Şase - Piticul mesager
Sunt un pic bolnav. De fapt, sunt bolnav de-a binelea şi m-am plictisit de galbenul peretelui şi de pătura în dungi. Nu ştiu dacă m-am îmbolnăvit pentru că Svetlana e plecată de câteva zile şi am răcit trăgând cu urechea la eventualele mişcări de trupe care s-ar petrece în dreptul uşii vecinei mele de palier. La un moment dat am descoperit cu uimire că-mi făceam de lucru prin casă şi din cinci în cinci minute mă duceam la uşă pentru a privi pe vizor. La urma-urmei, eram chiar simpatic în prostia mea. Îmi imaginam un personaj de tip moşulică, îmbrăcat într-o pijama verde cu dungi, care-şi spionează vecina încercând să afle tot felul de amănunte neimportante, făcând din privitul pe vizor scopul bătrâneţii lui. Ba chiar mă gândeam că am devenit un soi de Pimpi, e drept, ceva mai simpatic, şi că ar trebui să-mi mai montez nişte vizoare pentru a surprinde unghiuri ascunse.Deocamdată stau în patul din camera galbenă şi tuşesc. În casă e o harababură teribilă. Încerc să nu mă stresez din cauza vaselor nespălate care zac în chiuvetă şi a hainelor aruncate de parcă un uragan scurt şi vârtos, trimis de suporterii echipei rivale, mi-a răvăşit existenţa. Mă amuz copios de fiecare dată când îmi vine în minte cuvântul harababură. Îmi aminteşte de unchiul meu. Când eram mic, unchiul meu bărbos mă lua foarte des cu el la film. Omul - un personaj despre care o să vorbim altădată mai multe - avea un automobil: o Volgă gri, uriaşă. Cum de fiecare dată stăteam pe locul din faţă, eram fascinat de torpedoul încastrat în bordul negru din faţa picioarelor mele. Era un torpedo diferit de cel al maşinilor din ziua de azi: se descuia cu o cheiţă şi unchiu-meu umbla destul de rar acolo, sporind misterul declanşat de un loc pe care la început tare aş fi vrut să-l explorez dar de care, mai târziu, după explicaţiile date de el, nu ştiam cum să mă feresc mai tare.
- Înăuntru este HARABABURA!, mi-a răspuns el într-o zi, la veşnica mea întrebare cu privire la scopul existenţei uşii cu cheiţă. Harababura e o chestie teribilă. Odată ce deschizi uşa cu cheiţa lucrurile din interior vor căpăta o putere atât de mare încât te vor trage spre ele. Nu vei mai avea scăpare, vei intra în Harababură şi să ştii că nici măcar eu nu cred că te voi putea salva. Aşa că îţi dau un sfat: nu te juca, niciodată, cu cheiţa aia.
Vorbea pe un ton grav şi eu îl luam în seamă. Cu toate că încercam să surprind măcar o dată momentul în care el însuşi umbla la Harababură, nu reuşeam şi pace. Aşa că mă aşezam pe scaunul din faţă privind torpedoul cu respect şi teamă, purtat de imensa Volgă către un nou film cu Piedone sau Winnetou (remember Pierre Brice?). Mult mai târziu mi-am înfrânt temerile şi, cu gândul că sunt, totuşi, prea mare ca să fiu tras în măruntaiele unei maşini gri de cine ştie ce forţe malefice, am deschis uşiţa şi am dat, într-adevăr, de o harababură ca la carte: tot felul de hârtii puse în dezordine, şurubelniţe, becuri, cărţi de joc cu femei goale, izolirbanduri şi alte multe năzbâtii pe care unchiul meu bărbos le arunca acolo din când în când, niciodată când eram eu de faţă.
Aşa că, un pic obsedat de harababura din casă, dar prea deshidratat ca să fac pe femeia de serviciu, cu capul ca un bostan în care cineva a prăjit seminţele şi acestea zornăie ca naiba, cu o tuse de măgar care se crede iac şi a plecat de nebun pe meleaguri tibetane, stau şi-aştept să mi se sinucidă viruşii, cu urechea la uşă (nici măcar muzica nu cântă) şi cu gândul dus la plete negre de fecioară ce aleargă desculţă pe câmpuri de margarete.
Şi, iată, minune - o să vedeţi, în castelul meu se petrec multe minuni! - cineva bate la uşă şi mă face să sar brusc în sus, punând la medie încercare arcurile patului meu conceput pentru o persoană şi jumătate. Cine poate fi? - prima întrebare care-mi chinuie existenţa post-ciocăneală nu primeşte răspuns. Pimpi are garniturile în regulă, iar Virginia mi-a adus de dimineaţă al cincilea borcan violet consecutiv cu dulceaţă de nuci verzi. Prietenii nu mă vizitează fără să mă sune înainte, iar Svetlana... hm, Svetlana n-ar ciocăni niciodată în uşa mea, cu atât mai mult cu cât e plecată de câteva zile şi n-am auzit, zău că n-am auzit!, să se fi întors.
Extrag din pătura cu dungi o bucată de Alex răpciugos, uit să-l plantez în papuci şi merg să deschid uşa fără a mai privi pe vizor. În definitiv, pe ucigaşii în serie nu-i întâlneşti cu adevărat decât în enciclopediile care le sunt dedicate.
Dincolo de prag e un pitic şi pentru o fracţiune de secundă am avut impulsul de a-i trânti uşa în nas şi a mă arunca din nou sub pătură spunându-mi că am o febră atât de halucinantă încât nu numai că aud zgomote în uşă, dar îmi imaginez şi personaje de Twin Peaks bântuind prin castel. Numai că piticul îmi demontează urgent scenariul şi mă întreabă, pe o voce piţigăiată, vădit grăbită:
- Domnul Alex?
Mă rog, să zicem că rămân un domn şi la cele 39 de grade care-mi fierb în creieri. Dau din cap aprobator, iar piticul trece nonşalant pe sub braţul cu care mă sprijineam de toc, intră în camera portocalie şi se aşază pe fotoliul de lângă măsuţa de tek de parcă ar fi fost fratele meu pe care nu l-am mai văzut de dimineaţă, când a plecat să cumpere ziare. În toiul apoplexiei instalate apuc să remarc că e îmbrăcat foarte curat, are o geacă de blugi impecabil de albastră, părul prins într-o coadă de cal şi unghiile făcute cu lac. Închid uşa.
- Domnule Alex, numele meu este Longjack şi vă deranjez pentru a vă înmâna un mesaj din partea domnişoarei Svetlana.
Nu-mi pot stăpâni zâmbetul care pleacă din blockstarturi la auzul numelui piticului - i se potriveşte de minune. Dar în acelaşi timp ochii lipiţi de gripă se cască a mirare. Svetlana? Un mesaj pentru mine?
- După cum probabil cunoaşteţi, domnişoara Svetlana este plecată de câteva zile. Dânsa mi-a cerut ieri să vă înmânez acest plic. Vă rog să-mi semnaţi de primire aici.
Şi Longjack îmi întinde un fel de pergament îngălbenit care conţine un tabel trasat cam strâmb cu creionul chimic (or mai exista creioane chimice?). Undeva la poziţia 47, pe prima coloană, cu litere caligrafiate frumos, scrie aşa: "Domnul Alex. Plic dra.Svetlana", apoi adresa mea. Realizez imediat că cele 46 de nume de deasupra au primit la rândul lor câte o scrisoare sau un colet, fiindcă în coloana imediat următoare respectivii au semnat. Longjack îmi întinde politicos un creion, eu semnez în tăcere, după care piticul se ridică satisfăcut, lasă plicul alb pe masă şi-mi zâmbeşte profesional:
- Domnule Alex, vă mulţumesc pentru că mi-aţi facilitat încheierea misiunii.
Apoi iese rapid din casă, cu coada în vânt, iar eu rămân caraghios în mijlocul camerei, neştiind unde să privesc mai întâi: către plicul de pe masă sau către fantoma care tocmai m-a părăsit. Realizez într-o secundă că puţin îmi pasă de Longjack şi că, incredibil, nu?, am un semn de la Svetlana. O fi plecat undeva prin ţară, şi-a amintit că i-am făcut un compliment cu privire la calităţile ei de viitoare actriţă şi probabil acum îmi trimite o carte poştală de complezenţă, cu conştiinţa mustrată de acel "Mulţumesc" tăios cu care îmi răspunsese.
Deschid plicul în cel mai urât mod posibil, rupându-l cu degetul, lipsit de răbdarea unei scotociri după un obiect tăios.
În interior, o unică foaie de hârtie, pe mijlocul căreia cineva - pesemne Svetlana - a scris cu un pix cu mină aurie:
Paris.
15 mai. Ora 15.00.
Luvru. Lorraine.
15 mai e peste trei zile. Iar Lorraine e pictorul meu favorit.