22.08.2006
Citiţi episodul precedent aici.

Şapte - Montmartre
Plouă în Paris, deocamdată timid. Urc spre Montmartre, alături de câţiva turişti americani care nu contenesc să laude clătitele pe care le hăpăiseră cu câteva minute înainte. Probabil că atunci când traversau Sena lăudau croissantele (multe) pe care le înghesuiseră în stomac de dimineaţă, la hotel. Sub o fereastră albastră, ornată de o incredibilă muşcată roşie, un cântăreţ ambulant dospeşte un saxofon, iar muzica iese pe gura instrumentului vechi împuşcând într-un mod straniu tăcerea cuminte a străzilor. Ajung sus, printre artiştii care te îmbie să-ţi facă portretul şi, dintr-o dată, culorile se aprind ca într-o fotografie sepia. Bărbaţi cu jobenuri şi redingote negre trec pe lângă mine la braţ cu femei elegante, îmbrăcate în rochii lungi, strânse în corset, etalându-şi pălăriile cu pene fistichii. Studenţi la beaux-arts pictează Parisul văzut de sus pe şevalete nepretenţioase. Din cafenele se aude zarvă de politică, hei, ce mi-aţi făcut, maşina timpului există numai în filme, pe mine m-a-ntrebat cineva dacă vreau să ating secolul ăsta? Iată-l pe Toulouse-Lautrec, cu statura lui de juma' de chiflă cum lipeşte pe un perete ultimul afiş desenat pentru Moulin Rouge - stampe japoneze, La Goulue... Şchioapătă teribil, dar zâmbeşte hâtru, cu gândul la absintul de deseară şi la ciorapul fin tras pe piciorul gol de către cea mai de cultă prostituată din Pigalle. Moara de vânt de la poalele dealului trimite fior de cabaret cu picioare aruncate spre cer în cancanuri ameţitoare, sâni mici şi rotunzi, machiaj profund,... "une armée de jeunes filles qui sont là pour danser ce divin chahut parisien comme sa réputation l'exige... avec une élasticité lorsqu'elles lancent leur jambe en l'air qui nous laisse présager d'une souplesse morale au moins égale...".

Poate că aş vrea să rămân aici, să-mi cumpăr un bilet pentru deseară şi să beau, ascultând poveştile lui Lautrec, o să-mi cumpăr şi baston, văd că dă bine, poate-mi fac rost şi de o încântătoare companie feminină, cu evantai chinezesc, glezne de diamant şi zâmbet şiret, subţire... da, la naiba cu televizorul şi telefoanele celulare, aici rămân!
- Monsieur. Monsieur! Monsieur!!!

Vocea e piţigăiată, aproape stridentă. Montmartre se colorează la loc, rapid, iar eu întorc capul pentru a descoperi care e cauza cioburilor reveriei mele. O fetiţă cu tricou bleu, pe care o mână inspirată a desenat un fluture galben, uriaş, mă priveşte de sub o pereche de gene lungi ca nişte cozi de păun. Are ochii negri, vioi, şi e tunsă cu un încântător breton.
O întreb în franceză ce doreşte.
- Vreau să vă spun un secret. Dar nu aici, veniţi cu mine!

Şi fără să mai spună nimic mă ia de mână şi mă poartă în fugă către Sacre Coeur. Se opreşte pe scările bazilicii, şi, după ce-mi prezintă triumfătoare, cu o scurtă mişcare din sprânceană, Parisul care zace leneş, sub ploaie, odihnindu-şi acoperişurile chiar în faţa noastră, îmi face semn să-mi cobor capul spre ea şi-mi şopteşte la ureche:
- Eu cred că sunteţi îndrăgostit.

Am venit la Paris mânat de un bilet primit de la un pitic năuc pentru a-mi da întâlnire cu vecina mea de palier, mai am trei ore până la ora stabilită de ea, încerc să mă bucur de romantismul ploios din Montmartre şi cu ce mă aleg? Cu şoaptele unei fetiţe cu tricou bleu care-mi spune că aş fi îndrăgostit!

Îmi lasă mâna şi fuge, lipăind din sandalele albe. Nici măcar n-am apucat s-o întreb cum o cheamă şi de ce. Dar cu uimire descopăr că strâng în pumn un bileţel. Ce-i toată nebunia asta? Citesc.

Fără tine, emoţiile de azi ar fi doar rămăşiţele celor de ieri - Hipolito

De undeva de pe Sacre Coeur, cineva aruncă spre Paris cu fluturi galbeni. Amelie.

0 comentarii

Publicitate

Sus