi pletele întunecate şi apasă clanţa de la intrarea în castel. Nu apuc decât să scot trabucul din gură, acesta cade pe jos - de emoţie sau de neîndemânare, nici măcar nu-mi mai pasă de soarta lui (deşi era Cohiba şi, în timp ce mă legănam, îi făcusem ad-hoc o poveste, gândindu-mă că fusese rulat de o cubaneză bătrână, cu cinci copii, care avea o voce de tip Omara Portuondo şi care le cânta pezevenghilor, seara, în plină atmosferă caraibeană, Que te importe que te ame/Si tu no me quieres ya?/El amor que ya ha pasado/No se debe recordar), deci trabucul cade iar mie îmi ţâşnesc din gură trei cuvinte obeze, de parcă un elefant uriaş şi nătâng ar fi ejaculat precoce la văzul unei elefănţele roz şi sexy care-şi plimbă graţiosul fund printre flamingi:
- Ai jucat minunat!

Şi acum vine partea aia cu timpul care se opreşte în loc şi răsuflarea odată cu el şi bla-bla-bla, plus două săgeţi verzi care mi se înfig în piept şi pe bune, vă zic, pe bune!, aveam vesta anti-glonţ pe mine însă abia acum mi-am dat seama că vestele anti-glonţ nu sunt făcute să te apere şi de săgeţi, cu atât mai mult de săgeţile verzi.
- Mulţumesc, Alex!

Vâj-vâj, personajul e ucis, sângele se scurge mai întâi prin tricoul roşu, apoi pe leagănul galben pentru a intra în pământul reavăn, de primăvară vernil, asasinul intră cu sânge rece în castel şi închide uşa după el, fără cel mai mic scârţâit.

Svetlana, damn it!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer